|
Ocupanţii din ograda lu’ Gavril
Oleg Garaz - Cluj-Napoca
Impresii si pareri personale in FORUM
Ocupanţii au apărut în ograda lu’ Gavril imediat după ce plecaseră
românii, apoi veniseră şi plecaseră ruşii şi din nou veniseră românii.
Adică, ocupanţii au venit cu românii împreună, ca nişte camarazi mai
experimentaţi în reglare de conturi, pe care românii umiliţi de
bătaia primită de la ruşi i-au adus cu ei pentru a-şi asigura sorţii
de izbândă în ideea „unde-s mulţi puterea creşte” şi oricum mizând
pe milenara rivalitate între gerul rusesc şi vâlvătaia pârjolitoare
a supremaţiei teutone. Au procedat exact după modelul ruşilor, care
în nici un caz nu s-au aşteptat ca cineva să le preia atât de rapid
şi cu atâta fidelitate tactica şi strategia. Aşa că s-au retras
într-o dezordine stupefiată, pierzându-şi chiar în primele luni ale
„reglării de conturi” milioane de soldaţi. S-au retras strângând din
dinţi şi sperând că va veni ea o dată şi o dată, sfânta zi a
răzbunării. S-au retras. Prin aceeaşi ogradă prin care s-au retras
şi românii, acum victorioşi, şi prin care, într-un viitor nu prea
îndepărtat, urma să se mai retragă încă o dată. De această dată
definitiv. Iar ruşii s-au răzbunat cum au ştiut ei mai bine.
Învingătorii obişnuiau să se instaleze în ogradă lui Gavril cu o
regularitate de la sine grăitoare, iar acestuia îi era suficient să
vadă cine vine să i se instaleze în gospodărie pentru a înţelege
cine a învins de acea dată. Pentru unu ca Gavril era indiferent
faptul dacă cineva îi cotropea Ţara, concept pentru el mult prea
abstract. Nu era el omu’ care să gândească în asemenea categorii. Pe
unu ca Gavril îl cotropeai dacă îi ocupai ograda, un univers doar al
lui, cu straturi de legume, cu via, copacii fructiferi, cu raţele,
găinile, caprele, oile şi, important, porcu’ din coteţul din spatele
casei. Astfel că, instalarea pe moşia-i, cu implicita putere de a-i
lua în stăpânire necondiţionată întregul univers, reprezenta un semn
clar al faptului că ocupanţii erau cei în putere, aşa că nemţii, ca
învingători ce erau, au venit şi s-au instalat în curtea şi casa lui
fără să-l fi întrebat, iar Gavril nu a avut de comentat nimic, tot
astfel cum n-a comentat nimic nici atunci când se instalaseră
românii, mai apoi ruşii şi apoi, iată, din nou românii, însă de
această dată împreună cu nemţii.
