|
O
istorie salvatoare
Nicolae Balotă
Impresii si pareri personale in FORUM
Motto:
"Memoriile acestea nu fac decât să
relateze înainte de orice, fapte. Fapte greu de susţinut şi mai greu de
crezut - pentru o conştiinţă cu o oarecare raţionalitate. Greu de crezut
într-adevăr dar şi mai greu de înţeles cum un om poate deveni propriul
său călău, cum s-a putut ajunge la o asemenea identificare între călău
şi victimă pentru ca până la urmă să devină un tot, graţie unui cinism,
a unui sadism neîntâlnit, necunoscut până acum. (...) Ceea ce s-a
petrecut la Piteşti putea să se petreacă oriunde. Căci nu era vorba doar
de o voinţă de putere relativă la o altă putere. Ci de o experienţă dusă
metodic, ştiinţific, pentru a determina până la ce punct spiritul este
maleabil, omul reductibil la nivelul mediului său; sensul realului
fragil - experienţă concretizând dorinţa de a instaura un ordin nou,
purtător al unei certitudini fioroase că omul nu este decât o creatură
socială, un robot gânditor."
D. Bacu
Se cuvenea - dacă în această materie
există o ordine firească a lucrurilor - ca prima istorie a literaturii
române de detenţie să fie alcătuită şi publicată de un fost deţinut
politic. Cronicarul nu trebuie, în mod necesar, să fie în acelaşi timp
un martor, dar atunci când cercetarea sa istorică se conjugă cu mărturia
unor experienţe trăite de el, cronica sa nu este doar o relatare
dinafară, ci şi o descoperire dinăuntru. Astfel, Mihai Rădulescu nu este
doar un explorator, ci şi un mărturisitor.
L-am întâlnit pentru întâia oară, cu mulţi ani în urmă, în camera nr. 36
din Reduitul Jilavei. Într-o scriere a sa a evocat cu atâta căldură
simpatetică acea întâlnire a noastră, săptămânile petrecute împreună,
încât recitindu-i paginile am regăsit brusc, cu o prospeţime nealterată,
ca într-o oglindă dezaburită, imaginile noastre alăturate, în mijlocul
unui spaţiu al penitenţei de-a buşilea, al ascensiunii lente pe un
Carmel spiritual.
Într-o închisoare în care mai numeroşi erau cei vârstnici, în care multă
vreme am fost - prin diferitele celule pe unde am fost azvârlit - cel
mai tânăr, iată întâlneam câţiva ceva mai tineri decât mine, aduşi de
valul stârnit şi la noi de Revoluţia din Ungaria. Printre aceştia, Mihai
Rădulescu era, fără îndoială, mai deschis decât oricare la cele ale
spiritului. Înzestrat, în acelaşi timp, cu darurile artistului, cu
iscusinţa speculativă a cugetătorului dar şi cu haruri mai tainice
duhovniceşti, manifesta acea stare admirabilă de continuă
disponibilitate care e semnul celor chemaţi. De la jocurile verbului
poetic (ne văd pe amândoi elaborând mintal - căci cum să scrii! - un
sonet, ale cărui versuri erau compuse pe rând când de unul când de
altul), prin prelungitele discuţii pe teme literare sau filosofice, până
la rugăciunile rostite în comun, zilele detenţiei noastre erau pline.
Era conjurată primejdia cea mare, poate singura adevărată ameninţare,
aceea a sterilităţii, a morţii spiritului.
În acea "libertate" pe care ne-a adus-o ieşirea din universul carceral
în spaţiul ceva mai larg al universului concentraţionar comunist, l-am
regăsit pe Mihai Rădulescu. Cu trecerea anilor rămânea la fel de deschis
şi de disponibil pentru tot ce rodeşte. Scrierile sale vădesc o mirabilă
fertilitate. Ca şi la tânărul din Jilava de altădată, se unesc
într-însul scriitorul, studiosul şi omul de credinţă şi fidelitate.
Iată-l de astă dată proiectând o vastă întreprindere şi pornind cu
hotărâre la realizarea ei. Proiectul este acela al unei sume a
literaturii române de detenţie. Folosesc cu bună ştiinţă cuvântul sumă:
el implică explorarea tuturor universurilor concentraţionare, analiza
tuturor experienţelor carcerale, întreaga istorie a literelor române.
