Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

PATRICIU DRĂGĂLINA

prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

I. BANATUL DE SEVERIN PÂNĂ ÎN ANUL 1526

 

Ca profesor de istorie şi de geografie la Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş, în perioada 1878-1908, Patriciu Drăgălina era fără îndoială la curent cu dezbaterile de la Academia Română, făcute publice prin „Analele…” acesteia, care se bucurau de mare preţuire în rândul intelectualităţii bănăţene din ultimul pătrar al veacului al XIX-lea. Va fi aflat, astfel, despre dorinţa academicienilor bănăţeni Vasile Maniu, Vincenţiu Babeş şi Petru Broşteanu – membri ai Secţiunii istorice a înaltei instituţii de cultură – de a se alcătui o istorie a Banatului, acordându-se o atenţie specială Evului Mediu, îndeosebi districtelor privilegiate de aici. Cu începere din anul 1886, când a apărut „Foaia diecezană”, publicaţie a Eparhiei Greco-Ortodoxe Române a Caransebeşului, bănăţenii au putut să citească în paginile acesteia diferite ştiri despre activitatea Academiei Române, îndeosebi despre interesul acesteia pentru viaţa culturală şi istoria românilor din Transilvania şi Banat. Ba, mai mult chiar, această publicaţie găzduia în paginile sale articole şi studii de istorie, aşa cum au fost, bunăoară, materialele lui Petru Broşteanu (membru corespondent al Academiei Române din anul 1887): Antichităţile romane aflate în Banatul Temişan (apărut în nr. 47, din 1888) şi Spicuiri din autori străini asupra românilor (în nr. 10-11, din 1890)[1].

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor, în Caransebeş era un mediu cultural elevat, susţinut în primul rând de cultivatele feţe bisericeşti de la Eparhia Greco-Ortodoxă Română şi de excepţionalul corp profesoral de la Institutul Teologic-Pedagogic, constituit din dascăli serioşi şi erudiţi, formaţi la prestigioase universităţi din străinătate. Un asemenea mediu era stimulator pentru interesul acordat cercetărilor istorice, între dascălii cu atari preocupări afirmându-se, în primul rând, Patriciu Drăgălina, Andrei Ghidiu[2] şi Iosif Bălan[3].

Aici, în mica localitate Caransebeş – şi nu în capitala României, unde erau Vasile Maniu şi, sporadic, când era solicitat de Academie, Vincenţiu Babeş, şi nici în Budapesta, unde locuia acesta din urmă – a fost elaborată prima lucrare de sinteză a istoriei Banatului. Ea a fost scrisă de Patriciu Drăgălina şi a fost intitulată modest, fără pretenţia unei cuprinderi exhaustive a trecutului acestui ţinut, Din Istoria Banatului Severin. A fost redactată în trei părţi care au apărut în anii 1899, 1900, 1902, fiind imprimată la Tipografia Diecezană din Caransebeş, în colecţia „Biblioteca noastră”, al cărei director era Enea Hodoş. La purcederea elaborării acestei lucrări, autorul a fost îmboldit de un îndemn al lui George Bariţiu, publicat pentru cărturarii români, în Istoria regimentului II românesc confiniar transilvănean (Braşov, 1874): „Culegeau fabule şi cântece populare; bine făceau că le adunau şi pe acestea; dar faptele istorice, dar acţiunile războinice şi eroice ale românilor, care au costat atâta sânge şi atâtea văi de lacrimi ale familiilor româneşti din mai multe districte, să nu aibă mai multă valoare în ochii noştri?” – se întreba retoric Bariţiu şi tot el răspundea, cu specifica lui putere de convingere patriotică: „Să ne fereacă ceriul de o aberaţiune ca aceasta, căci atunci ar fi vai de sufletele noastre şi ale tuturor descendenţilor noştri. Să adunăm şi să conservăm tot ce se reduce la dezvoltarea spiritului militariu, şi nici una din faptele de bărbăţie, bravură şi eroism să nu rămână necunoscută copiilor noştri”[4]. Comentariul lui Drăgălina la acest citat este edificator: „Astfel a predicat marele nostru dascăl pe la anul 1874. Învăţăturile sale ne-au însufleţit şi ne-au dat curagiu pentru această intreprindere”[5]. Pe lângă „curagiul” dat de cuvintele lui Bariţiu, asupra lui Patriciu Drăgălina va fi avut o influenţă benefică şi va fi fost un îndemn pentru a se apuca de lucru şi tema lucrării învăţatului ardelean, în consonanţă cu trecutul „regimentului confiniar romano-banatic nr. XIII”, cu sediul la Caransebeş, care, fiind constituit din grăniceri români, merita să fie prezentat într-o lucrare monografică, scrisă în limba română. Drăgălina îşi începe Introducerea, mărturisind chiar acest deziderat: „Sub titlul Din istoria Banatului Severin ne-am propus să scoatem la lumină istoria regimentului confiniar romano-banatic nr. XIII”, apoi adaugă: „şi să arătăm momentele principale petrecute pe pământul clasic al Banatului severinean şi al fostului Comitat Severin”[6]. Partea aceasta constituie de fapt miezul istoriei acestui ţinut, pe parcursul căreia, autorul se opreşte cu temei asupra unor momente şi fapte semnificative pentru perioada Evului Mediu. Presupunem că lărgirea şi adâncirea cadrului istoric pentru tema avută în vedere iniţial au fost determinate de exigenţele istoriografice româneşti ale timpului, privind Banatul, care nu numai că erau prezentate – după cum am văzut înainte – Academiei Române şi Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti, ci căpătaseră consistenţă şi în climatul efervescent cultural românesc din Caransebeş şi din Lugoj.

Autorul se plânge că „izvoarele referitoare la trecutul Severinului sunt puţine şi întunecate şi adeseori falsificate”[7]. Pentru partea I a lucrării care cuprinde – după cum arată subtitlul – Istoria Banatului până la căderea Turnu Severinului în mâinile turcilor 1524, principala bibliografie constă în Frigyes Pesty, A szörény vármegyei hajdani oláh kerületek, Budapesta, 1876 şi A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, Budapesta, 1877; Téleki József, Hunyadiak kóra Magyarországon, Pesta, 1852; Hunfalvy Pál, Az Oláhok története, Budapesta, 1894; A. Fsesler, Geschichte der Ungarn, Lipsca, 1874; A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi, 1888.

În istoriografia românescă, Patriciu Drăgălina se înscrie în linia romantică-pozitivistă; efuziunile romantice se manifestă în scriitură, în atitudinea militantă-patriotică şi ataşamentul faţă de valorile culturii şi civilizaţiei tradiţionale; pozitivismul lui se situează în linia gândirii istorice a două mari personalităţi ale vremii, una fiind Pesty Frigyes, reprezentant de marcă al istoriografiei maghiare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar celălalt A.D.Xenopol, ilustru istoric român, deschizător de drum în cercetarea istorică din România din aceeaşi perioadă. Mai ales de la acesta din urmă, istoricul bănăţean a reţinut necesitatea prezentării faptelor în spirit critic, într-o largă viziune de ansamblu şi corelate în conexiunea lor organică.

Drăgălina constată, din studiul documentelor istorice cunoscute de el, că nu exista o certă delimitare geografică a Banatului Severin sau a comitatului Severin, deoarece „hotarele sale sunt, când mai largi, când mai înguste”[8]. El consideră că acest ţinut este cuprins „de la Mureş (de la ieşirea râului din Transilvania) până la Dunăre şi spre răsărit până aproape de Olt. Astfel, aparţineau Banatului Severin o parte din Oltenia şi porţiuni considerabile ale Comitatului Caraş”[9]. Una din caracteristicile istorice fundamentale ale Banatului Severin era aceea că „asupra acestui corn de ţară, de mărimea unui regat, au stăpânit pe schimbate, când regii maghiari, când voivozii Munteniei”[10]. După căderea cetăţii Turnu-Severin sub turci, părţile oltene ale acelei formaţiuni teritoriale au ajuns sub stăpânirea banilor craioveni iar Banatul Severinului şi-a delimitat hotarele între Orşova şi Făget.