Se instalau şi apoi se dezinstalau singuri, fără a-l lăsa pe Gavril
să creada că ar avea puterea să decidă într-un fel sau altul sau că
cineva ar mai sta să-i asculte părerea care oricum nu conta şi în
orice caz nu interesa pe nimeni. Iar în una din zilele după plecarea
românilor, adică în timp ce aceştia plecaseră pentru a dobândi un
supliment de glorie militară undeva mai înspre Odesa, au venit
friţii şi hanşii, iar singura problemă a lui Gavril a fost să se
ascundă. Practica deja această activitate de ceva vreme ca pe un
exerciţiu, cu o sistematicitate care aducea mai degrabă a
antrenament, iar atunci când sosise uniformele sure, Gavril era gata
pregătit pentru a susţine proba supremă. Antrenamentul nu-i lipsea,
deoarece în ’40 se ascundea de anexatorii ruşi care-i dezinstalaseră
pe românii consideraţi stăpâni ai plaiului, în ’41 de
dezinstalatorii români ai ruşilor, iar în ’44 asistă la a doua
reinstalare-reanexare a sovieticilor. Avea el deja ceva experienţă
cu identitatea şi intenţiile oaspeţilor nepoftiţi, deoarece
fiecăruia dintre aceştia ar fi trebuit să le dea explicaţii privind
faptul de a fi supravieţuit ocupanţilor anteriori ai curţii. Şi cum
ocupanţii se cam duşmăneau între ei, apărea o legitimă suspiciune,
existentă aproximativ în aceeaşi formă fie că era vorba despre
NKVD-ul rusesc, Siguranţa românească sau Gestapo-ul german, care
viza modul de a fi supravieţuit altfel decât prin colaborare, adică
prin trădare. Şi cum, s-ar fi întrebat vreun responsabil cu
purificarea, ar fi putut supravieţui un anonim ca Gavril dacă nu
colaborând, adică trădând acele idealuri sacrosancte, pe care
ocupanţii le cărau cu ei şi cu care Gavril avea obligaţia să se
conformeze, indiferent de faptul că nu înţelegea o iotă ruseşte sau
nemţeşte şi, poate, nici româna nu o vorbea într-un mod măcar
aproximativ literar. Astfel încât, Gavril decisese să se ascundă
într-o groapă săpată în spatele casei, una suficient de adâncă şi
acoperită cu rîpkă uscată, pentru a-l feri de urgie şi în acelaşi
timp pentru a-i lăsa suficient aer să respire. Stătea în groapă, în
timp ce ocupanţii arieni trebăluiau prin curte cu problemele vieţii
de zi cu zi, vorbind o limbă guturală din care Gavril înţelegea doar
două chestii care erau „Hande hoch!” şi „Zuruck!”. Erau singurele
expresii prin care comunicau soldaţii wehrmacht-ului în filmele
ruseşti de propagandă, mai ales cu prizonierii, puţinătate care în
mintea de ţăran a lui Gavril nu ridica nici un fel de semne de
întrebare. Cam atât aveau de spus nemţii tuturor celorlalţi, adică
după ce le invadaseră ţara şi stând ascuns adânc în groapa lui,
Gavril nici nu încerca să-şi imagineze că ar fi fost nevoie de mai
mult. Chiar de aia se şi ascundea, fiindcă la ce te puteai aştepta
de la oameni care vorbeau o limbă compusă din două replici lătrate,
singurele pe care mai apucai să le auzi, nu atât cu urechile, cât
mai degrabă cu ceafa, înainte ca o rafală să-ţi zboare creierii tăi
de presupus partizan.
Ceea ce noi cunoaştem astăzi drept operaţiunea „Barbarossa”, a
reprezentat pentru Gavril un fenomen care s-a desfăşurat, practic,
în spaţiul strict delimitat de gardul din tulpini din floarea
soarelui care-i împrejmuiau peticul de pământ moştenit de la părinţi
lui, adică fără a avea decât o vagă cunoştinţă despre Marele Război
în care au pierit mai mult de cincizeci de milioane de oameni, el a
avut unu’ doar al lui, desfăşurat pe acea infimă porţiune explorată
a Terrei care pentru el însemna ceva similar cu ceea ce au însemnat
Indiile pentru Columb, Nilul pentru Livingstone sau Polul Sud pentru
Amundsen. Bineînţeles, că şi în războiu’ lu’ Gavril au existat
înfrângeri şi pierderi care i-au produs lu’ Gavril multă durere
sufletească.
