Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri


 

Mari biruințe ale oștilor române -  Posada (9-12 noiembrie 1330)

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Ţara Românească cuprindea, în vremea lui Basarab I[1], pe lângă teritoriile din sudul Carpaţilor pe cele din sudul Moldovei şi o parte din Banatul de Severin. Urmărind să ocupe în întregime această străveche provincie românească, el va intra  în conflict cu regalitatea maghiară, reprezentată la acea vreme de Carol Robert de Anjou[2], care şi aşa nu vedea cu ochi buni creşterea puterii sale. Pretenţiile nejustificate de suzeranitate, emise de Curtea de la Buda, în legătură cu ţinuturile cârmuite de fiul lui Tihomir[3] şi acţiunile politico-militare tot mai independente ale acestuia, îl vor determina pe Carol Robert de Anjou să-i declare război. Foto sus: Basarab I (frescă din Biserica Domnească de la Curtea de Argeș)

În consecinţă, în septembrie 1330, trufaşul Angevin[4] îşi adună oştile în Banat, probabil la Timişoara sau Mehadia[5], de unde se îndreaptă apoi spre hotarele Țării Românești pentru ca „să alunge (…) pe Bazarad (Basarab – n.n. T.C.) sau cel puţin să dea în posesiune ţara acestuia unuia dintre curtenii săi…”[6].

Pătrunzând pe teritoriul Țării Românești și cucerind, în cele din urmă, Cetatea Severinului Carol Robert înaintează, în fruntea forțelor sale armate, spre Curtea de Argeș, capitala de atunci a statului medieval românesc de la miazăzi de Carpați[7].

 Văzând aceasta și fiind un abil diplomat, Basarab I încearcă o împăcare de ultimă oră prin intermediul unei solii trimisă să negocieze pacea[8]. Respingându-i propunerile[9], de altfel generoase (voievodul român accepta vasalitatea față de regele maghiar cu achitarea tributului solicitat de acesta, oferindu-i, totodată,  o despăgubire în valoare de 7.000 de mărci de argint, care echivalau, la acea vreme, cu 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari, sumă considerabilă la epoca respectivă, fapt ce demonstra puternica dezvoltare economică a Țării Românești și uriașele venituri de care dispunea domnitorul acesteia)[10], Carol Robert îşi va continua campania declanşată cu atâta nesăbuinţă, armata sa ajungând până sub zidurile cetăţii de scaun a  aprigului conducător al românilor sud-carpatini[11].

Foto: Lupta de la Posada redată în Cronica pictată de la Viena. Datorită aplicării tacticii specifice acestor meleaguri, de a pustii totul în calea inamicului, acesta înregistrează mari pierderi, căci „neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare (…) au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii”[12]. Referitor la modul în care „valahii” au știut să facă față invaziei maghiare, din documentele vremii aflăm că „pe măsură ce războiul a căpătat amploare, oastea română a aplicat inamicului întreaga diversitate de forme și procedee de luptă ale războiului popular: manevra în câmpul strategic și tactic, ripostele ofensive și retragerile simulate, hărțuirea și ambuscadele, atacurile date prin surprindere la punctele obligate de trecere etc[13]. De asemenea, „pe direcția de înaintare a oastei ungare și cumane – care a urmat un itinerar situat pe căile de comunicație de la liziera sudică a pădurilor subcarpatice – recoltele au fost ascunse sau distruse, furajele arse, fântânile otrăvite și populația evacuată, astfel încât oastea ungară nu a mai avut de unde să-și procure subzistențe, nici nu a mai găsit vreo așezare unde să se adăpostească”[14]

Prin urmare „obiectivul principal spre care țintise de la început oastea invadatoare”[15] și anume cucerirea principalei reședințe și fortărețe voievodale a „Valahiei Mari” nu a mai putut fi îndeplinit, cu atât mai mult cu cât, între timp Basarab I poruncise întărirea vechilor fortificații ale acesteia și chiar extinderea lor[16], astfel încât ajunse „la Argeș, forțele inamice, epuizate și demoralizare, au fost ușor oprite în fața fortificațiilor capitalei Țării Românești, nemaiavând disponibilitățile necesare finalizării unui asediu”[17].