Drăgălina îşi începe lucrarea amintind câteva generalităţi despre formarea poporului român şi epoca popoarelor migratoare, pentru ca apoi, în treacăt, să se oprească asupra confruntărilor dintre voievodatele lui Glad şi Ahtum cu ungurii. Mergând pe urmele lui A.D.  Xenopol şi A. Fessler, autorul nostru interpretează „mărturisirea notarului anonim” al regelui Bela, în sensul că, în timpul lui Glad, „românii erau populaţiunea băştinaşă a Banatului, iar bulgarii stăpânii acestui ducat”[11]. Menţionează învingerea lui Glad lângă râul Timiş, retragerea lui cu oastea sa „între zidurile cetăţii Keve”, unde nu poate rezista atacului maghiarilor, fiind obligat să se închine lui Arpad, păstrându-şi „tronul sieşi şi următorilor săi”[12]. Atunci, „în decursul acestor lupte, cade şi Orşova în mâinile maghiarilor”[13], aşezare care avea şi ea să facă parte din Banatul Severinului. Se bazează doar pe lucrarea lui Fessler în prezentarea lui Ahtum  („un descendent al lui Glad şi contimporan al regelui Ştefan I”[14]), care, „punându-se sub suzeranitatea împăraţilor bizantini, de care îl lega credinţa ortodoxă”, nu mai recunoaşte „autoritatea regelui ungar”[15]. Ca adept al ortodoxiei, Ahtum este prezentatat drept ctitor la Cenad – reşedinţa voievodatului său – al unei mănăstiri de rit grecesc, fapt pentru care l-ar fi duşmănit regele Ştefan cel Sfânt (997-1038), devenit creştin de tip occidental (catolic). De asemenea, se arată iritarea suveranului ungar la vestea că, din ordinul lui Ahtum, se făcea „vămuirea transporturilor de sare din Transilvania, ce veneau pe Mureş”[16]. Fiind trădat de „sfetnicul său Cenadie”, pe care Ştefan cel Sfânt l-a pus în fruntea unei armate ungare, Ahtum şi-ar fi văzut oastea înfrântă, el însuşi fiind apoi ucis de fostul său om de încredere. Astfel, „ţara lui Achtum” ar fi ajuns sub stăpânirea regalităţii ungare.

Urmează două secole în care – spune Drăgălina – rămâne întunecată istoria teritoriului care va fi cunoscut sub denumirea de Banatul Severin. Dar el este convins că tocmai în această perioadă s-a întemeiat acest Banat, care este atestat documentar la anul 1233, când între martorii la jurământul lui Bela al IV-lea (prin care acesta „se deobligă (…) a ţinea condiţiunile pactului încheiat între dânsul şi tată-său”) „figurează şi Luca, Banul Severinului”[17]. Despre acest ban „se face amintire în diplome”, precizează autorul, cu trimitere la lucrarea Az Oláhok törtenete, vol. I (Budapesta, 1894), a lui Hunfalvy Pál. Într-o altă diplomă a lui Bela al IV-lea (1235-1270), din anul 1240 – notează Drăgălina – apare Oslu, ca fiind Ban al Severinului, pentru ca apoi, de-a lungul timpului, să se ivească mărturii documentare despre alţi demnitari cu aceeaşi funcţie, între ei figurând şi români, aşa după cum relevă numele lor. Mai aflăm că, prin „uneltirile papei şi ale regelui maghiar” Bela al IV-lea, s-a înfiinţat episcopia romano-catolică a Banatului Severinului, în anul 1246, într-un document fiind menţionat „un anumit Gligorie [care] poartă mitra arhierească pe capul său”[18]. Ne situăm atunci în perioada de după cumplita năvălire a tătarilor (din anul 1241), care prefăcuse în cenuşă o mare parte a Ungariei, aceasta ajungând „aproape deşartă de locuitori”[19]. În acelaşi timp însă – precizează Drăgălina – în corespondenţa lui Bela IV cu papa scria totuşi că „Banatul Severinului avea o populaţie numeroasă şi că a stat sub potestatea regilor ungari”[20]. Acelaşi rege Bela al IV-lea, pentru a preveni o nouă năvălire a tătarilor în Ungaria, ar fi dăruit Cavalerilor Ioaniţi zonele mărginaşe ale regatului său. El a donat, după cum ni se spune, cavalerilor „acestui ord toată ţara Severinului împreună cu Knezatele lui Ioan şi al lui Farcaş până la Olt, precum şi ţara numită Lytira (a Lotrului) escepţionând (exceptând – n.n. T.C.) din această donaţiune ţara voievodului valah Lyrtioy, pe care o lasă valahilor precum o avusese până aici (…)”[21]. Actul de donaţie s-a perfectat, cu „învoirea baronilor ţării cu Rembald, marele magistru al ordului, la 1 Iulie 1247”[22]. Pentru istoria Banatului Severin este important faptul că, din documentul privind înţelegerea dintre Regatul Ungariei şi Ordinul Cavalerilor Ioaniţi, reiese rolul însemnat al românilor din acest ţinut în apărarea graniţelor. În limbajul istoricului caransebeşan, lucrurile ar fi stat astfel: „Stipulaţiunile sale [ale pactului] deobligă Valahii din Banatul Severin la servituţi militare (sublinierea lui P.D.) când inamicii din afară ar ataca această provinţă, iar membrilor ordului li se impune a veni între aceleaşi împrejurări acestor Valahi într-ajutoriu”[23].

Drăgălina insistă asupra relevării valorii documentare a acelui act din 1247 (cunoscut de el prin intermediul istoriei lui Xenopol), pentru că din acesta reiese că românii erau populaţia băştinaşă a Ţării Severinului (terra de Zeurino) împreună cu Knezatele lui Ioan şi al lui Farcaş (Lupu – n.n. T.C.), precum şi a „ţărişoarelor” Lytira şi cea a lui Lyrtioy, acestea fiind „scăldate la răsărit de undele Oltului”[24]. Apoi, Drăgălina sesizează cu îndreptăţire, conform documentului respectiv, că în acea zonă „românii aveau oareşcare organizaţiune militară şi că erau bine deprinşi în arme, căci impunerea serviţiilor militare şi îndatorirea de a se război în ţară şi afară de ţară, asupra unui popor lipsit de arta militară, ar fi dispoziţiune fără scop şi fără înţeles”[25]. Ideea aceasta a fost ulterior preluată şi repetată mereu în istoriografia românească despre Banatul Evului Mediu, evidenţiindu-se, de asemenea – aşa cum a arătat şi Drăgălina – că, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, „românii din regiunile de sub creştetul Carpaţilor (...) erau închegaţi în mai multe ţărişoare mărunte, ai căror şefi, numiţi kinezi şi voevozi, erau vasalii Ungariei”[26]. Se subliniază în continuare strădania lui Bela al IV-lea de a îndeplini misiunea religioasă primită de la papă, punându-şi mare nădejde în contribuţiile aduse în acest scop de Cavalerii Ioaniţi. Într-o scrisoare trimisă Sfântului Scaun, Bela al IV-lea se referă la aşezarea acestui „ord” în Banatul Severin şi îi mărturiseşte papei, cu toată convingerea, că „legea romano-catolică se va răspândi ca apele Dunării către marea constantinopolitană”[27]. Însă „creaţiunea” prevăzută în „pactul” lui Bela al IV-lea cu Ioaniţii, „n-avu dureată lungă” pentru că aceştia au părăsit Banatul Severin „încă înainte de 1259”[28].

Naraţiunea istorică decurge conform izvoarelor cunoscute încă de-atunci: profitând de faptul că Ordinul Cavalerilor Ioaniţi părăsise acel ţinut de la Dunăre şi că armata lui Bela al IV-lea (care cuprindea şi oşteni români din Banatul Severin) se afla în luptele din Moravia, în anul 1260, bulgarii au trecut fluviul şi au distrus tot ce le stătea în cale; grava situaţie durează până în anul 1262, când „magistrul” Laurenţiu e numit Ban al Severinului, el fiind „bărbat viteaz şi priceput în arta militară”; el ar fi reuşit să înfrângă într-o grea bătălie armata bulgară, de la care a recuperat o bună parte din bunurile jefuite şi, ca să-i înrozească pe aceşti cotropitori, ar fi  spânzurat de-a lungul Dunării mai mulţi prizonieri luaţi de la ei. Împotriva bulgarilor a continuat lupta – continuă Drăgălina – regele Ştefan al V-lea (1270-1272), fiul lui Bela al IV-lea. În deceniul al şaptelea al secolului al XIII-lea, acesta a întreprins împotriva bulgarilor şi bizantinilor „cinci espediţiuni”[29], în care s-au remarcat prin vitejie banii Severinului, Alexandru (1268), fraţii Nicolae şi Mihai Gostoni, care, „judecându-i după nume, sunt fără îndoială de origine română”[30] – conchide istoricul Patriciu Drăgălina.