Prima lovitură, cea mai dureroasă, o încasă din plin, iar ocupaţia
germană a beciului a reprezentat o mostră strălucită de
„blitzkrieg”, realizată aproximativ similar cu ocuparea Franţei,
adică o operaţiune scurtă şi eficientă care a dus la pierderea
întregii rezerve de vin a lui Gavril. Ajunşi destul de rapid până
aproape în prag de comă alcoolică, naziştii au resimţit efectele
vinului moldovenesc similar unui atac de partizani, dur, necruţător,
sângeros şi dus până la limita cruzimii, astfel încât ocupanţii s-au
simţit şi surprinşi şi de-a dreptul speriaţi de această
inexplicabilă şi grea îmbătare, că nu le erau deprinse stomacele lor
europene cu dozajele de zahăr cu care Gavril îşi prepara vinul –
adică, „krepliak”-ul nostru basarabean, un vin cu un asemenea
surplus de tărie de-ţi spulbera creierii mai rău ca un obuz lansat
din „Grosse Bertha”. Ceea ce li s-a întâmplat în consecinţă
ocupanţilor cu stomace germane, a fost receptat ca un atentat la
însăşi viaţa lor, şi aceştia s-au defulat într-un mod corespunzător
distrugând mândria de poloboace, al căror conţinut inundă tot
beciul, la care Gavril lucrase de se speti şi faţă de care avea o
atitudine mai mult decât paternală.
Nu la mult timp după declanşarea ostilităţilor, Wehrmachtul invadase
şi coteţul din spatele casei, adică spaţiul situat exact undeva
deasupra şi mai într-o parte de groapa în care şedea cuminte Gavril.
Porcul muri de abia la al cincilea glonţ, opunând o rezistenţă dârză
şi refuzând să moară, timp în care Gavril reuşi să moară de tot
atâtea ori, tresărind violent la fiecare împuşcătură şi simţind
nodul din gât ca pe un pumn tot mai mare răsucindu-i-se până în
stomac. Dacă se mai putea resemna cu pierderea poloboacelor şi a
recoltei de vin, apoi pierderea porcului l-a marcat într-un mod
ireversibil. Cu atât mai mult că a asistat neputincios la moartea
animalului atât de drag, imobilizat în clandestinitate şi în adâncul
întunecos al gropii, însă auzind perfect totul, întreaga execuţie.
Îşi iubea porcul ca pe un membru al familiei şi pierzându-l simţi că
a pierdut ceva esenţial din el însuşi. Rezistenţa până la moarte a
porcului îi enervă pe germanii înfometaţi după gratare rumenite, cam
la fel cum îi nedumirea şi scandaliza deopotrivă rezistenţa absurdă
a regimentelor ruseşti încercuite fără nici o şansă de scăpare
undeva prin pădurile şi mlaştinile din Bielorusia. Printre victimele
colaterale s-au mai numărat şi patru găini cu o raţă, la care s-a
adăugat, ulterior, şi dispariţia ouălor de sub cloşcă, procedură
care de altfel se repeta cu regularitate aproape în fiecare zi.
În curtea lui Gavril ocupanţilor li se întâmplau lucruri pentru care
ei se dovedeau a fi de-a dreptul nepregătiţi, astfel încât în
dimineaţa unei zile în care Onisim, un sectant de rit inokentist
care mai adăsta pe la curtea bunicului, ieşi să-şi facă rugăciunea,
arienii bulversaţi de-a binelea de suspansul din curea lui Gavril au
tăbărât cu toţii asupra lui în intenţia de a-şi defula în cea mai
pură tradiţie freudiană multiplele tensiuni acumulate. Puterea
ascetului moldovean se manifestă ca o stihie, punându-l rapid în
mişcare, fapt care i-a convins pe soldaţii gloriosului Wehrmacht că
au de a face cu un partizan în toată regula şi în consecinţă se
declanşă cel mai spectaculos maraton văzut vreodată de sătenii
curioşi, adunaţi din toată mahalaua de sunetele vacarmului stârnit
de cursa în plină desfăşurare. Prima etapă a circuitului a constat
în parcurgerea, în diverse direcţii, a grădinii, un maraton cu
obstacole, prin straturi de legume, pe care naziştii se pare că l-au
receptat ca pe un exerciţiu. Alergau toţi grămadă după rapidul
moldovean fără a avea, cel puţin în aparenţă, nici o intenţie de a-l
prinde. Nu s-au tras focuri de armă, deoarece se preconiza
capturarea sprintenului inokentist în stare vie şi nu în una
similară cu a porcului executat doar cu câteva zile înainte. A doua
etapă a continuat printre rândurile de viţă de vie, ceva mai jos de
casă, acolo unde prevăzătorul Gavril îngropase deja un butoi cu vin
şi ceva saci cu grâu, iar când sectantul maratonist o rupse direct
înspre poartă, strategia germană îşi demonstră pentru a nu ştiu câta
oară virtutea de a fi una imbatabilă şi sclipitoare în eficienţa ei.