Conștientizând că el și oastea sa se aflau în pragul unui iminent dezastru, Carol Robert de Anjou (dornic să obțină un răgaz pentru a pune la punct un plan cu ajutorul căruia să întoarcă sorții războiului în favoarea sa) îi va solicita lui Basarab I să  înceapă negocierile în vederea încheierii, chipurile, unei înțelegeri care să satisfacă ambele tabere beligerante. Dându-și seama de lipsa de sinceritate a adversarului său, voievodul român nu se va lăsa ademenit în cursa pe care acesta vroia să i-o întindă, ci „a continuat pregătirile pentru bătălia decisivă, care devenise inevitabilă”[18]. Prin urmare, „odată obținut rezultatul dorit prin apărarea strategică din prima parte a campaniei, Basarab I (…) a trecut la acțiuni ofensive hotărâtoare. Documentele atestă limpede că el a ales nu numai momentul potrivit, ci și locul care întrunea condiții optime pentru a obține, printr-o bătălie decisivă, nimicirea oștirii invadatoare”[19].

„Sub presiunea forțelor românești”[20], dar și apropierea iernii îl va sili, în cele din urmă, pe imprudentul rege al Ungariei să se retragă în grabă spre Transilvania, dar undeva, într-un defileu, la o posadă unde fusese atrasă printr-un vicleşug[21], oastea maghiară este surprinsă şi înfrântă de luptătorii români, într-o încleştare ce a durat patru zile şi patru nopţi (9-12 noiembrie 1330)[22], aşa cum a fost consemnat şi în „Cronica pictată maghiară”, din care aflăm că: „… această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare…”.[23] Pentru a ajunge cât mai repede acasă, regele Ungariei apelase la serviciile a două călăuze. El însă nu a ştiut că acestea erau în realitate iscoade, care primiseră drept însărcinare  din partea lui Basarab I să-i determine pe invadatori să se retragă pe o anumită rută dinainte stabilită[24]. În timp ce străbătea o trecătoare lungă şi îngustă, cu coastele abrupte şi acoperite de pădure, armata maghiară a fost surprinsă de vitejii voievodului român, „care ocupaseră înălţimile şi închiseseră cu şanţuri şi valuri de pământ atât ieşirea cât şi intrarea văii”[25]și „începuseră să prăvălească bolovani și copaci tăiați și să tragă cu săgeți în grămadă”[26].

Foto: Fuga lui Carol Robert, (tablou de Molnár Jósef).Neașteptatul și impetuosul atac declanșat  de valahii sud-carpatini împotriva armatei maghiaro-cumane (ca de altfel și configurația terenului pe care aceasta a fost nevoită să ducă lupta) este plastic descrisă de către cronicarul anonim din care aflăm că „mulțimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi vale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și oastși cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se puteau sui în contra românilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci (aici cu sensul de obstacole realizate prin tăierea și stivuirea copacilor pentru blocarea căilor de acces – n.n.T.C.), ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă”[27].

Cronicon Pictum Vindobonense („Cronica pictată de la Viena”), izvor maghiar aproape contemporan cu evenimentele, prezintă scene deosebit de concludente din timpul bătăliei, în finalul căreia au murit foarte mulţi dintre oştenii şi marii feudali maghiari („au căzut mulțime de ostași, tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire și numărul lor nu se poate socoti”[28]) laici și ecleziastici, chiar și dintre cei mai apropiați sfetnici ai lui Carol Robert[29], printre care îi putem aminti pe „magistrul Andrei, prepozitul (administrator bisericesc – n.n.T.C.) bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestății Sale Regale; Mihai, prepozitul din Poszega, și Nicolae, prepozitul din Alba transilvană, după aceea Andrei plebanul din Sarus și monahul Petre din Ordinul Predicatorilor (…) și unii preoți, care erau capelanii regelui, fură uciși”[30]. De asemenea „ a căzut, în sfârșit, și o mulțime nenumărată de cumani”[31]. Foto: Imagini de cronica medievala

 

 

