Lucian Ienăşescu

 În Transilvania şi Banat, apariţia monografiilor rurale româneşti, în primii ani ai secolului XX,  a datorat mult îndemnurilor bisericii şi sprijinului unor societăţi culturale (Astra, Asociaţia naţională arădeană pentru cultura poporului român),  dar şi apelurilor lansate de publicaţiile vremii. Un asemenea îndemn la  scrierea de monografii săteşti face revista “Biserica şi Şcoala”, propunând totodată un plan de cercetare şi de sistematizare a materialului. Datorat lui Vasile Mangra, planul includea trei cadre, şi anume “istoria comunei”, “geografia comunei”, “poporaţiunea comunei”, şi două manifestări: “starea sau condiţiunile sociale ale poporului”, “starea culturală a poporului, datini şi obiceiuri naţionale şi religioase, literatura populară”. ¹

            Pe linia aceloraşi preocupări, Vasile Mangra a propus, susţinut fiind de Asociaţia naţională culturală arădeană, alcătuirea unui „studiu istoric-etnografic-folcloristic-pitoresc asupra comunelor din părţile de graniţă.” ² Propunerea găseşte ecou, astfel încât, la una dintre adunările ordinare ale asociaţiei, este prezentată monografia comunei arădene Măderat, scrisă de învăţătorul Petru Vancu.³

             Monografia comunei Măderat avea să apară în 1905, aceasta reprezentând deopotrivă o lucrare meritorie şi un început semnificativ de cercetare monografică.⁴ Într-o vreme în care abundă proiectele monografice, iar capitolul realizări este ilustrat cu precădere de cronici parohiale, învăţătorul din Măderat propune o lucrare documentată şi o modalitate originală de cercetare a trecutului şi a realităţilor sociale locale.  Încredinţat că „pentru o naţiune nu e nimic mai dejositor, decât când nu-şi cunoaşte trecutul”, voind să îndrepte greşeala generaţiilor trecute de a nu fi consemnat „tradiţiile rămase din neam în neam”, autorul a fost preocupat, cum precizează în Prefaţă, de „a cunoaşte mai îndeaproape atât trecutul, cât şi prezentul comunei Măderat.”⁵ Pentru a realiza acest fapt a studiat documente locale, între care şi două diplome. Diploma din 1214, dată de regele Ungariei, Andrei al II-lea, oferă probabil şi prima menţiune a localităţii.⁶ În cea mai mare măsură însă, documentarea se bazează – fapt semnificativ pentru originalitatea demersului –  pe cercetarea socială desfăşurată de-a lungul celor 19 ani cât a funcţionat ca învăţător şi pe informaţiile obţinute de la bătrânii comunei.⁷

Lucrarea, atent structurată, bogată în conţinut, cuprinde următoarele capitole: Poziţia şi teritoriul comunei; Locuitorii comunei (naţionalitatea, religia, biserica, şcoala); Ocupaţia locuitorilor ( agricultura, „vinicultura”, meseriile, negoţul, „albinăritul şi mătăsăritul”); Portul şi îmbrăcămintea (îmbrăcămintea bărbaţilor, a femeilor, „arangiamentul” locuinţelor); Datini, credinţe şi moravuri (datini sau obiceiuri legate de naştere, nuntă, înmormântare şi „zile însemnate”, descântece şi „vraciuri”, moravuri şi însuşiri”); Administraţia comunei; Istoricul comunei. Un „Adaus” cuprinde o culegere de colinde, iar, în final, este schiţată harta comunei.

                    Informaţii semnificative sunt oferite în legătură cu populaţia comunei, aceasta fiind, potrivit recensământului din 1900, la care autorul însuşi a participat, de 2 421 locuitori.⁸ Românii reprezintă marea majoritate (2 273), în timp ce maghiari, evrei erau 110, germani 30, slovaci 1, ţigani 1 ⁹ Fapt important, în decurs de un deceniu s-a înregistrat o creştere de 101 persoane, adică 5,2 %, sporul fiind adus atât de natalitate, cât şi de „imigrare”, cum numeşte autorul stabilirea în localitate a unor persoane venite la cules de vii.¹⁰ Comuna avea 529 de case, „edificii mai însemnate, afară de biserică, casa comunală şi edificiul şcoalelor n-are, căci toate celelalte clădiri sunt ale economilor.” ¹¹