Având în vedere situaţia generală a românilor din Regatul Ungariei în secolul al XIII-lea (şi mai ales pe a celor din Banatul Severinului), autorul consideră că „soartea lor (...) era destul de suportabilă”[31], pentru că atunci ei „nu erau o naţiune tolerată, ci o naţiune cu drepturi recunoscute şi respectate de puterea statului Ungar”[32]. Românii erau constituiţi în comunităţi militare şi mulţi dintre şefii acestora îşi câştigaseră un prestigiu deosebit, distingându-se în numeroasele bătălii din vremea lor. Mai este de reţinut – după Drăgălina – că românii îşi aveau ocârmuitorii politici proprii, care se numeau „kinezi” şi „voevozi”. Aceştia aveau în grijă „administraţiunea satelor şi districtelor”. De asemenea, ei „mai aveau o clasă puternică de nobili, care, cu votul lor, contribuiau în diete la regularea afacerilor ţării”[33]. Istoricul Patriciu Drăgălina exemplifică, arătând că la „dieta” (de fapt, prima adunare lărgită cunoscută a întregii Transilvanii intracarpatice)[34] din Alba-Iulia, convocată, în 1291, de regele Andrei al II-lea, au participat nobilimea maghiară, secuii, saşii şi românii. În această împrejurare, „românul Ugrin reclamă şi câştigă posesiunile sale din Făgăraş şi Sâmbăta”[35]. Faptul acesta îl determină pe autor să tragă concluzia că „românii aveau în acele timpuri un număr însemnat de baroni şi nobili”[36]. Şi fiind o asemenea situaţie atunci, la cumăpăna mileniilor I şi II, era firesc, spune istoricul nostru, să existe pe vremea lui nedumerirea că, de-a lungul timpului, a dispărut clasa conducătoare românească. La întrebarea „cum a fost posibil să se risipească acest număr însemnat de boieri români?”, Drăgălina răspunde: „nu s-au risipit, ci nespus de lung trebuie să fie pomelnicul acelor familii de boieri români care s-au contopit în decursul veacurilor în elementul maghiar”[37]. Ulterior, istoriografia românescă a confirmat acest adevăr, cercetările relevând, cu fapte concrete, procesul de desnaţionalizare a elitei româneşti, sub presiunile discriminatorii ale autorităţilor Regatului Ungariei.

Chiar în veacul al XIII-lea, se resimţea foarte „asuprirea religioasă pornită asupra românilor de un cler fanatic şi de nişte regi pe care i-am putea numi – spune Drăgălina – zbirii lui Cristos”[38]. Pentru a-şi putea păstra atribuţiile administrative în primul rând, elita românească a fost nevoită să treacă la religia romano-catolică – primul pas pentru iminenta desnaţionalizare – fiind contopită în nobilimea maghiară. Pentru că, de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi până în anul 1324, nu se consemnează în nici un document despre numirea vreunui nou ban al Severinului de către regii Ungariei, autorul presupune – aşa cum „chiar şi Pesty Frigyes admite posibilitatea”[39] – ca în tot acel timp Banatul Severin să fi fost stăpânit de voievodul Munteniei. „Acest domn muntean – este de părere Patriciu Drăgălina – a fost Ivancu Basarab (1310-1320) sau vreunul din înaintaşii săi”[40], într-un răstimp de criză, când regatul Ungariei trecea printr-o criză datorată stării anarhice generate de unii magnaţi (precum Matei Chák) care nu mai dădeau ascultare regelui, slăbind prin aceasta puterea centrală.  Cu atât mai mult, conducătorii românilor – ni se spune – doreau să scape de sub autoritatea regală, aşa cum se vede într-o diplomă a regelui Carol Robert, în care se arată „că Ioan, fiul banului Todor, a cucerit pentru sine cetatea Mihald sau Meedia (Mehadia – n.n. T.C. ) de astăzi”[41].

Din relatarea despre Carol Robert Neapolitanul (de Anjou – n.n. T.C.), ajuns rege al Ungariei (1308-1342) cu ajutorul papei şi al clerului apusean din ţară, se reţine că acesta a interzis căsătoriile între credincioşii bisericii răsăritene şi cei ai bisericii apusene şi că tot el ar fi purtat un mare război cu Alexandru Basarab, domnitorul Munteniei (este vorba de fapt despre Basarab I şi nu despre fiul şi urmaşul acestuia, Nicolae Alexandru, care a domnit din 1352 până în 1364 – n.n. T.C.). Acest Basarab nu mai ţinuse seama de legăturile de vasalitate pe care ar fi trebuit să le aibă cu Ungaria, în plus luând în stăpânire şi Banatul Severin, pe care regatul Ungariei îl întemeiase cu scop strategic, pentru apărarea hotarelor sale.

Că istoricul Patriciu Drăgălina era un bun condeier, având certe calităţi de scriitor, ni se dezvăluie mai ales acum, când descrie războiul din septembrie 1330, pornit de Carol Robert împotriva nesupusului domn „Alexandru Basarab”. Astfel, dascălul de la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş dorea să vină în întâmpinarea cititorilor săi, îndeosebi a celor tineri, cu un text atractiv, în care să reînvie una din cele dintâi bătălii biruitoare însemnată din istoria poporului român. Pe atunci, la sfârşitul veacului al XIX-lea, când a apărut lucrarea Din istoria Banatului Severin, pentru cititorii români din monarhia austro-ungară, bătălia de la Posada avea o sensibilă conotaţie politică, rezonând puternic în conştiinţa lor naţională: „Fiind Alexandru Basarab atacat pe neaşteptate şi nepregătit de luptă făţişă, prin solii săi cere pace şi promite restituirea cheltuielilor de război, predarea Banatului Severin, plătirea tributului anual, precum şi să trimită pe unul din fiii săi ca ostatic la curtea regească; dacă însă regele nu va fi mulţămit cu ceea ce i se oferă, îl sfătuieşte să se reîntoarcă, căci va întâmpina rezistenţa unui popor desperat. Zadarnice au fost stăruinţele sfetnicilor săi, ca să fie mulţămit că a putut să câştige fără vărsare de sânge condiţiuni atât de favorabile, căci regele trufaş nu vrea să ştie de pace. Plin de îngâmfare răspunde soliei române «că el e păstorul oilor sale, şi că va scoate de barbă pe Basarab din vizuina sa». Arareori a fost trufia pedepsită mai după vrednicie, decât în cazul de faţă. Neapolitanul trecând Oltul şi urmărind pas cu pas pe rivalul său, ajunge în nişte regiuni muntoase, fără drumuri şi deşarte de locuitori. Ostenelile covârşitoare şi foametea aduc prea degrabă armata ungară în starea cea mai critică. Regele însuşi simte nevoia să cerşească pace de la acela pe care mai înainte îl batjocorise, ştiind că numai pacea îl poate scăpa de gura morţii. Alesandru promite şi acum supunere şi îi trimite călăuzi, care aveau să-l conducă în Ungaria. Călăuzii, însă, conform poruncii Domnului batjocorit, îl înfundă într-o vale lungă, strâmptă, mărginită de două cline stâncoase, cuprinse de păduri negre. După ce călcătorii ţării româneşti se pierdură afund prin strâmtorile numite, observară, cu spaimă, că printre stânci şi pe culme lucesc armele române şi că gura văii e baricadată cu trunchiuri uriaşe de copaci răsturnaţi. Deodată zboară sute şi mii de săgeţi şi de pietri deasupra capetelor armatei ungurene; bolovane rostogolite turteau la pământ deodată rânduri întregi de viteji, care, în zăpăceala lor, cu groaza în oase, voiau prin fugă să-şi găsească scăparea. După fiecare izbire de-a românilor se umplea văzduhul de ţipete de durere de o parte, de chiote de bucurie din cealaltă parte. Patru zile a durat măcelul îngrozitor. Trei prelaţi cad în vălmăşagul luptei; mulţi preoţi de ritul apusean, care urmaseră armata regească cu scopul ca să convertească românii, a trebuit să sufere moarte de martir, căci, de obicei, asupra lor se îndreptase furia românilor. Ei sunt ucişi cu piroane, ce li se băteau în creerii capului. Din armata strălucită, din mândria lui Carol Robert, numai puţini au putut să scape teferi. Piepturile celor mai mulţi au fost străpunse de săgeţile inamicului, când, ca ostaşi credincioşi, acopereau cu trupurile lor persoana regelui, asupra căruia se îndreptau mai cu seamă atacurile românilor. Regele, în sfârşit, schimbându-şi hainele cu [cele ale lui] Desideru, a scăpat de peire”[42].