Onisim primi un pat de armă direct în faţă exact în clipa în încercă
să iasă pe poarta ce ducea înspre huidiţa desfundată, adică exact în
clipa în care se consideră salvat şi direct de la soldatul german
care-l aştepta exact acolo, postat încă din timp de către
prevăzătorii lui camarazi. Friţul îi aplică lovitura cu multă
pricepere şi într-un mod care-l lăsă pe Onisim fără nici o replică.
Căzu la pământ tot aşa precum fugi până atunci, adică fulgerător.
Ori plăcerea tinerilor siegfrizi începu de abia din clipa în care îl
încojuraseră pe chiriaşul buimăcit al bunicului şi asupra căruia
şi-au descărcat cu deplina-i măsura deflagraţia acelui „furror
teutonicus” binecunoscut de toate popoarele învecinate cu fiii
sălbatici ai lui Wotan, altfel spus moştenitorii legitimi ai
tezaurului lăsat de Kant şi Bach, Luther şi Bismark, Krupp şi
Friedrich al II-lea. L-au bătut cu paturile armelor până s-au
săturat o bună jumătate de oră şi l-au lăsat lat acolo unde l-au
prins, chiar lângă poarta salvatoare. Ulterior, atunci când
spiritele sau mai calmat, întreg satul a aflat că bietul om a fost
alergat şi bătut până la sânge pentru o pereche de nădragi
soldăţeşti care dispăruse dintr-o căruţă a intendenţei germane,
chipurile, prin furtişagu’ bietului Onisim. Omu’ încă îşi revenea în
fire după bătaia primită, că germanii îşi şi găsiseră nădragii
lipsă, însă nici până în ziua de astăzi Germania, în persoana
cancelarului general, nu şi-a adus scuzele oficiale pentru cruzimea
comisă din cauza unei perechi de nădragi terfeliţi. Fie că e vorba
de convenţia de la Geneva sau Haaga, nesemnată de sovietici sau
români, fie de lipsa altor acte oficiale, însă această întâmplare va
rămâne în analele jurisprudenţei internaţionale drept o problemă
nesoluţionată în nici un chip.
De frică să n-o păţească şi el, că au şi negrăitoarele ceva
inteligenţă şi sensibilitate, câinele s-a ascuns în spatele cuştii,
în timp ce bunicu’ Gavril stătea ascuns în groapa de lângă coteţul
porcului decedat, bocindu-i amarnic moartea. Singura fiinţă care-l
mai vizita în nopţile mai întunecate era bunica, iar pe întreaga
durată a războiului în care ruşii îşi apărau Patria, românii îşi
recuperau integritatea Ţării, iar nemţii le violau pe amândouă cu o
superioritate demnă de arienii ce erau ei, existenţa bunicilor mei
s-a desfăşurat după un scenariu aproximativ asemănător cu
evenimentele descrise de englezul Bram Stoker în celebra lui carte,
că despre „Dracula” este vorba sau de către francezul Jules Verne în
mai puţin celebra lui carte „Castelul din Carpaţi”. Deci, ca doi
vampiri. Ca şi consecinţă a vizitelor ei nocturne, nu peste mult
timp, Maria deveni vizibil însărcinată cu un copil de-al lui Gavril,
ceea ce însă nu puteau şti şi ocupanţii curţii virilului meu
antecesor. Ori neremarcând prin preajma bunicii nici un bărbat,
băieţii blonzi în uniforme sure trăgeau concluzii absolut aiuritoare
despre misterioasa şi fantastica vitalitate a poporului sovietic, în
orice caz mult superioară vitalităţii valkiriilor ariene pe care
friţii şi hanşii ocupanţi ai curţii lu’ Gavril le lăsaseră acasă în
patria lor, adică în ţara lui Goethe.