Fireşte, sinistra experienţă a detenţiei în lumea comunistă, care a dat
naştere unei bogate literaturi memorialistice - producţie încă în plină
expansiune -, se află în centrul, am putea spune de greutate, al
construcţiei cercetătorului nostru. Dar o istorie a literaturii române
de detenţie ar fi incompletă fără o întoarcere spre scrierile mai vechi
ale unor autori ce se bucură de notorietate şi dispun de autoritate
literară. De altfel, un studiu comparativ contribuie la o mai clară
punere în valoare a particularităţilor unei anumite epoci. În acest caz,
epoca totalitarismului comunist este cea care trebuie luminată din plin;
necesitatea unor planuri de referinţă istorică este evidentă.
Deşi Mihai Rădulescu nu-şi propune o istorie a detenţiei, ci a
literaturii detenţiei, prin metoda analitică aleasă de el faptele vor fi
puse în lumină prin intermediul cercetării sale cel puţin în egală
măsură cu discursul literar referitor la aceste fapte. Dar întrucât
obiectul primordial al studiului său îl constituie textele literare, o
interogaţie elementară străbate toate articulaţiile lucrării sale.
Întrucât scrierile alcătuind "literatura" detenţiei corespund
criteriilor literaturităţii? Sunt ele, oare, opere literare?
Scriitorul - poet, prozator, dramaturg - Mihai Rădulescu nu putea evita
o asemenea întrebare. Şi el n-o evită în analiza şi comentariul
diferitelor texte asupra cărora se apleacă. "Literatura de detenţie" nu
este, pentru el, doar o culegere de documente, de mărturii, de amintiri;
valoarea ei în conservarea memoriei se legitimează şi prin
literaturitatea ei. Desigur, studiate îndeaproape, scrierile se
revelează adeseori deficitare pe plan estetic. Conştient de aceste
deficienţe, cercetătorul nostru pune cu fineţe în lumină reuşitele
literare, fie şi parţiale, momentane, ale autorilor studiaţi de el.
Uneori aceste "reuşite" sunt de-a dreptul involuntare, apărând chiar în
pofida unei net afirmate voinţe de a nu face literatură.
Este apoi perfect justificată o observaţie pe care o face Mihai
Rădulescu referitor la conjuncţia dintre oralitate şi scriitură în
compoziţia literaturii detenţiei. Oralitatea străbate, în maniera unui
bas continuu, scrierile aparţinând acestei literaturi şi, îndeosebi,
memorialisticii universului concentraţionar. Naraţiunea şi mărturisirea
sunt, pe plan general antropologic, modalităţi ale vorbirii, ori chiar
în regimul consemnării prin scris rămân în ele resturile unei oralităţi
subiacente.
O altă teză interesantă care regizează comentariile din această lucrare
este aceea a caracterizării memorialisticii detenţiei drept o specie a
literaturii didactice. Teză ce se poate susţine, chiar dacă
intenţionalitatea didactică este adeseori absentă din scrierile în
cauză. Este însă cert că rememorarea, rechizitoriul, avertismentul,
toate modalităţile care fac apel la conştiinţă, care vor să o trezească
din inerţia somnului, le regăsim în această literatură. Ele, mai mult
decât o pedanterie didacticistă, fac dintr-însa o literatură superlativ
didactică. Pornind de la o asemenea constatare foarte pertinentă, dar
justificându-se şi prin alte argumente, autorul Istoriei recurge la
străvechea metodă a pildelor. Suma sa este un adevărat florilegiu de
texte (dacă se poate folosi un asemenea termen evocând buchetul floral
într-o asemenea materie în care domneşte - ca să folosesc o expresie
biblică - urâciunea pustiirii). Comentariile din acest studiu se susţin
din abundenţă prin exempla , alcătuind o adevărată antologie a
literaturii de detenţie paralelă cu istoria ei. Autorii trataţi se
dezvăluie uneori par eux-memes , prin selecţia fragmentelor
semnificative din scrierile lor.
În acest prim tom din seria, care se anunţă bogată, a volumelor ce vor
forma întreaga sa Istorie a literaturii de detenţie, Mihai Rădulescu
coboară de la început în bolgia cea mai adâncă, în abisul universului
concentraţionar, dând scrierilor dedicate "fenomenului reeducării"
oribilul primat pe care-l merită. În această coborâre ad inferos ,
exploratorul se opreşte, într-o primă etapă, la jurnalul de lagăr al
uneia dintre primele victime din lagărele comuniste: Onisifor Ghibu. La
Caracal, în 1945, reeducarea celor internaţi îşi face primele exerciţii.