În continuare, Drăgălina, făcând trimitere la A. Fessler,[43] scrie că regele Carol Robert împreună cu ce a mai rămas din zdrobita sa oaste nu s-au mai oprit până în Timişoara şi că suveranul s-a dus apoi la Vişegrad, la familia sa. Este interesant şi important că Drăgălina nu se mărgineşte să preia datele şi faptele de la istoricii care l-au precedat, oricât de faimoşi ar fi aceştia. Astfel, istoricul bănăţean nu e de acord cu „eruditul profesor universitar, dl. Xenopol”, conform căruia bătălia aceasta „s-a petrecut dincolo de Gherghiţa, în munţii de mează-noapte ai Munteniei, două zile cale până la Sibiu”[44]. O asemenea localizare – ni se spune – e contrazisă de „toate izvoarele istorice ale Ungariei”[45], în care se arată că regele Carol Robert, înfrânt, abia scăpând din primejdia morţii, nu s-a mai oprit, în goana calului, până la Timişoara. Dacă bătălia s-ar fi dat în nordul Munteniei – este de părere Drăgălina – „regele ar fi aflat cu înlesnire adăpost între zidurile Sibiului sau în vreo altă cetate a Transilvaniei şi nu ar fi fost nevoit să fugă în ruptul capului până la Timişoara”[46]. Patriciu Drăgălina susţine că „e probabil” ca bătălia să fi avut loc pe teritoriul Banatului Severin, undeva pe Valea Cernei „în cheile Crainei, în stâmtorile dintre Orşova şi Meedia”[47] (Mehadia - n.n. T.C.). De acolo, din această strâmtoare „de altcum bogată în evenimente istorice, ajunge călătoriul cel mult în 2 zile în Timişoara, locul de scăpare al regelui zdrobit”[48].

Consecinţele benefice ale înfrângerii lui Carol Robert au constat în faptul că Ţara Românească a scăpat de suveranitatea Ungariei, de tributul anual şi a câştigat Banatul Severinului. Din păcate, această perioadă de libertate  a durat puţin, pentru că Vladislav-Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru (căruia i-a urmat la tron), a pierdut totul, neavând forţa să se împotrivească regelui Ludovic I cel Mare (1342-1382), în anul 1365. Acest al doilea rege angevin al Ungariei a înăsprit peste măsură intoleranţa religioasă faţă de „schismatici”. Au fost prigoniţi preoţii din comitatele Caraş şi Cuvin, aceştia fiind înlocuiţi cu alţii „care reformează dogmele şi ritul în spirit apusean”.[49] Cu durere menţionează Drăgălina că „barbare se pot numi ordinaţiunile [regelui Ludovic cel Mare] faţă de românii din districtele Caransebeş, Mehadia şi din comitatul Hunedoarei,”[50] prin care „nimenea, nici nobil, nici chinez nu pot căpăta proprietate, dacă nu este de legea romano-catolică”[51]. Această „ordinaţiune” a fost confirmată, iarăşi, de către Sigismund de Luxemburg (1387-1437), în anul 1428, regele fiind informat că în aceste comitate există nobili şi chinezi care sunt schismatici înrăiţi ce tăinuiesc preoţi ortodocşi. Restricţiile au devenit şi mai dure: se interziceau căsătoriile între ortodocşi şi romano-catolici şi botezarea copiilor ortodocşilor în ritul oriental. După ce regele Ludovic cel Mare l-a adus pe domnul Vladislav la starea de vasalitate, a fortificat cetatea Turnu- Severin, iar în funcţia de ban al Banatului Severin l-a numit (în anul 1369) pe Vladislav Koroghy. Curând, însă, întâmplându-se anumite evenimente despre care nu există informaţii în documentele istorice cunoscute, Banatul Severin ajunge, din nou, în stăpânirea voievodului muntean Vladislav I (Vlaicu Vodă), după cum dovedeşte titulatura acestui voievod: „din graţia lui Dumnezeu şi a regelui ungar, voievod al ţării româneşti şi Ban al Banatului Severin”[52].

Drăgălina continuă naraţiunea cu raporturile domnilor români cu regii ungari, mai ales în legătură cu stăpânirea Banatului de Severin: după moartea lui Vladislav, regele Ungariei l-a numit în fruntea Banatului Severin pe românul Ioan Trentul; această numire în funcţia de ban al Severinului a fost motivul – crede Drăgălina – care a determinat incursiunea devastatoare a voievodului Radu I Basarab[53] (1377-1385) cu oastea sa în districtul Mehadiei; Ludovic cel Mare nu a mai reuşit să-l supună pe voievodul „Radu II, astfel că, în stăpânirea acestuia a ajuns şi Banatul Severinului”; voievodul următor, „Mircea cel Mare (1386-1418), unul dintre cei mai dibaci şi mai iluştri domni ai Munteniei”[54], se intitula „stăpânitoriu şi domn peste Ungro-Vlahia şi peste ţările tătăreşti, duce al Almaşului şi Făgăraşului, stăpânitoriu al Banatului Severin, al Dorostoriului (Silistriei) şi asupra Dunării până la Marea Neagră”[55]. Acest titlu este considerat grăitor în privinţa „gloriei coroanei sale”[56]; în privinţa vocaţiei lui Mircea de conducător, Drăgălina e de părere că „dibăcia sa iese la iveală din tractatele încheiate cu ţările vecine”[57]. Scriind despre faptul că numele Banatului de Severin se afla în titulatura lui Mircea cel Bătrân, autorul are o bună ocazie de a evidenţia calităţile „ilustrului domn” muntean care continuă pe cele ale predecesorilor săi, luptători pentru independenţa ţării lor. „Provinţele (provinciile, ţinuturile) înşirate în acest titlu – consideră istoricul bănăţean – sunt dovadă că puterea Munteniei se sporise considerabil sub braţul de oţel al predecesorilor săi”[58]. Chiar şi anul când Mircea cel Bătrân se intitula „stăpânitor al Banatului Severin” (1387), Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (şi împărat ales al Germaniei din 1410 – n.n. T.C.) l-a numit pe Ştefan Losonczy în funcţia de ban al Banatului Severin şi comite al Timişului. Dar faptul că Banatul Severinului a rămas în continuare în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân reiese – crede autorul – şi din altă intitulaţie a sa, datată în anul 1390, în care el se numeşte: „voievod al Munteniei, duce de Făgăraş şi Amlaş, comite al Severinului, despotul Dobrogei, stăpân al Silistrei”[59]. Apoi, până în anul 1430, în nici un document nu se menţionează „că asupra Severinului ar fi stăpânit «bani ungureşti»”[60].