Românii au capturat, cu această ocazie, o bogată pradă de război (practic, armata maghiară „cu întreagul armament, echipament și bagaje, au fost capturate de ostașii lui Basarab”[32] astfel că „românii au dus mulți prinși cu sine, atât răniți, cât și nevătămați, și au  luat foarte multe arme și haine prețioase ale tuturor celor căzuți; și bani în aur și în argint și vase prețioase și cingători de sabie și multe pungi cu groșițe late ( cu bani – n.n.T.C.) și mulți cai cu șei și frâie, ce toate le-au luat și le-au dus la Bazarad voievod”[33]), „s-a pierdut atunci și unul dintre sigiliile regatului Ungariei[34]” şi însuşi regele era pe cale să piară, el scăpând cu mare greutate din încercuire, prin fugă şi schimbându-şi hainele cu cele ale unuia dintre scutierii săi[35]. „Iar regele și-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l a fi însuşi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva  inşi. Căci au stat împrejurul lui, ca niște ziduri de piatră, Danciul cu fiul său Ladislav și alți ostași, care erau în serviciul personal al regelui, și magistrul Martin, fiul lui Bered; aceștia toate loviturile de săbii şi de săgeţi, le-au primit asupra lor, ca niște stropi de ploaie torențială, ca să scape viaţa regelui de lovitura morţii”[36]. Dintr-un document de epocă aflăm că la un moment dat „ în toiul luptei, Carol Robert a căzut de pe cal”[37].

„O dată ieșiți din vâltoarea bătăliei, Carol Robert de Anjou, micul grup de sfetnici și luptători unguri scăpați cu viața, au pornit în goana cailor, fără să-și îngăduie nicio clipă de popas, până când s-au văzut în siguranță, departe de hotarele Tării Românești”[38]. După multe peripeţii, Angevinul reuşeşte, în cele din urmă, să se întoarcă la reşedinţa sa de la Višegrad[39].

Această strălucită victorie obţinută într-un loc neidentificat, cu precizie, nici până astăzi din punct de vedere geografic (se presupune că celebra confruntare dintre oştile lui Basarab I şi Carol Robert de Anjou ar fi avut loc în Banatul Severinului, posibil pe Valea Cernei, undeva între Dunăre şi Mehadia, fapt confirmat de „Cronica pictată de la Viena” şi de alte izvoare externe, dar îndeosebi de cele 15 documente emise din porunca regilor Ungariei, Carol Robert şi Ludovic I cel Mare)[40] a însemnat, practic, dobândirea neatârnării şi încheierea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească.

Privitor la localizarea pe teren a celebrei bătălii există și alte opinii, de obicei căutându-se zonele ce actualmente sunt demunite Posada[41]. Desigur că, fără discuție, „locul trebuie să se fii situat pe drumul cel mai scurt dintre cetatea de  la Argeș și Transilvania”[42]. Totuși „unii istorici cred că ea (bătălia de la Posada –  n.n.T.C.) a avut loc între Câmpulung și Bran la punctul numit Posada, de lângă Rucăr. Dar de la «cetatea Argeșului» (sub castro Argias), unde ajunsese armata ungară, drumul cel mai scurt de întoarcere nu e prin Câmpulung, Bran și Brașov, ci prin Loviștea și apoi valea Oltului, spre Sibiu. E mai probabil decică lupta să fi avut loc pe aici, așadar între Curtea de Argeș și Sibiu,  probabil Loviștea”[43].

 De asemenea „o serie de date de natură toponimică și geografică pledează chiar pentru o localizare mai strânsă, fie undeva între Sălătrucu și Perișani, fie – cum se presupune mai recent (raportat la anii ´80 – n.n.T.C.) de către unii istorici – pe drumul care leagă Cetatea Argeșului de râul cu același nume”[44]