                    Lucrarea demonstrează un fapt important: localitatea este conectată la mişcarea culturală românească din Transilvania şi Banat, menită să contribuie la apărarea şi promovarea valorilor spirituale specifice. Funcţionau, astfel, o societate de lectură, înfiinţată către sfârşitul secolului al XIX-lea şi o  „bibliotecă poporală”, al cărei început datează în 1894, adunând, în anii următori, 125 de broşuri.¹² În localitate se citeau publicaţii româneşti precum: „Tribuna Poporului” (20 exemplare), „Biserica şi Şcoala”, „Arhiva”, „Albina”, „Bunul econom”(4 exemplare).¹³

                    În acelaşi context sunt plasate referiririle la cele două instituţii fundamentale pentru viaţa obştei: biserica şi şcoala. Astfel, locuitorii comunei, ortodocşi cu toţii – afirmă Petru Vancu – susţin biserica, organizată pe baza „Statutelor organice”, şi slujită de doi preoţi. Edificiul bisericii a fost construit pe cheltuiala localnicilor, aşezat fiind pe terenul donat de doi locuitori, încă în cursul secolului al XVIII-lea.¹⁴ Acesta înlocuise două biserici mici, din lemn, ridicate în vremea „stăpânirii (autorităţii ecleziastice – n.n) sârbeşti cari voiau să facă din toţi preoţii „vici” şi „sky”. De aici reacţia de împotrivire a românilor: „Poate mişcările politice de pe acel timp au sgândurat ambiţiunea naţională, a[u] făcut să se dgştepte conştiinţa naţională amorţită până atunci ?!”¹⁵ Condiţia materială a preoţilor rămăsese dificilă şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, astfel că aceştia „lucră sesia parohială şi poartă fiecare economie, căci altcum nu ar avea din ce trăi.”¹⁶

                    Şcoala din localitate s-a înfiinţat în cursul veacului al XIX-lea, menirea iniţială fiind să pregătească cântăreţi de biserică. Din rândul acestora s-au recrutat însă şi preoţi. În şcoală se învaţă „afară de cetire (în Bucoavnă, Ciaslov şi Psaltire) scriere şi cântare, încă şi aritmetică, apoi limba maghiară şi în diferite timpuri şi germană.”¹⁷ Şcolile din zonă erau subordonate, până în anul 1860, directorului suprem de la Oradea Mare (cel mai adesea acesta era român) care urmărea cu stricteţe calitatea studiului şi respectarea normelor etice. Coordonarea efectivă era însă asigurată de un director local, având în subordine, timp îndelungat, şcolile din trei sau patru sate.¹⁸ Abia într-un târziu se instituie direcţiune pentru fiecare şcoală, aproximativ în aceeaşi perioadă –  ulterioară instalării absolutismului – în care capătă stabilitate pe post învăţătorul, până atunci transferat anual. Existau în localitate trei şcoli confesionale (şcoala de copii, şcoala de fete şi cea mixtă), ale căror edificii s-au ridicat în mai multe etape, prin eforturile localnicilor.¹⁹ Plata învăţătorilor a cunoscut şi ea modificări în timp, ajungându-se, în anul 1878, la 250 fl., la care se adăugau un sfert de sesie de pământ, 24 metri cubi de lemne şi asigurarea   unei  locuinţe.²⁰      

                    Cât despre „graiul poporului român din Măderat”, acesta este curat românesc „dacă se escepţionează espresiunea – moale – care se foloseşte în părţile de răsărit ale Crişului [,] începând cu Măderat – a sunetelor ci, ce, gi, ge, t, precum şi folosirea câtor-va [sic] cuvinte ungureşti.” ²¹

                    Tratând într-un capitol istoricul Măderatului, autorul monografiei precizează că străvechimea localităţii este demonstrată de „oasele cele multe descoperite” şi de „monetele cele vechi aflate, precum şi urmele de ruine, pe un platou ce dominează comuna”.²² Descoperirea osemintelor îl îndeamnă să creadă că în respectivul loc va fi existat un castru roman sau „locuinţa unui patriciu ori veteran de al oastei romane.” ²³ În anul 1848, „împinşi de curentul libertăţii”, mai mulţi localnici s-au ridicat la luptă, alături de oameni din satele vecine, împotriva trupelor generalului Gaal, într-o confruntare care a avut loc la Şiria.²⁴