Pornind de la situaţia europeană de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor – anume, întărirea statului polonez, după ce acesta „se desface, la 1386, de Ungaria”, apoi câştigarea de către Imperiul Otoman a unor poziţii tot mai importante pe acest continent, la care se adăuga interesul dintotdeauna a Regatului Ungariei ca Ţările Române să-i fie vasale –, Drăgălina face reflecţii pertinente privind modul în care Ţara Românească şi Moldova aveau posibilitatea să-şi ducă existenţa în asemenea împrejurări. Acestea ar fi fost atunci „strâmtorate de trei puteri mari, toate trei ca lupul la pândă, ca să le înghită”[61] – după cum se exprimă plastic istoricul bănăţean. „Domnitorilor principatelor române, între împrejurări atât de critice – adaugă autorul – nu le-a rămas altceva decât să observe încotro înclină norocul, ca într-acolo să graviteze şi dânşii”[62]. Ei nu au avut o altă soluţie decât „să se alieze şi să se închine, conform intereselor ţării, odată ungurilor, altădată turcilor sau polonilor”[63]. Neînţelegând resorturile „acestei politici reclamată de împrejurări”, unii istorici (chiar din statele care erau opresoare în Evul Mediu) îndeosebi cei unguri – subliniază Drăgălina – acuză ţările române de „trădare!”[64].

În acest context politic, Drăgălina, evidenţiind personalitatea lui Mircea, îl elogiază şi îi ia apărarea împotriva unor istorici detractori. Demersul justiţiar, politico-diplomatic al lui Drăgălina, consacrat lui Mircea cel Bătrân, prin altitudinea sa reflexivă-emoţională, rămâne unic în istoriografia bănăţeană, în care, când e vorba de domnitorii români, predomină, covârşitor, interesul pentru personalitatea lui Mihai Viteazul. „Mircea, figură măreaţă a istoriei naţionale – scrie P. Drăgălina – e constrâns de împrejurări a se acomoda forţei majore. El inaugurează o politică înţeleaptă, care, ca un fir roşu, iese la iveală chiar din acţiunile celor mai de valoare domni români. Nimenea din scrutinătorii imparţiali ai faptelor istorice nu poate să tragă la îndoială iscusinţa, rara dibăcie a urzitoriului acestei politici. Tractatele sale de alianţă ne arată invederat superioritatea sa în afaceri diplomatice şi îngrijirea înţeleaptă pentru binele ţării. Iar atunci, când nu era în stare să-şi reguleze afacerile pe calea politicii, atunci, în fruntea vitejilor săi, cu sabia în mână ştie să câştige respectul vecinilor săi”[65]. Din perspectiva aceasta, Drăgălina prezintă detaliat relaţiile dintre domnitorul Mircea şi Sigismund, regele Ungariei, ambii fiind preocupaţi în cel mai înalt grad, să opună rezistenţă duşmanului comun, Imperiul Ototman, care, deja începuse să organizeze incursiuni de jaf şi în Banatul Severin. Mircea ajunge, pe cale diplomatică, să înlăture suveranitatea Regatului Ungariei asupra ţării sale. Faptul reiese, îndeosebi, la întâlnirea lui cu regele Sigismund de Luxemburg, în anul 1406, la Turnu Severin, ultima întrevedere a celor doi conducători vecini. Din documentele istorice privind această întrevedere se reţine – sintetizează Drăgălina: „1. Independenţa Munteniei; 2. Stăpânirea neconturbată peste o parte a Banatului Severin în decursul mai multor decenii şi 3. Îndreptăţirea lui Mircea de a se intitula comite al Banatului Severin”[66]. Autorul lucrării Din istoria Banatului Severin conchide că „Mircea ajunge acum la apogeul gloriei sale. D-aici înainte îl părăseşte norocul. El trebuie să cedeze turcilor ceea ce, prin încoronarea geniului său, smulsese, pe cale diplomatică, din mâna ungurilor”[67]. După moartea lui Mircea cel Bătrân, Banatul Severinului, care după cum se amintea mai înainte, „ajunsese să fie bântuit de turci”[68], a fost o vreme, şi o vatră a luptelor dintre cele două ramuri ale Basarabilor, Drăculeştii şi Dăneştii, pentru scaunul domniei. Unii dintre pretendenţii la guvernarea Ţării Româneşti apelau la sprijin străin, cum a fost, bunăoară, Dan al II-lea, „unealtă” a regelui-împărat Sigismund de Luxemburg care l-a ajutat, de două ori, să ajungă domn, ultima oară fiind în anul 1427. Dar tocmai atunci Sigismund de Luxemburg, având neîngrădit control asupra Banatului Severin, a luat legătura cu „magistru (maestru) al Ordinului Cavalerilor teutoni, Paul Russdorf”, căruia i s-a plâns că primejdia turcilor pentru Creştinătate este în continuă creştere, ceea ce determina Regatul Ungariei, care avea misiunea apostolică din partea papei, să se opună cu înverşunare Imperiului Otoman. Cu un an mai înainte (în 1426), despotul Serbiei, Ştefan Lazarevič (1389-1427), a cedat Regatului Ungariei 17 fortăreţe, nădăjduind că, având un asemenea aliat, îşi va putea scăpa ţara de „copleşirea turcească”[69]. Sigismund de Luxemburg a solicitat din partea teutonilor „câteva banderii de cavaleri şi o mie de mateloţi, ca să-i aşeze în Banatul Severinului, şi cu ajutorul acestora să fie în stare a se lupta cu necredincioşii pe apă şi pe uscat”[70]. În anii 1428[71] şi 1429 – scrie Drăgălina – Cavalerii teutoni, sub conducerea maestrului Nicolae Redwitz, s-au aşezat în Banatul Severinului. Graţie regelui Sigismund de Luxemburg, Redwitz se intitula: „Banul Severinului, comite al monetăriei şi al salinelor din Sibiu”[72]. Ca şi efemera aşezare a Cavalerilor Ioaniţi în Banatul Severinului, în secolul al XIII-lea, şi prezenţa aici a Cavalerilor Teutoni sub regele-împărat Sigismund de Luxemburg a durat doar de câţiva ani. Mare parte din Cavalerii Teutoni aduşi în Banatul Severinului au fost măcelăriţi – ni se spune – de armata otomană în energica expediţie din 1432. Rămăşiţe ale teutonilor s-au mai semnalat aici până în primăvara anului 1435[73].

În perioada 1438-1446, Banatul Severinului a fost guvernat de „Ioan Corvin de Huniad, fără îndoială unul din cei mai iluştri bărbaţi ai secolului XV-lea”[74]. Drăgălina afirmă categoric că „Ioan Hunyady e de origine română”[75]. Doar cu doi ani înainte de apariţia lucrării Din istoria Banatului Severin, fusese publicată cartea Iancu de Huniad, cercetare istorică de Iosif Bălan, coleg la Institutul Teologic-Pedagogic, cu Patriciu Drăgălina. Alături de Iosif Bălan, care expusese toate părerile, cunoscute până la el, referitoare la originea lui Iancu de Hunedoara[76], Drăgălina face şi el un istoric al neamului Huniade, dovedind că obârşia acestuia este românească. Istoricii români erau provocaţi să stăruie asupra problemei originii lui Iancu de Hunedoara, întrucât, aşa cum „zice Xenopol”, citat de Drăgălina: „Maghiarismul lui Ioan Hunyadi este o dogmă tot atât de sfântă a istoriei ungureşti, ca şi calitatea de tâlhariu a lui Mihai Viteazul, ca şi caracterul hoţesc al revoluţiunii românilor din 1784, pentru că aşa cere interesul poporului maghiar”[77], chiar dacă unii istorici arhişovinişti, ca Hunfalvy[78], Rety etc. contemporani ai lui Drăgălina, „nu contestă originea română a Huniadeştilor”[79]. Cu privire la imixtiunea politică în problema originii lui Iancu de Hunedoara, Drăgălina dă un exemplu grăitor, referindu-se la lucrarea lui I.A. Fessler, Die Geschichte der Ungarn: în ediţia princeps a acesteia, din anul 1846, vol. IV, p. 364, prin cuvintele „Joannes van Hollos (Corvinus), Sohn des Walachischen Bojaren Buth”, autorul pomenit arăta originea română a marelui general şi om politic; apoi, în ediţia a doua, prelucrată de E. Klein şi apărută în 1869 la Lipsca, sub influenţa şovinismului timpului, au fost şterse pasajele referitoare la rolul românilor ardeleni în luptele cu turcii, sub pretext că se fac îndreptări, potrivit evoluţiei ştiinţei istoriografice moderne. Astfel, prin „îndreptări” tendenţioase ale ediţiei originale, s-a falsificat adevărul istoric[80].