Acestei fascinaţii nemţeşti i se datorează, cred, şi prima ciocolată
pe care i-o dădu mamei mele, pe atunci o fetiţă de patru-cinci
anişori, unul dintre soldaţii germani. Copila fusese într-atât de
recunoscătoare, încât adună în palmă ceva miere din trestia
acoperişului de la casă, o amestecă cu salivă şi foarte mândră de
isprava sa le-o întinse ocupanţilor în palma ei micuţă şi murdară de
pământ. Evident, le propusese şi lor să se bucure împreună cu ea de
încântătorul gust al licorii obţinută cu atâta pricepere. Naziştii
însă s-au dovedit a fi în opinia fetiţei mai mult decât ignoranţi,
deoarece au declinat cu hotărâre oferta generoasă a micuţei Veronica
şi repejor au şi dispărut care şi încotro.
Ba unul, ba altul dintre ocupanţi, îi mai arătau bunicii poze cu
copii, îşi înfigeau arătătorul în piept şi rosteau într-un mod
repetat şi oricum ininteligibila pentru Maria frază: „Kinder!,
Kinder! Das ist mein Kinder!”, iar mai apoi, în intenţia de a fi
înţeleşi mai bine şi arătând cu mâna undeva înspre orizont rosteau
la fel de insistent un cuvânt la fel de ininteligibil pentru ea care
era „Deutschland! Deutschland!”. Iar bunica, ţărancă timidă şi
oropsită de viaţa ei de născătoare a unui şir interminabil de
prunci, lăsa ochii în pământ, deoarece puţin probabil să fi fost în
stare a crede că undeva după dealuri şi păduri există o ţară cu
numele Deutschland, adica şi altceva decât târgul din Chişinău,
buricu’ pământului şi singurul oraş vizitat de ea vreodată. Neavând
însă nici o armă pentru a înfrânge tăcerea şi pasivitatea bunicii,
lăsându-se deci păgubaşi, ca să nu spun înfrânţi, ocupanţii curţii
lu’ Gavril îi mai strecurau câte o conservă cu carne, pe care Maria,
care cu siguranţă nu înţelesese nimic despre nici un „kinder” sau
despre „deutschland”, nu o refuza şi despre care mama are amintiri
alimentare de o asemenea intensitate încât nimic din ce gustase
ulterior nu a avut puterea de a o egala.
Între timp, cam pe la mijlocul unei zile de august a anului ’44,
începu să se întunece şi peste tot se răspândi un vuiet ca de
furtună. Numai că nu fulgera şi nici nu tuna, iar soarele fusese
eclipsat de miile de bombardiere sovietice care se îndreptau pe
deasupra satului Bardar direct spre Chişinău. Rezultatul acelor
raiduri s-a văzut încă mult timp după, mai ales că spre seară, mai
precis după apusul soarelui, nu se întuneca, iar pe cer în fiecare
noapte apărea o lumină multicoloră, care se vălurea mai ceva ca o
auroră boreală. Iată cum se face că spre sfârşitul lui august şi
doar pe durata operaţiunii Iaşi-Chişinău, deasupra ogrăzii lu’
Gavril se instaurase nopţile albe de o copleşitoare frumuseţe cum nu
s-a mai văzut nici la Leningrad, nici la Murmansk şi nici, mai ales,
la Kolîma. Gavril, a cărui apetenţă pentru estetic se limita la
patima cu care-şi creştea porcul şi, uneori, o mai bătea pe Maria,
oricum nu a văzut nimic, deoarece pe aproape întreaga durată a
desfăşurării Marelui Război pentru Apărarea Patriei a stat în groapa
din spatele casei. Chişinăul ardea în flăcări, exact ca în cântecul
celebrei şi languroasei basarabence cu nume parcă împrumutat din
cartea abatelui Prevost, şi rămăsese aşa, incendiat, timp de o
săptămână sau două, până în momentul în care eliberatorii s-au
ocupat de soluţionarea problemei. A fost un deliciu al tuturor
sătenilor-microbişti care, iată, asistau în sfârşit la un eveniment
major al existenţei comunitare şi care prin spectaculozitatea şi
forţa de captare depăşise într-un mod indiscutabil maratonul eşuat
sectantului inokentist. Oricum, nu cred că i-ar fi impresionat
focurile de artificii care s-au dat în ’89, atunci când ne-am
căpătat înapoi limba, steagu’ şi imnul, mai puţin tezaurul. Iar
poveştile bătrânilor despre marea de foc şi orizontu-n flăcări s-ar
fi adeverit doar în cazul în care Elţin, celebru prin cuminţirea cu
tancuri a complotiştilor antigorbaciovişti, o punea de-un
bombardament peste Chişinăul sovietic devenit peste noapte unu’
românesc.
