Medalion
Petrache Poenaru
Dr. Titus Filipas
Impresii si pareri personale in FORUM
Introducerea
instituţională culturală, ostensivă şi agresivă,
în secolul XIX românesc modern, a fost « Şcoala de la
Sfântul Sava ». Ion Ghica scria : "Când a venit în
Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la
Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au
golit acele şcoli şi au alergat la 'Sfântu Sava' cu Petrache
Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu
Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din
şcoala grecească."
La vârsta
recapitulativă a idealurilor împlinite, Ioan Eliade
Rădulescu reamintea într-o epistolă către Petrache Poenaru
ţelurile lor comune -- cum vroiau să treacă Limba Română de
la faza vernaculară la faza sacră, „după pilda limbii
greceşti”.
După Gramatica
românească de la 1828, este intens folosită ‚paradigma
maşinii’ în scriitură. Urmează două decenii sub biciuirea
îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, publicitate
involuntară pentru "condeiul portăreţ fără sfârşit,
alimentându-se însuşi cu cerneală", inventat la Paris
de Petrache Poenaru (1799-1875), colegul lui Eliad
la 'şcoala grecească'.
„Chimera
noastră era limba românului şi traiul lui într-o
viaţă potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va
povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibrul între
antiteze”. Iar în altă scrisoare către Petrache Poenaru,
acelaşi Eliade aserta: „Toată lumea ştie că adevărul
aduce mântuirea, şi că făclia adevărului este filosofia”.
Posedă
remarcabilă acurateţe caracterizarea ce i se
face lui Petrache Poenaru pe situl web al Academiei Române :
„A genuine Renaissance spirit". Caracterizarea este
valabilă, cred, şi pentru esenţa vieţii culturale din
secolul XIX românesc.
Cred că genele
inteligenţei se transmit. Strănepoata lui Petrache Poenaru,
scriitoarea Alice Voinescu (1885-1961), era „copil
precoce, citind la numai cinci ani poveşti în română
şi germană si învăţând limba franceză la şase ani”.
Viaţa reală a
lui Petrache Poenaru a fost viaţa unui erou de roman. N-a
fost scrisă decât o singură broşură despre el. În
1821, Petrache Poenaru era secretarul lui Tudor Vladimirescu
în turbulenţa revoluţiei din Ţara Românească. Nu ofiţerii
masoni din armata rusă, ci lucrarea "Partidei naţionale" a
condus la mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Este plauzibilă
afirmaţia că personajele Petrache Poenaru şi Tudor
Vladimirescu se cunoşteau de la Craiova.
Postul de
„calemgiu” cu pană şi călimară,
cum povesteşte Alexandru Odobescu (1834-1895) în broşura
“Viaţa şi activitatea lui Petrache Poenaru”, era o funcţiune
publică pe care o împlinea fără arme albe ori de foc.
Apropierea socială de Tudor Vladimirescu atrăgea riscuri
imense. Puţini dintre panduri au supravieţuit înfrângerii
revoluţiei. Şerban Cioculescu reda in ‚România literară’ o
mărturie că pandurii erau vânaţi, li se tăiau capetele,
aruncate într-o grămadă expusă în piaţa publică, unde se
puteau vedea şi capete de femei!
La 1824,
Petrache Poenaru câştiga încrederea Eforiei, cu o bursă de
studii în străinătate. În şcolile tehnice din Viena şi
Berlin, parcurge un prim curriculum superior. Asimilează „pe
nemţeşte” cunoaşterea tehnico-productivă cea mai
nouă, lucrând cu şublere, verniere, micrometre, şi alte
instrumente de fabrică şi laborator.
În
1826, primind o bursă franceză, Petrache Poenaru completează
studiile sale fundamentale la celebra „l'École
polytechnique”, formatoare de spirite, exemplu fiducial --
„benchmark” cum se spune acum printr-un termen preluat din
engleză.
Din câte ştim
noi, Petrache Poenaru a fost primul român --şi singurul
pandur-- care a călătorit cu un tren Intercity conceput de
inginerul englez George Stephenson (1781-1848). La anul de
graţie 1830, era inaugurată prima linie de cale ferată din
lume pentru transporturile publice: „Liverpool &
Manchester Railway”. Iar la 1831 Petrache Poenaru, care
doar cu un deceniu mai devreme se număra printre
pandurii olteni îmbrăcaţi în ‚cămaşa mortii’, studia în
Anglia ‚paradigma maşinii’. Prezentă în „noul mijloc de
transport, care este una din minunile industriei secolului”,
cum descrie el într-un text românesc trenul şi locomotiva cu
aburi ale lui George Stephenson, asimilând rapid un ‘know
how’ prodigios de tehnologie şi management industrial. Era
evoluţia uimitoare a unui „Homo Balcanicus” – pomenesc
sintagma savuroasă inventată de profesorul universitar
Mircea Muthu de la Cluj, care totuşi uită să îl includă în
categorie şi pe 'calemgiul' Petrache Poenaru. Un
„Homo Balcanicus” prin excelenţă, formatat citind cărţi
vechi, cărţi noi, şi ideologia primară. În virtutea faptului
că generalul Pavel Kisseleff, protectorul rus în principate,
fusese format, tot prin lecturi, în acelaşi spirit
ideologic, învăţământul primar românesc devenea din 1831
sarcină publică, prin Regulamentul Organic, atâta de
mult criticat de Karl Marx.