Evocând personalitatea lui Iancu de Hunedoara, Drăgălina arată că acesta era cel mai indicat „să conducă armatele creştine în contra turcilor”[81]. Aceasta pentru că el era „crescut în tabăra principelui Filip din Milano, om cu experienţă vastă în afaceri militare, de la fire genial, neînfricat şi viteaz în sensul strict al cuvântului”[82], calităţi pe care şi le-a pus în lumină, cu începere de la bătălia care a avut loc la Semendria în anul 1437, când a repurtat o strălucită victorie împotriva armatei otomane. Atunci, ca răsplată a importantei biruinţe, Iancu de Hunedoara şi fratele său au fost răsplătiţi cu „ocârmuirea Banatului Severin”.[83] Desigur că un alt fapt, care a avut o mare greutate la investirea lui Iancu de Hunedoara cu demnitatea de ban al Banatului de Severin, a fost şi necesitatea istorică de a se găsi conducătorul potrivit care să fie braţul de fier al apărării acestei părţi a Regatului Ungariei.

După ce regele Vladislav (1440-1444) a câştigat tronul Ungariei, Huniade şi Ujlaki au fost numiţi voievozi ai Transilvaniei. În calitate de voievod al Transilvaniei, ban al Severinului, comite al Timişoarei şi beneficiind de o mare avere, el era în măsură să-şi alcătuiască o armată puternică pentru război împotriva turcilor şi, în timp de pace, să se ocupe de întărirea fortăreţelor care ajunseseră într-o stare înaintată de degradare. Între acestea au avut prioritate cetăţile din Banatul de Severin, ţinutul cel mai ameninţat de expansiunea otomană. Drăgălina prezintă luptele lui Iancu de Hunedoara (până în anul 1446, când a fost ales guvernator al Ungariei), chiar în manieră detaliată, fiind interesat să evidenţieze geniul militar al acestuia şi marea importanţă a victoriilor sale împotriva turcilor.                                                           

Bazându-se pe anumite surse documnetare privind durata vieţii lui Iancu de Hunedoara, autorul lucrării Din istoria Banatului Severin consideră, greşit, că acesta s-a născut în anul 1387[84]. În istoriografia noastră contemporană, anul naşterii eroului de la Belgrad este dat, în general, 1405 sau 1407. Aşa se explică faptul că şi în anul 1456, el avea încă o extraordinară vitalitate, manifestată din plin la Belgrad, cu puţin timp înainte de data morţii sale (11 august 1456), când „atletul cel mai puternic al lui Christos” a fost răpus de ciumă.

În privinţa localităţii în care s-a născut mama lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta de Margina, istoricul nostru îşi însuşeşte opinia lui Teleki Jozsef, din lucrarea Hunyadiak kora Magyarországon (vol. I, p.13): „Familia Morzsinai, pe româneşte de Margine, cunoscută în secolul al XVI-lea în districtele Caransebeş, Meedia şi Almăj era familie de frunte în aceste locuri şi înrudită cu alte familii nobile”. Cei mai mulţi dintre istoricii români din vremea noastră (lista lor este prea lungă spre a fi citaţi!) consideră că Elisabeta de Marginea sau Marsyina (Marzsinai) provenea din localitatea omonimă Margina, din zona Făgetului timişean, şi că făcea parte dintr-o modestă familie catolică (sau devenită catolică).

Cu începere din anul 1446, până către sfârşitul vieţii regelui Matia Corvinul (1458-1490) Banatul de Severin „ramâne, cu excepţiunea unor puţini ani, în mâini străine”[85]. Dată fiind responsabilitatea prea mare şi extremele riscuri (provenite mai ales din primejdia turcească), mulţi nobili – ni se spune – ar fi refuzat să primească funcţia de ban al Severinului. La anul 1470, regele Matia Corvinul aprecia în mod deosebit hotarârea lui Ioan Pongrácz de a prelua conducerea Banatului de Severin. Până la această dată, Drăgălina presupune că vor fi fost perioade când Banatul de Severin a aparţinut Ţării Româneşti, căci actele emise de cancelariile Regatului Ungariei nu mai pomenesc nimic despre acest ţinut. Din puţina informaţie documentară, autorul reţine că regele Vladislav a zălogit fraţilor Mihai şi Blaj de Csorna[86], apoi lui Muşina şi Alexandru de Densuş, după aceea lui Nicolae de Bizere, moşiile Recaş şi Zegeháza, drept recompensă pentru cheltuielile lor făcute pentru întreţinerea în stare bună a cetăţilor Gewrin, Orşova, Peth, Sviniţa, Sebeş şi Mehadia. Dintre nobilii amintiţi, Mihai de Csorna a fost castelan al Severinului în perioada 1437-1439. Într-un document se consemnează că românul Petru Danciu a cheltuit 1500 florini pentru întreţinerea cetăţii Severin, fapt pentru care a fost răsplătit cu moşii[87]. De asemenea, Drăgălina mai menţionează că în anul 1458 „Vlad IV” se autonumeşte „ban al Severinului”, în acelaşi timp figurând în această funcţie George Bethlen. Autorul nostru este convins că acest Vlad este fără îndoială, identic cu fiul lui Vlad Dracul, „Vlad IV” supranumit „Ţepeş” (1448; 1456-1462; 1476) şi „Ţepeluş” (Drăgălina face din nou o confuzie, deoarece Vlad Ţepeş nu a fost poreclit niciodată Ţepeluş, apelativul fiind dat lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti între 1477-1481 şi 1481-1482; el greşeşte şi în privinţa numerotării voievozilor munteni cu numele de Vlad, căci Vlad Ţepeş a fost în realitate cel de-al treilea şi nu cel de-al patrulea dintre aceştia – n.n. T.C.). Prilejul de a-l aminti pe Vlad Ţepeş este folosit de Drăgălina pentru a prezenta câteva momente importante din timpul domniei acestei importante figuri istorice: în ultimul pătrar al veacului al XV-lea, Banatul de Severin continuă să fie teatru de război, făcându-se cu greu faţă numeroaselor incursiuni pustiitoare ale armatelor otomane; un moment norocos pentru acest ţinut a fost acela când banul Filip Mure de Ciula (Haţegului) i-a învins pe turci în anul 1492 (nu se ştie în ce loc), ucigând un număr atât de mare din rândul atacatorilor, încât au fost umplute două care cu tigve otomane, pe care le-a trimis la Buda, unde avea loc adunarea generală regală, întrunită pentru a se lua măsuri de apărare împotriva Semilunei cotropitoare; banul Filip a murit pe drum spre Buda, astfel că a trebuit ca fratele său, George, să prezinte adunării de acolo, în luna aprilie a anului 1492, grava situaţie în care se găsea Banatul Severinului, acesta fiind sub o permanentă ameninţare din partea turcilor, mai ales după recenta înfrângere ce le fusese aplicată[88]. Într-adevăr, înfrângerea aceea l-a mâniat pe sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) – se arată – făcându-l să-i declare lui Czombor, ambasadorul Ungariei la Înalta Poartă că întâmplarea respectivă din Banat îl va determina să pună condiţii mai grele Regatului Ungar, cu ocazia tratativelor pentru încheierea păcii. Totodată, sultanul ar fi dat ordin paşei din Vidin să asedieze şi să cucerească cât mai grabnic cetatea de la Turnu-Severin, ceea ce de altfel a şi avut loc foarte curând. Sărindu-le însă în ajutor severinenilor, marele conducător de oşti Pavel Chinezu va reuşi să elibereze cetatea din mâinile turcilor[89]. Drăgălina, amintindu-l pe Paul Chinezu, dă urmatoarea notă la subsolul paginii „Pavel Chinez sau Kinisi, după cum e numit în istoriile maghiarilor, era de legea greco-orientală (A. Fessler, Geschichte der Ungarn vol. III, ed. II, p. 206)”[90]. De asemenea autorul lucrării Din istoria Banatului Severin, în această împrejurare, îl citează prima oară pe August Treboniu Laurian, reproducând din Timişana (sic) pasajul în care se face portretul lui Pavel Chinezu.