Cu toate că nu există o măsură comună între ce s-a petrecut în acest
lagăr şi reeducările ce se vor desfăşura, după câţiva ani, la Piteşti,
Gherla, Târgu-Ocna, se pot observa deja începuturile acelei spălări a
creierului care - cu mijloace incomparabil mai terifiante - se va
desfăşura mai târziu. Efectele devastatoare ale acelui început de
"reeducare" se pot observa însă chiar şi în cazul profesorului Onisifor
Ghibu. Nu fără un sentiment tulburător citeşti rândurile unei ciorne a
unui memoriu destinat Regelui, în care nefericitul întemniţat "strigă de
profundis, din lagăr...", pledând însă... pentru un univers
concentraţionar: "Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi
reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului,
care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi
poporul... Eu m-aş angaja la o asemenea operă... Să nu se uite nici
lagărele de femei..." . În comentariile la acest penibil apel la
vindicta publică împotriva "îmbogăţiţilor", a "speculanţilor", a
"nababilor" (sperăm că paginile acestea n-au ajuns, după eliberarea
profesorului Ghibu din lagărul de la Caracal, în mâinile tânărului
suveran) Mihai Rădulescu observă foarte judicios că ideea lagărelor ca
"instituţii de reducare" împărtăşită tocmai de o victimă a acestor
"institute" reprezintă un oribil triumf al "reeducatorilor" comunişti.
Un asemena mecanism de bază, încercat cu mijloace rudimentare în lagărul
de la Caracal, va fi complicat mai apoi, rafinat la extrem, la Piteşti
şi în celalalte centre de reeducare. Analizele şi comentariile autorului
vor viza, înainte de toate, extragerea - din textele studiate - a
acestui mecanism al terorii, cu finalităţile urmărite, cu metodele
aplicate, cu funestele personaje implicate, cu tragicul, pateticul şi
absurdul său. Într-o ţesătură complexă, autorul acestei Istorii
împleteşte căutarea adevărului istoric cu revelarea limitelor condiţiei
umane; el recurge la o psihologie abisală dar şi la marea experienţă a
moraliştilor creştini, a misticilor. Confruntând textele privind
Reeducarea ale memorialiştilor ca şi ale eseiştilor, corectând erorile
de amănunt ale unora, reliefând aporturile revelatoare, insistă
îndeosebi asupra proceselor ontologice, asupra ipostazelor diverse ale
fiinţei în situaţii-limită.
Acestea fiind preocupările autorului, este evident că Istoria aceasta a
literaturii române de detenţie nu se limitează la expunera unor secvenţe
istorice, nu rămâne doar la planul obişnuit al unei istorii literare.
Ceea ce face interesul comentariilor lui Mihai Rădulescu este tocmai
bogăţia consideraţiilor psihologice, morale, spiritual-religioase,
diversitatea excursurilor ce depăşesc simpla interpretare a textelor.
Astfel, prezintă un deosebit interes consideraţiile cu privire la
cultura orală în puşcărie, în genere la particularităţile existenţei în
penitenciarele comuniste. Istoricul şi criticul literar, sau mai simplu
scriitorul şi omul de gust se manifestă la tot pasul prin caracterizarea
valorilor literar-artistice; varietăţile stilistice ale scrierilor
studiate sunt evidenţiate cu multă pricepere, specificităţile
particulare fiecărui memorialist, eseist sau literat sunt clar definite.
Autorul Istoriei are darul formulelor definitorii izbitoare. Astfel
atunci când observă, în legătură cu cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu,
Mărturii din mlaştina disperării , că avem în această scriere o "pagină
a unui posibil Pateric al temniţelor româneşti".
Această primă istorie a literaturii române de detenţie este scrisă nu
numai în spiritul plin de gravitate al unui istoric-martor, ci şi în
acela al unui gânditor ce reflectează la destinele naţiunii noastre atât
de greu încercate în anii comunismului. Nu pot încheia rândurile acestea
fără să citez o reflecţie a lui Mihai Rădulescu, din care înţelegem în
ce sens ororile petrecute în cadrul reeducărilor nu rămân pentru el
cantonate acolo, în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne
afecteze conştiinţele, să ne determine faptele. Iată fraza: "...ne
întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii
neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989, nu constituie
tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile
noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut,
ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a
românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale,
batjocorite şi urâte până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent
definitivă".
Întreprinderea de lungă respiraţie, solicitând un efort susţinut al
istoricului cercetător dar şi o tensiune particulară a conştiinţei sale,
vasta lucrare a lui Mihai Rădulescu urmăreşte regăsirea şi repunerea
într-o lumină fertilă a acelor valori.
Este o întreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem.
NICOLAE BALOTĂ
|