Referindu-se la puterea militară a voievodului român, chiar un mare feudal de la Curtea regelui Carol Robert, pe nume Ștefan, afirma că aceasta era superioară celei a suveranului său[45]. Acest lucru este consemnat într-un un act al Capitlului de Titel, redactat la 18 iunie 1325, prin care amintitul Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuch, era practic denunţat autorităţilor regale pentru că „l-a ponegrit pe domnul nostru Carol, din mila lui Dumnezeu, ilustrul rege al Ungariei şi la preaslăvit (conlaudasset) pe Basarab transalpinul, necredincios al sfintei coroane (sancte regie coronis infidelem)…, «zicând» că puterea domnului nostru regele nu poate întru nimic să stea împotrivă şi să se compare cu puterea lui Basarab”[46]. Ba  mai mult, el precizează că armata lui „Bazarab Olachum” (adică „Basarab Românul”, aşa cum îl numeşte pe domnul Ţării Româneşti, într-un document redactat la 19 mai 1335, însuşi arogantul descendent al Casei de Anjou)[47] era alcătuită din „cavaleri şi oşteni la nivelul vremii”[48], adică nu din simpli ţărani înarmaţi cu bolovani, suliţe şi arcuri cu săgeţi, cum s-a încercat să se inducă prin intermediul „Cronicii pictate maghiare”.

De altfel la aceasta s-au adăugat două miniaturi, cu scopul de a salva prestigiul lui Carol Robert, din acestea rezultând, în mod fals, faptul că puternicul suveran al Ungariei nu a fost învins de oastea de strânsură a lui Basarab I ci de către puterea divină, el primind prin această ruşinoasă înfrângere pe câmpul de luptă „de vindicta Domini” („pedeapsa lui Dumnezeu”) pentru că – conform unui izvor istoric german – el a luptat în 1327, alături de socrul său regele polon Vladislav I[49] împotriva cavalerilor teutoni aliaţi cu Brandenburgul şi Boemia[50].

Tot din documentul menționat mai sus aflăm că nobilul cuman, Ștefan, considera că forțele armate ale lui Basarab I au reușit să zdrobească, practic, „oastea generală” (probabil cu sensul de „cea mare”, rezultată în urma unei mobilizări generale) a regelui ungar, în Banatul de Severin, ocazie cu care i-a pricinuit grele pierderi.[51]

În concluzie, victoria oștirii române condusă de Basarab I în războiul declanșat împotriva Țării Românești de către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, poate fi considerată a fi, indiscutabil, „o biruință mare și întreagă, rodnică în urmări, fiindcă lupta se dădea în direcția naturală a dezvoltării noastre și pe pământul nostru, ocrotitor pentru ai săi”[52].

Răsunetul măreței biruințe obținute, în 1330, de oștile române împotriva celor maghiare, ca de altfel și efectele sale „aveau să se prelungească mult timp”[53], în Regatul Ungar „descurajarea după victoria decisivă repurtată de luptătorii români asupra armatei lui Carol Robert”[54], dovedindu-se a fi „fost puternică”[55]. Mulți ani la rând după cele petrecute la Posada „documentele oficiale parafate de rege și de alți înalți demnitari au revenit, obsedant, asupra marii drame din 1330, căutându-i mereu explicații și, mai ales, scuze, dar recunoscând în fond întotdeauna proporțiile dezastrului”[56] suferit de regalitatea maghiară.

În acest sens stă mărturie un act emis, la 26 noiembrie 1332, din porunca lui Carol Robert de Anjou din care aflăm că „spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău, fără să se teamă și fără a ține seama că acei ce încearcă a se împotrivi stăpânului lor firesc se vădesc a se împotrivi fățiș rânduielilor dumnezeiești, nu s-a înfricoșat să ducă la îndeplinire nelegiuirile urzite în taina cugetului său, și s-a împotrivit Majestății Noastre ca un răzvrătit și trădător, cu o cutezătoare îndrăzneală, într-o luptă în care capetele a numai puțini dintre nobilii țării noastre, ce străluceau prin focul unei credințe curate, au întâmpinat primejdia morții; în care nespusă vărsare a sângelui lor a dat pe față credința multor supuși și din care s-au tras nu puține robiri, cazne, pieiri și primejdii pentru neamul unguresc”[57].

                                                                       

 Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

                                                                                                                                                

 


 

[1] Basarab I „Întemeietorul” a fost domnitor al Ţării Româneşti între cca. 1310-1352 (Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 801).

[2] Carol Robert de Anjou a fost rege al Ungariei între 1308-1342 (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 564).