Situatia grea şi rea a Banatului Severinului, de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul secolului următor, este proiectată de Drăgălina pe fundalul sumbru al politicii interne şi a celei externe a Ţării Româneşti şi a Regatului Ungar, relevându-se aspecte care „împing ţara româneasca pe povârnişul fatal al decadenţei şi aduc asupra ei miserie şi ruşine”[91]; în Ungaria, starea deplorabilă era relevată de memorabila expresie populară: „A murit Mathia, s-a dus dreptatea”[92]. O răsfrângere dureroasă a acestor stări asupra ţinutului aflat în atenţie reiese şi din faptul că „slugarnicul voievod Radu IV (Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti între 1495-1508 – n.n. T.C.), care îşi plecase capul până sub genunchii lui Vladislav II (1490-1516), nu putea nici să cugete la revindecarea dreptului său asupra Severinului, iar regele maghiar n-avea mijloace suficiente, ca să restaureze fortăreţele şi să plătească solda ostaşilor puşi întru apărarea lor. Solda banilor severineni se urca la 6.000 fl., o sumă considerabilă pentru acele timpuri. Din aceasta trebuia banul să plătească cheltuielile unui număr anumit de ostaşi. Regele era daroriu să mai grijească de solda comandantului de artilerie şi alimentarea garnizoanei”[93].

Din perspectiva crizei de la finele secolului al XV-lea, făcând o retrospectivă evaluatoare a „duratei lungi”, autorul subliniază faptul că „nespuse sunt meritele lui Ioan Hunyadi, a[le] Ciuleştilor, a[le] lui Danciul, a[le] românilor Petru Măcicaş şi Iacob de Gârleşti[94] care, în calitate de bani ai Severinului, în nişte timpuri atât de critice, au spesat din avutul propriu pentru fortificarea cetăţilor şi pentru solda ostaşilor sau cu espunerea vieţii i-au dus cu glorie spre izbândă. Frumoase fapte şi demne de a se eternisa, ca să le cunoască poporul român”[95]. Fără îndoială că asemenea evidenţieri îşi aveau rostul lor important pentru întărirea conştiinţei naţionale a românilor din Monarhia Austro-Ungară, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, totodată, dau seamă în privinţa resorturilor sufleteşti pe care era clădită concepţia lui Drăgălina privind rolul istoriei în societate.

În privinţa fondurilor financiare necesare pentru repararea cetăţilor din Banat, se arată că s-a găsit posibilitatea rezolvării acestora abia în anul 1504, când
din „visteria ţării”
[96] (Regatul Ungar – n.n. T.C.) au fost alocate sumele necesare pentru „fortificarea din nou a Caransebeşului”[97]. Totodată, au fost destinate fonduri băneşti pentru „lefile voievozilor şi garnizoanelor din Lugoj şi Caransebeş în măsura stabilită de regele Mathia Corvin”[98]. Pe vremea aceea, cele două localităţi erau menţionate „laolaltă şi e lucru nou – precizează Drăgălina – că voevozii acestor 2 oraşe, dimpreună cu garnisoanele ce erau aici staţionate se pun sub comitele Timişoarei, iar nu sub Banul Severinului, după cum era până acum obiceiul”[99]. Şi autorul se întreabă dacă „nu cumva Severinul s-a considerat de avangardă, care era aproape de a fi scăpată din mână?”[100].

La începutul veacului al XVI-lea, se vădeşte o energică manifestare a forţei oastei Banatului de Severin, pe când erau bani ai acestuia românii Petru Macicaş şi Iacob de Gârleşti (Gârlişte). Astfel în anul 1501, aceştia, primind vestea că „turcii fac pregătiri să invasioneze în Muntenia (...), calcă districtul Cladovei, Vidinului şi Nicopolului, biruind pretutindinea pe inimici”[101]. E convingătoare aserţiunea lui Drăgălina conform căreia „garnizoanele cetăţilor şi fortăreţelor mărginaşe” din Regatul Ungariei „compuse în majoritate preponderentă din români, erau privite ca elita ostăşimei ungare”[102]. Aşa se explică faptul că armata de aici a fost trimisă să „înăbuşe revolta vitejilor secui”[103] în anul 1506[104], iar mai târziu, în 1514, Ioan Bornemisa a propus regelui Ungariei ca aceleaşi garnizoane de la graniţa regatului, să fie puse la dispoziţia lui Ioan Zapolya pentru înfrângerea mişcării lui Gheorghe Doja.

În anul 1519, regele Ungariei, Ludovic al II-lea (1516-1526), prin mijlocirea banului de Severin, Barnabas Bélai, a încheiat pace cu Imperiul Otoman pentru trei ani. Potrivit pactului de atunci dintre Turcia şi Ungaria, sultanul Selim I (1512-1520) „s-a obligat a lăsa în pace Severinul, Timişoara, şi alte cetăţi confiniare”.[105] Dar urmaşul lui Selim, sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) n-a mai ţinut seama de înţelegera predecesorului său cu Ungaria, ci a atacat „cu putere mare Iaiţa şi Belgradul”.[106] Văzând că nu poate rezista în faţa armatei turceşti, însuşi căpitanul cetăţii Belgrad, Hedervary, a plecat la Pesta, lăsând apărarea în grija subcomandanţilor săi, Blasiu Olahul, Ion Both, Ion de Morga şi More, oşteni de vază din Banatul de Severin – narează Drăgălina. După 20 de zile de luptă, în 22 august 1521, având asigurarea din partea turcilor că vor avea ieşirea protejată din cetate, More, „în contra voinţei celorlalţi subcomandanţi, a predat citadela, turcilor”[107]. Nu era în firea sultanului Soliman să se ţină de cuvânt în asemenea împrejurări, astfel că apăratorii cetăţii Belgrad „au fost decapitaţi până la cel din urmă om”[108].

După cum se vede dintr-o scrisoare a lui Ludovic al II-lea către Sigismund I cel Bătrân, regele Poloniei (1506-1548), în anul 1521 regele maghiar se temea că, în puţin timp, turcii vor cuceri Braşovul şi Sibiul, precum şi „cetăţile hotarnice”[109] de la Dunăre. Regele Ludovic al II-lea atrage atenţia asupra însemnătăţii acestora, scriind: „Când vom fi despuiaţi de aceste cetăţi, atunci toate celelalte sunt uşor de cucerit”[110]. Iminenţa gravei situaţii a Regatului Ungariei era prefigurată de două atacuri date de turci, în 1521, asupra cetăţii Peth[111] şi de asedierea Severinului, pe care, ca prin minune, n-au reuşit să-l
cucerească. Era evident – arată autorul – că Regatul Ungariei nu mai avea puterea să împiedice incursiunile turcilor peste Dunăre şi pustiirea Banatului. Aşa că, în anul 1522, ei au asediat fortăreaţa Peth şi, în prima jumătate a lunii martie au cucerit Orşova, „cel dintâi oraş pe a cărui ziduri s-a ridicat Semiluna în această parte a patriei”
[112] – precizează Drăgălina, care continuă: în vara anului 1524, turcii au cucerit cetatea Severin, operaţiune uşor de înfăptuit, întrucât aceasta avea o foarte slabă apărare, constând  dintr-o „neînsemnată garnisoană”[113]; după înfrângerea acesteia, otomanii şi-au aşezat aici o formaţiune militară puternică, în măsură să execute incursiuni, pe mari suprafeţe ale Banatului şi să asigure protejarea lucrărilor de construcţie a unei noi cetăţi, pe ţărmul opus al Dunării, aşa cum ordonase sultanul Soliman; totul se precipita spre „catastrofa” Regatului Ungariei, care, într-adevăr, a avut loc, destul de repede, evenimentul întâmplându-se în anul 1526. Atunci, a fost celebra victorie de la Mohács a armatei otomane în lupta împotriva ungurilor, care a dus la prăbuşirea Regatului Maghiar.