Cu studii
temeinice, Petrache Poenaru se întoarce în Ţara Românească
la 1832. Este numit profesor de fizică şi de matematică la
Sfântu Sava. Iar din 1833 devine chiar directorul şcolii.
În anul 1834 este înnobilat, căpătând titlul de „Aga”.
Profesorul
Petrache Poenaru traduce textele educaţionale ale
matematicianului francez Adrien-Marie Legendre (1752-1833),
cel care demonstrase cazul n=5 al "Marii Teoreme a lui
Fermat". Să amintim că « Marea teoremă a lui
Fermat » fusese enunţată de Pierre Fermat printr-o adnotare
în limba latină pe liziera unei pagini din ‚Aritmetica’ lui
Diofantes, tradusă în limba franceză de Bachet. La
1837, Aga Petrache Poenaru traduce din franţuzeşte şi
publică pe româneşte "Elemente de geometrie după Legendre".
Credeţi că este puţin lucru? Geniul matematic Évariste
Galois (1811-1832), inventatorul teoriei grupurilor
matematice, citea cartea asta pe franţuzeşte din scoarţă în
scoarţă. Şi mai sînt convins că nici unul dintre elevii
români nu folosea cartea "Elemente de geometrie după
Legendre" pe post de ceaslov pentru a prinde muşte între
coperţi, precum învăţăceii aspiranţi la diplomă de
popi, descrişi de Ion Creangă în ‚Amintirile din copilărie’.
Demonstrând puterea spiritului pe româneşte în noile
paradigme, Petrache Poenaru accede la ranguri în principatul
valah. Puterea decizională dobândită astfel, datorită
protectoratului rusesc, mai exact protecţiei celor câtorva
ofiţeri care gândeau „dekabrist”, --cum se chema ideologia
liberală rusească--, o foloseşte pentru popor. Nu este vorba
despre ‚influenţa rusească’ în ansamblul ei‚ ci despre o
‚sinergie’ indusă de un izomorfism normativ al câtorva
oameni mari, unii români, alţii ruşi.
La 1838,
Petrache Poenaru înfiinţează şcolile publice săteşti din
Muntenia. Numărul lor se ridică treptat până la 2236 de
asemenea aşezăminte, în anul revoluţiei paşoptiste.
Şcolile săteşti
au fost desfiinţate de ‚caimacamia’ reacţionară instaurată
după înfrângerea revoluţiei de la 1848.
Dupa unirea
Principatelor, Petrache Poenaru participă intens la viaţa
publică românească şi alcătuieşte textul „Legii
instrucţiunii publice” de la 1864, document ce încorporează
atât paradigma ideologică liberală a "Şcolilor
Centrale", cât şi paradigma „l'École polytechnique”.
Acest mare
‚acquis’ european din secolul XIX, adică modelul
fiducial „l'École polytechnique”, implementat de Petrache
Poenaru în România, va genera în 1890 impulsul pentru
fondarea revistei 'Gazeta Matematică', apreciată de
filosoful Nae Ionescu. La ora actuală, toate paginile acelea
vechi ale discursului românesc publicat de 'Gazeta
Matematică' au fost scanate, numerizate şi inscripţionate pe
un număr de patru C.D.-uri.
Pe lângă
enunţuri de probleme şi de formule, 'Gazeta Matematică' avea
bunul obicei de a începe fiecare număr al său cu
articole tratând câte un subiect foarte dificil, într-o
românească foarte curată. Adică împlinind exact ceea ce
se cheamă acum o ‚reprezentare ontologică’ pe româneşte,
încorporând de multe ori chiar şi aspecte intelectualiste
de cunoaştere prudenţială.
Trebuie să
recunoaştem, alături de matematicienii români, --despre
care, încă în secolul XIX, Ion Ghica observa că ei
ating foarte uşor excelenţa--, că acel discurs românesc
reprezintă o ‚coloană vertebrală” a culturii române.