[3] De fapt „Thocomer”, așa cum apare într-un document emis din porunca regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, la 26 noiembrie 1332. Traducerea greșită a acestuia a perpetuat varianta „Tihomir” (Documenta Romaniae Historica D Relații între Țările Române, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București, 1977, p.50-51). Tatăl lui Basarab I, Tihomir (Thocomer) a fost conducătorul unei puternice formațiuni politico-statale românești sud-carpatine între cca. 1290 și cca. 1310 (Istoria României. Compendiu, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 513).

[4]  Angevinii au fost membrii ai dinastiei regale, care a guvernat Ungaria între 1308-1387. Fondatorul ei, Carol Robert, provenea din puternica familie nobiliară franceză de Anjou (originară din comitatul cu același nume), ce a mai întemeiat case domnitoare în Anglia, Sicilia și Italia de Sud. Reprezentanți de seamă: Carol Robert (1308-1342) și fiul acestuia, Ludovic I cel Mare (1342-1382), care a fost și rege al Poloniei din 1370 până în 1382 (Tiberiu Ciobanu, Dicționar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principia creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 213; Istoria lumii în date, p. 564).

[5] Tiberiu Ciobanu, Posada, în Victorii celebre ale oștilor române, Editura Brumar, Timișoara, 1997, p. 11; Istoria Românilor, vol. III, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 577. Cu această ocazie puternicei armate regale ungare, mobilizată de Carol Robert de Anjou în vederea cuceririi Țării Românești, i s-a alăturat și un numeros corp de oaste cuman (Istoria militară a poporului român, vol. I, Editura Militară, București, 1984, p. 346).

[6] File de cronici. Crestomaţie privind istoria militară românească (secolele  X-XIX), Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 17.

[7] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura „Albatros”, București, 1975, p. 206.

[8] „Animat de o înaltă responsabilitate pentru destinul poporului român și dorind să evite marile pierderi de vieți omenești și distrugeri de bunuri materiale, inerente unui război de asemenea amploare, Basarab I a încercat, până în ultimul moment, prin noi tratative, să găsească o soluție politică ” (Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 346).

[9] Regele Carol Robert va respinge oferta de pace a lui Basarab I (care cuprindea condiții deosebit de onorabile pentru suveranul maghiar- Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 108)  într-un mod deosebit de ofensator la  adresa acestuia din urmă, cerându-le solilor români să-i transmită voievodului lor „că el ( Basarab I – n.n. T.C.) e păstorul oilor mele şi eu (adică Carol Robert – n.n. T.C.), din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate” (Cronica pictată de la Viena, ed. G. Popa – Lisseanu, Bucureşti, 1936, p.234 ).

[10] Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, p. 108; Octavian Iliescu, Despre natura juridică și valoarea despăgubirilor oferite de Basarab voievod regelui Carol Robert (1330), în „Studii și materiale de muzeografie și istorie militară”, V, București, 1962; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 206. Basarab I ia mai propus regelui maghiar să-i trimită „chiar pe fiul său la curtea (regală – n.n.T.C.) drept gaj al credinței sale” (Ibidem).

 [11] Tiberiu Ciobanu, Posada, în Victorii celebre ale oștilor române, p. 11-12 ; Idem, Basarab I, Întemeietorul Țării Românești, în Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timișoara, 2000, p. 22.

 [12] Cronica pictată de la Viena, p. 234.

 [13] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 347.

 [14] Ibidem.

 [15] Ibidem.

 [16] Ibidem.

 [17] Ibidem.

 [18] Ibidem.

 [19] Ibidem. „Terenul ales – o cale «cotită și închisă de amândouă părțile de râpe înalte de jur împrejur» (Cronica pictată de la Viena, p. 234) sau, ceea ce este același lucru «niște locuri strâmte și păduroase» (Documente privind istoria României C. Transilvania, Veacul al XIV-lea, vol. III, Editura Academiei R.P.R., București, 1954, p. 350) a fost ingenios pregătit pentru bătălie de oștenii români, care au ridicat la extremitățile lui puternice fortificații de campanie, în așa fel încât, o dată pătrunsă acolo, armata lui Carol Robert să nu mai aibă putința nici de înaintare, nici de retragere” (Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 347, 349).

[20] Ibidem.