După acest moment fundamental în istoria Evului Mediu din Europa Centrală, şi în situaţia Banatului de Severin au intervenit schimbări esenţiale. Partea lui răsăriteană, de dincolo de munţi a ajuns sub stăpânirea banilor craioveni, „care, printr-un şir lung de oameni distinşi câştigă mare influenţă asupra afacerilor din Muntenia, iar din partea de dincoaci de Orşova, se formează Comitatul Severin”[114]. Se desăvârşea, acum, un proces al constituirii unei formaţiuni administrative, care, după cum aminteam mai sus, era semnalată în documente încă la începutul veacului al XVI – lea, menţinându-se, „laolaltă”, Caransebeşul şi Lugojul, cu o serie de conducători subordonaţi comitelui Timişoarei. Acum, conducătorul comitatului Severin – „estins şi asupra unor considerabile porţiuni din comitatul Căraş”[115] – se intitula ban al Caransebeşului şi Lugojului, demnitate, al cărei oficiu administrativ se afla, de regulă în Caransebeş.

 


 

[1] Aurel Turcuş, Petru Broşteanu (1838-1920). Cuprindere bibliografică, în volumul Viaţa academică din Banat, 1866-2006, Timişoara, 2006, p. 14,19.

[2] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, dinpreună cu monografiile caselor dumnezeieşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografiile bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţiune, Caransebeş, 1909.

[3] Iosif Bălan, Iancu de Huniad, cercetare istorică, Caransebeş, 1897; este prima carte, în limba română, despre Iancu de Hunedoara şi unica în istoriografia bănăţeană, căci broşura Dinastia română a Corvineştilor: 500 de ani de la cruciada lui Iancu de Hunedoara de Ion Clopoţel (Lugoj, 1942) are un profil mai larg, nefiind în atenţia autorului să alcătuiască o micromonografie dedicată în exclusivitate lui Iancu de Hunedoara, aşa cum a procedat Iosif Bălan.

 

[4] Patriciu Drăgălina, Istoria Banatului Severin, „Introducere”, Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1899, p. 6-7.    

[5] Ibidem, p. 7.

[6] Ibidem, p. 6.

[7] Ibidem.

[8] Patriciu Drăgălina, op. cit., Partea I, Istoria Banatului Severin până la căderea Turnu Severinului în mâinile turcilor la anul 1524, p. 18.

[9] Ibidem.

 

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 21.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 21.

[17] Ibidem, p. 23.

[18] Ibidem, p. 25.

[19] Ibidem, p. 26.

 

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 27.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 28.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 29.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

 

[29] Ibidem, p. 30.

[30] Ibidem, p. 31.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem, p. 31-32.

[34] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 259.

[35] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 32.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem, p. 34.

 

[40] Ibidem, p. 35. Este vorba despre Basarab I Întemeietorul, care a domnit, de fapt, între cca. 1310-1352; în lucrarea sa Patriciu Drăgălina prezintă la nivelul cunoaşterii de-atunci anii de domnie ai acestuia precum şi pe cei ai urmaşilor săi.

[41] Ibidem.

 

[42] Ibidem, p. 37-39.

[43] Geschichte der Ungarn, vol. II, Lipsca, 1874, p. 49.

[44] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 39.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 40.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem, p. 42.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem, p. 43.

 

[52] Ibidem, p. 46.

[53] La Frigyes Pesty – notează Drăgălina – apare numele Dan al II-lea (domn al Ţării Româneşti între 1420-1431, cu scurte întreruperi). În realitate este vorba de Radu I Basarab, fiul lui Nicolae Alexandru şi frate a lui Vladislav-Vlaicu, căruia i-a urmat la tron. Drăgălina, aşa cum am mai arătat, greşeşte în lucrarea sa anii de domnie ai voievozilor munteni, iar în cazul de faţă şi enumerarea acestora, considerându-l pe Radu I drept Radu al II-lea.

[54] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 47.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem, p. 48.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem, p. 49.

 

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem, p. 49-50.

[66] Ibidem, p. 55.

[67] Ibidem, p. 56.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem, p. 57.

 

[70] Ibidem.

[71] Ioan Haţegan, în studiul Cavalerii teutoni în Banatul Severinului (1429-1435), publicat în „Tibiscus-istorie” V, editat de Muzeul Banatului, Timişoara, 1978, p. 191-196, consideră că prezenţa teutonilor în acest ţinut este din anul 1429; vezi şi: Alexandru Nemoianu, Unele aspecte ale prezenţei teutonilor în Banat, în „Muzeul Naţional”, II, Bucureşti, 1975, p. 381-386.

[72] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 59. Făcând trimitere, ca şi Drăgălina, la Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, vol. I, Budapest, 1877, p. 276, Ioan Haţegan prezintă mai complet titulatura lui Nicolae Redwitz şi importanţa ultimului privilegiu inclus în acesta: „La 12 iulie 1430 Nicolae Redwitz este amintit în funcţiile de ban al Severinului, preceptor al Ordinului Sf. Fecioare Maria de la Ierusalim, preceptor al tuturor fraţilor ordinului aflaţi în Ungaria şi cel de comite al monetăriei regale de la Sibiu. Ultima funcţie indică faptul că privilegiile obţinute de către teutoni au fost deosebit de mari, întrucât această demnitate se acorda doar unor favoriţi; în acest fel se explică şi baterea unor monede de către Redwitz” (Ioan Haţegan, op. cit., p. 193).

[73] Ibidem, p. 195.

[74] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 62.

[75] Ibidem.

[76] „Cred că, prin scrierea de faţă, mi-am ajuns scopul ce mi l-am propus, adică a dovedi în mod crititc, pe baza celor mai noi cercetări istorice, că cel mai mare erou, cel mai genial beliduce al Ungariei a fost român, că numele lui original a fost Iancu al lui Voic (filias condam Voyk de Huniad) că în graiul poporului a fost numit Iancu Sibianul, adecă Ardeleanul, iar în actele oficiale latine: Iohannes de Huniad, ungureşte Huniad Janos” – scrie Iosif Bălan în lucrarea Iancu de Huniad, cercetare istorică, Caransebeş, 1897, p. 67.

[77] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 63.

[78] Şi Iosif Bălan spunea: „Dinadins m-am folosit de cea mai nouă scriere a repausatului Hunfalvy (Az Oláhok története, Budapesta, 1894 – n.n. T.C.) că, deşi el a scris multe neadevăruri despre noi, în certitudinea originei lui Iancu de Huniad mi s-a părut că e relativ cel mai puţin preocupat” (tendenţios – n.n. T.C.) (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 68).

[79] Ibidem, p. 62.

 

[80] Ibidem, p. 70.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem, p. 71.

[84] „Şi asupra anului naşterii sale diferă părerile istoriografilor. Dacă luăm în consideraţiune cuvintele sale, pronunţate la anul 1448, că a trecut de 60 de ani, nu greşim, dacă anul naşterii îl apropiem de 1387” (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 69).

[85] Ibidem, p. 81-82.

 

[86] Csorna a fost un sat aproape de râul Cerna. Localitatea a dispărut în secolul al XVI-lea.

[87] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 82-83.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem, p. 88.

[90] Ibidem.

 

[91] Ibidem, p. 89.

[92] Ibidem, p. 90.

[93] Ibidem.

[94] Drăgălina precizează în nota de la subsolul paginii: „Iacob de Gârleşti (Gerlistyei Jakob), Ban al Severinului de la 1495-1508, e descendent al familiei Gârliţă (Gerlize). Un strămoş al său, tot Iacob cu numele, a fost Ban pe la 1241. Familia aceasta era foarte lăţită în Banat. Cuibul familiar a fost în Rudăria (comună în Almăj) care în timpurile vechi s-a numit Gârleşti (vezi Frigyes Pesty, op. cit., vol. I, p. 452)” (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 91).

[95] Ibidem.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem, p. 92.

 

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Din cauza unei greşeli, de tipar desigur, în cartea lui Drăgălina apare anul 1596 (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 92).

[105] Ibidem, p. 93.

[106] Ibidem.

[107] Ibidem, p. 93-94.

[108] Ibidem, p. 94.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem.

[111] Patriciu Drăgălina notează la subsolul paginii 95: „Cetatea Peth era situată pe ţărmul stâng al Dunării, aproape de peştera lui Veterani”.

[112] Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 97.

[113] Ibidem, p. 97.

 

[114] Ibidem, p. 98.

[115] Ibidem.

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com