Se mai uitau ei cât se uitau la noaptea incendiată şi intrau înapoi
în enormul beci al unui gospodar, în care toată mahalaua, cam vreo
treizeci de suflete, se adăpostise pe durata bombardamentelor. Câte
unu mai în ani şi mai tare în vână mai ieşea să vadă ce mai e la
suprafaţă, după care intra înapoi la subsol. Acolo au dormit, mâncat
şi trebăluit până în ziua în care deasupra satului a apărut un avion
de vânătoare cu aripi înstelate zburând la „tăietu’ copacilor” şi
din care se auzi, surprinzător şi halucinant, o voce strigând:
„Bună, mamăăă!!!”, „Bună, tatăăă!!!”. Era „gheroiu’”, adică „erou’”,
băiatul bătrânilor Plugaru, un zdrahon de bandit în toată regula,
înalt şi lat în spete, care plecase pe front şi, iată, revenise
înapoi călărind o pasăre ucigaşă, pe care o mâna pe deasupra satului
în vâjâitul asurzitor al motorului supraturat, ca un vestitor de
oţel al primăverii, al eliberării şi al sfârşitului de război, cel
puţin pentru populaţia terestră a Bardărului văratic.
Atunci când a ieşit din groapa salvatoare, Gavril nu şi-a mai
regăsit universul acelaşi, ca la început. Dând ochii după ani de
zile de lumina soarelui, Gavril şi i-a simţit neputincioşi, iar
lacrimile care i-au curs nu au fost de bucurie, ci de furie după
amarul de osândă trăită în întunericul gropii din spatele casei,
după amarul de frică de a fi descoperit, deoarece dezertase din
armata română cam prin vara lui ’43. Şi, poate, nici măcar dezertor
nu i se putea spune, deoarece ofiţerul român la care Gavril îşi
executa serviciul militar în calitate de ordonanţă undeva prin zona
Galaţului pur şi simplu l-a lăsat să plece acasă şi a mers el cu
alţi doi bărdăreni nopţile, şi se ascundeau zilele prin păduri, ca
nişte animale, şi aşa a au tot mers până în noaptea în care a bătut
la geamul casei lui, iar Maria i-a deschis şi l-a primit înapoi în
universul lui. Şi tot în acea noapte îşi săpase şi groapa, pentru că
trebuia, în fapt, să moară pentru lumina zilei măcar pentru atâta
timp cât exista pericolul de a fi împuşcat de ocupanţii bănuitori de
rele. Aşa că până la plecarea nemţilor şi-a dus viaţa sub lumina
oarbă a stelelor şi a lunii, iar când a ieşit înapoi la lumina zilei
a stat o bună bucată de vreme să se dezmeticească din buimăceala
care-l cuprinsese ca o beţie tulbure, exact ca vinul din poloboacele
prăpădite de ocupanţii înfuriaţi.