                     Capitolul Portul şi locuinţele prilejuieşte autorului consideraţii de natură etnografică, o descriere amănuţită a costumului popular, însoţită de imagini, dar şi câteva culegeri de folclor. Referindu-se la „însuşirile morale” ale locuitorilor, Petru Vancu apreciază că „peste tot luate se pot gradua în mijlociu pentrucă de şi sunt unii stricaţi, înclinaţi spre toate faptele rele, pe atunci unii sunt oameni cinstiţi şi de omenie asupra cărora nu se poate vorbi nimic rău.” În mare parte, comportamentul oamenilor are de suferit din pricină că „adevărata cultură n-a încolţit în sufletele lor.” ²⁵

                    Referindu-se la meritele acestei scrieri monografice, Melentie Şora aprecia, într-un studiu apărut în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, că aceasta anticipa ”în modeste aplicaţii pe teren, toate problemele mari ale şcolii române de sociologie, aproape în ordinea în care s-au constituit ele în sistemul gustian”. În aceeaşi optică, la baza elaborării lucrării ar fi stat aplicarea unui sistem sociologic, chiar dacă nedezvăluit de autor, dar „existent în stare larvară”.²⁶ Dincolo de nota de exagerare din aprecierea de mai sus, contribuţia pe care o aduce Petru Vancu la realizarea monografiei unui sat este importantă şi originală.

                    Monografia comunei Măderat depăşeşte ca valoare scrieri similare apărute în aceeaşi perioadă.²⁷ Lucrare „ deplină, metodică şi limpede” ²⁸, cum o caracteriza Nicolae Iorga, aceasta oferă informaţii şi aprecieri importante inclusiv pentru cunoaşterea stării sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primii ani ai secolului XX.

Lucian Ienăşescu

Note

                    1 Vasile Mangra, Satele noastre. Invitaţie la monografiere, în “Biserica şi Şcoala”, an XXIV, nr. 1 din 1/13 ianuarie  1900, p.5

                    2 Lucian Ienăşescu, Aspecte ale dezvoltării culturii instituţionalizate româneşti din Arad (1900-1918), Arad, Edit. Mirador, 2007, p. 52

                    3 „Tribuna Poporului”, an VII, nr. 177 din 28 septembrie/ 11 octombrie 1903. Odată cu lucrarea lui P. Vancu, a fost prezentată şi o monografie a satului Hanseşti, scrisă de preotul Moise Popovici.  

                    4 Monografia comunei Măderat (Magyarad) lucrată de Petru Vancu învăţător, Arad, Tiparul tipografiei diecesane gr.-orientale române, 1905.      

                    5 Ibidem, p. 2

                    6 Ibidem, p. 107

                    7 Ibidem. Petru Vancu (1865-1925, născut la Cuvin) a urmat studii preparandiale la Arad. Din 1884 funcţionează ca învăţător la Măderat, din 1896 predând la clasele superioare ale şcolii de băieţi. A colaborat frecvent la ziarul „Tribuna Poporului”.

                    8 Ibidem, p. 5

                    9 Ibidem, p. 7

                    10 Ibidem, p. 14

                    11 Ibidem, p. 5

                    12 Ibidem, p. 34

                    13 Ibidem

                    14 Ibidem, p. 19

                    15 Ibidem, p. 20

                    16 Ibidem, p. 21

                    17 Ibidem

                    18 Ibidem, p. 23

                    19 Ibidem, p. 26

                    20 Ibidem, p. 25

                    21 Ibidem, p. 35

                    22 Ibidem, p. 107

                    23 Ibidem, p. 108

                    24 Ibidem, p. 114

                    25 Ibidem, p. 95

                    26 Melentie Şora, Petru Vancu, Monografia comunei Măderat (sau anticipare românească  a ceretărilor şcolii de sociologie de la Bucureşti), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an V, nr. 19-20 din 1937, p.66

                    27 Cf. Andrei Negru, Din istoria cercetării sociale româneşti. Institutul Social Banat-Crişana, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 1999, p. 21