[21] Tiberiu Ciobanu, Basarab I, Întemeietorul Țării Românești, în Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, p. 22.

[22] Confruntarea armată de la Posada a început de vineri („feria sexta”)  9 noiembrie şi s-a încheiat luni („feria secunda”) 12 noiembrie 1330, aşa cum aflăm din „Cronica pictată de la Viena” (Scriptores Rerum Hungaricarum [ediţie de I. G.Schwandtner], vol. I, Viena, 1766, p. 499 ).

[23] Cronica pictată de la Viena, p. 235.

[24] Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor române, p. 13.

[25]  Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 206-207; Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor române, p. 13.

[26] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 207.

[27] Cronica pictată de la Viena, p. 235.

[28] Ibidem, p. 235.

[29] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 350.

[30] Cronica pictată de la Viena, p. 235.

[31] Ibidem, p. 236. Din unele izvoare istorice aflăm că Basarab I a primit sprijin militar, cu ocazia războiului din 1330, din partea „păgânilor vecini”, adică de la tătari (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 208; Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, p. 112).

[32] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 350.

[33] Cronica pictată de la Viena, p. 235-236.

[34] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 350.

[35] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 93.

[36] Cronica pictată de la Viena, p. 236.

[37] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, p. 208.

[38] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 350.

[39] Scriptores Rerum Hungaricarum, p. 499-500 (vezi şi ediţia îngrijită de Szentépetery, apărută în două volume, la Budapesta, în 1937-1938). La um moment dat, Carol Robert și suita sa au poposit, se pare, pentru scurt timp la Timișoara (Istoria Românilor, vol. III, p. 580).

[40] Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, p. 41-45, 47-58, 62, 65-69; Constantin Rezachevici, Localizarea bătăliei dintre Basarab I şi Carol Robert (1330 ): în banatul de Severin (I-II), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol din Iaşi”; XXI, Iaşi, 1984, p. 73-87 şi XXII, Iaşi, 1985, p. 391-407; Idem, Războiul din 1330 în lumina izvoarelor vremii, în „Studii şi Cercetări”, II, Curtea de Argeş, 1987, p. 13-39; Idem, Patru zile de aprigă înfruntare (9-12 noiembrie 1330), în „Magazin istoric”, XIV, nr. 12, Bucureşti, 1980, p. 7-10; Idem, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în banatul de Severin, în „Magazin istoric”, XXV, nr. 4, Bucureşti, 1991, p. 51-54.

[41] Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, București, Vălenii de Munte, Editura „Datina Românească”, 1937, p. 179.

[42] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 349.

[43] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 208.

[44] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 349. Referitor la acest subiect vezi și I. Conea, Țara Loviștei. Studiu de geografie istorică, Imprimeria Națională, București, 1935; D. Motoc, Unde s-a semant actul de naștere al Țării Românești. Contribuții la localizarea bătăliei din 9-12 noiembrie 1330, în „File vâlcene”, Râmnicu Vâlcea, 1973, p. 85-106; Nicolae Stoicescu, Florian Tucă, 1330. Posada, Editura Militară, București, 1980; N. A. Constantinescu, Bătăliile mari ale românilor. I. Bătălia de la Posada, 1330, 9-12 noiembrie, București, 1930; I. Lupaș, Atacul regelui Carol Robert contra lui Basarab cel Mare, Cluj, 1933; P. I. Cruceană, Puncte de vedere privind localizarea Posadei, în „ Revista de istorie”, XXXIII, numărul 10, București, 1980.

[45] Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, p. 37, 38-39.

[46] Ibidem, p. 37-38.

[47] Ibidem, p. 57.

[48] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, vol. I (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 68.

[49] Vladislav I a fost rege al Poloniei între 1320 și 1333 (Istoria lumii în date, p. 563).

[50] Scriptores Rerum Prussicarum, I, Leipzig, 1861, p. 218-219.

[51] Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, p. 38-39.

[52] Nicolae Iorga, Istoria armatei românești, Editura Militară,  București, 1970, p. 43.

[53] Istoria militară a poporului român, vol. I, p. 352.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57]Documente privind istoria României C. Transilvania, Veacul al XIV-lea, vol. III, p. 287.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)