Paradisul era pierdut şi primul lucru care l-a făcut Gavril, a fost
să-şi bată nevasta pentru a mai reduce din tulburarea ce-l
cuprinsese văzând în ce hal îi ajunsese gospodăria pe timpul
motivatei lui absenţe. După aia s-a pus omu’ să facă poloboace, la
care a lucrat spetindu-se de moarte că doar n-o fi el mai prost
gospodar decât vecinii de după gardurile din tulpini de floarea
soarelui şi doar mult mai târziu se hotărî să-şi aducă pe lângă casă
un porc, vieţuitoare care, până la urmă, îi adusese pacea în suflet
şi îi mai întregi imaginea zdrobită a universului din ograda lui.
Însă nici omu’ nu mai fusese acelaşi. Parcă reveni din morţi şi ceea
ce mai era în el omenesc până la coborârea în groapă se spulberase
într-un mod definitiv, adică, rămăsese acolo, pe fundul gropii, în
întunericul umed şi rece, în izul de putergai degajat de pereţii de
pământ. Şi oricât de incult şi analfabet ar fi fost Gavril, nu cred
că l-ar fi surprins nici un amănunt din mitul peşterii lu’ Platon
sau, poate că nici n-ar fi receptat relevanţa şi exemplaritatea
parabolei deoarece până la urmă cred că în fapt nici nu a mai ieşit
din groapă şi a rămas acolo. Sau, poate, altfel, nu şi-a mai regăsit
universul acelaşi din moment ce ieşind din groapă, a ridicat-o cu el
la lumina zilei şi nu a mai regăsit în jurul lui decât aceiaşi
pereţi cu iz de putergai, acelaşi întuneric umed şi rece şi un
continuu sentiment al prăpădului, o sufocantă şi continuă frică de a
fi descoperit şi împuşcat ca un câine chiar în mijlocul ogrăzii lui.
Şi ceea ce ştia el sigur, era că pentru a-l omorî nu ar fi fost
nevoie de cinci gloanţe, ci doar de unul singur. Oamenii nu-s ca
porcii, ei mor mai uşor şi mai repede. Aşa că pentru tot restul
vieţii şi, cel mai probabil fără a-şi mai fi dat seama cu claritate,
rămăsese Gavril să-şi ducă zilele care i-au mai rămas de trăit chiar
în groapă săpată cu propriile lui mâini. Cred că aşa se explică de
ce nu şi-a mai regăsit niciodată omu’ universul de care se ascunsese
atunci când a tras deasupra capului scândurile ce-l ferise de lumina
primejdioasă a zilei.
Împreună cu eliberarea de sub jugul ocupaţăiei naziste şi a României
burghezo-moşiereşti şi fasciste, sovieticii au adus cu ei şi
foametea din ’45-’46, eliberând asupra teritoriul proaspăt eliberat
spectrele morţii şi canibalismului, un holocaust care a pustiit de
oameni satele basarabene şi a făcut ca toată perioada ocupaţiei
germane să fie pomenită ca vreme de huzur şi prosperitate. Meniul
zilei ajunsese a fi plăcintele făcute iarba de pe pârlaz, rareori
din urzicile prăfuite de la marginea de drum, carnea de copii furaţi
de prin ogrăzile vecinilor. De peste tot dispăruse animalele de
casă, inclusiv şoarecii şi şobolanii, adică, în măsura în care şi
ăştia pot fi consideraţi a aparţine de comunitatea negrăitoarelor
domestice. Veronica şi ceilalţi cinci fraţi ai ei au supravieţuit,
ceea ce nu se poate spune despre ceilalţi şase copii născuţi de
Maria, morţi în circumstanţe diverse, mai ales din cauza lipsei de
alimente.
Atunci când ajunsese la vârsta de paişpe’ ani, Veronica, fiica lu’
Gavril, îşi dădu seama că trăieşte pe fundu’ gropii lu’ Gavril,
acolo unde sufletele oamenilor sunt ca glodu’ pământului, şi că
aproximativ asta o aşteaptă şi în continuarea vieţii care la acea
vârstă a începutului părea a fi una destul de lungă. Soluţia era una
singură – evadarea, care se impunea ca singura posibilă cu atât mai
mult cu cât Gavril îi pregătea propriei lui fete o viaţă demnă de
groapa în care el trăia gata mort încă înainte de a-şi fi achitat
datoria faţă de „recuperatorul” cu coasa ruginită. Aşa se face că
Veronica pur şi simplu a fugit din groapa lu’ Gavril şi de căsătoria
cu un sectant din satul vecin pe care „mortu’” i-o pregătise cu
multă migală şi după multă osteneală diplomatică, amândouă consumate
în prelungite tratative cu partea adversă. A ieşit fata la lumina
zilei şi a plecat înspre Chişinăul reconstruit de-a lungul unui
singur cincinal unde s-a dus direct acolo unde o îndemnase inima,
adică, direct la şcoala înde a început să înveţe arta cântului şi
dirijatului de voci omeneşti.
Gavril însă a rămas în groapa lui până la sfârşitul zilelor, care
i-au fost multe şi, cred, întunecoase, toate. Şi-a trăit restul
zilelor într-un fel de amorţeală agonizantă, mijindu-şi ochii orbiţi
în acele prime clipe de revenire la lumină, scuipând în jurul lui
din preaplinul de fiere şi ranchiună adunată în groapa în care, de
fapt, îl împinsese ocupanţii curţii, exmatriculându-l de fapt din
propriul lui univers împrejmuit de gardul din tulpini uscate de
floarea soarelui. A rămas pe fundul gropii exact ca un prometeu
exmatriculat din propriul mit, parcă ar fi fost îngropat până-n gât
la fundu’ unei fântâni secate sau prins într-un lanţ, exact ca
propriul lui câine, şi păzind ruinele unei crescătorii de animale
din care toate aceste vieţuitoare reuşiseră să evadeze. A lucrat o
vreme la ferma de păsări din sat, iar mai spre sfârşitul vieţii a
lucrat ca paznic la cimitirul central din Chişinău, că tot la groapă
îi stătea gândul şi tot ăştia îi erau mai dragi. Iar atunci când nu
a mai putut păzi morţii, s-a pomenit blocat de o fulgerătoare
paralizie, care îl înlănţui în propriul trup ferit prin mila
providenţei de gloanţele germane. Şi poate mai bine ar fi fost să le
fi încasat din plin, toate câte încăpeau într-un încărcător, că ceea
ce a trăit după nu s-a mai numit viaţă.
Oricum ar fi fost cu Gavril, cu ocupanţii şi cu groapa, eu, nepotu’
lui, prefer mai degrabă imaginea bunicii care găteşte pentru
soldaţii germani ceva de-ale gurii. Le tot găteşte ceva la soba
fumegândă din spatele casei, adică într-un loc în care Gavril putea
s-o vadă doar dacă se ridica în vârful degetelor, iţindu-se de sub
pământ, adică de sub vravul de rîpkă uscată. Le gătea nemţilor
ocupanţi deoarece în mintea ei de femeie erau şi ei oameni, chiar
dacă aveau puşti şi, probabil, omorâse ceva fiinţe, adică ruşi,
francezi sau englezi cu animalele lor domestice cu tot. Le găteşte
în acea zi de mai, de parcă ar fi o zi dintr-o etermintate, o zi
deja de aproximativ şase decenii care încă se derulează în mintea
mea, şi de fiecare dată când revin cu gândul la imaginea bunicii, de
fiecare dată o văd gătind pentru tinerii nemţi rătăciţi între Prut
şi Nistru, mai precis ocupând în rătăcirea lor ograda şi universu’
lu’ Gavril, soţu’ Mariei, care stă speriat, însă tăcut şi spăşit în
groapa săpată de el însuşi.
Oleg Garaz
Romania, Cluj- Napoca
|
