Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Reforma bisericească a împăratului Cantacuzino

Dr. Titus Filipas

Impresii si pareri personale in FORUM

Cine să fi fost profesorul grec, de mare onestitate intelectuală, care împrumuta "pruncilor români" de la Schitu Măgureanu cărţile franţuzeşti pentru studierea lui Condillac? Bănuiesc că era profesorul Ioan Comnenos, acela care îl compara, într-un poem, pe stolnicul Cantacuzino cu împăratul bizantin Ioan Cantacuzino.

Găsim abstractizarea quintesenţială atât în isihasmul ortodoxiei bizantine - gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi şi Cantacuzini--, cât şi în ştiinţele occidentale moderne, de exemplu în teoriile ‚Gauge’. Să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii, însă acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’) al imperiului bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea Paleologul, îl angaja pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoşte, a decedat la 1350), îl angaja ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea, întrucât Varlaam din Calabria a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese o ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria introducea 'transcendenţa' ca index pentru o "altă lume". Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există "altă lume". Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă, în marele lui tratat de teologie intitulat „Ştiinţa logicii”. Isihasmul respinge teza varlaamiană despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului, însă împăratul Paleolog va deceda subit la numai patru zile după conciliu.

Întrucât următorul împărat îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama sa, Ana de Savoia, devine regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună multă vreme echilibrul puterii între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea unui grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat. Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă îl respectă ca teolog, şi consideră că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi văzută atunci o scenă de "viaţă bizantină" a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an, se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă.

Preocupat de planul unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Oikumena, Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de paroxism politica delocalizărilor practicată de Mihail al VIII-lea Paleologul. Menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol ca şi Constantinopol pentru Bosfor. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distruge zidurile de apărare ale cetăţii ; mercenarii osmanlâi, predatori oportunişti, ocupă cetatea Gallipoli. Otomanii vor schimba numele cetăţii în Gelibolu. Aici se va naşte celebrul cartograf turc Piri Reis (1470-1554) care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni. A folosit Piri Reis o veche hartă salvată din vreo biblioteca de la Gallipoli?

Pierderea cetăţii bizantine apărătoare la Dardanele provoacă în 1354 o revoltă la Constantinopol, pe Bosfor. Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri, şi abdică în favoarea lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de perioada tulbure a transferului de putere, şi atacă oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat abia în secolul XII, atingea apogeul pe vremea lui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al III-lea Paleologul (1328-1341), Duşan ocupase Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul ce ni l-a dat pe Nicodim) şi Albania. Profitând de cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului, după care se va proclama împărat al sârbilor şi al românilor din Macedonia. Imperiul avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capitală, şi de aceea forţele sale atacă oraşul Constantinopol. Dar poseda Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbanitatea? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”. Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan, douăzeci de mii de călăreţi otomani, floarea armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de la Constantatinopol. În absenţa unei încoronări la Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o încoronare în 1346 la Skoplje. Ştefan Duşan moare la 1355, şi nici ‘imperiul sârbilor şi al românilor’ nu îi supravieţuieşte.

După ce abdică de bunăvoie şi printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugăreşte sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino lucrează mult ca să despartă puterea spirituală a bisericii ortodoxe de fragilitatea « imperiului » bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă. Prin contrast, acţiunile întreprinse de către Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma, şi la 1369 acceptă o profesiune de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia. Acolo Bizanţul trebuia să platească datorii considerabile. Indiferenţi la conditia lui imperială, veneţienii îl aruncă în închisoarea pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea Paleologul, strânge totuşi suma cerută, şi vine personal în Cetatea Dogilor să-şi elibereze tatăl. Este semnat un acord cu Veneţia la anul 1371. Ceea ce nu va împiedica până la urmă căderea Bizanţului. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino, va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană din Răsărit.

În toiul înnoirii culturale isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat) Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Să observ că în metafora "lăcătuirii varege" propusă de Jacques Lacan, discursul religios este elaborat de entitatea chemată Homo Sapiens parcurgând cele trei inele sau verigi ale unei lăcătuiri topologice în ordinea: Real, Simbolic, Imaginar. Valahul Nicodim, născut în Macedonia, educat la Ohrid şi Athos, construieşte perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală de "supradimensionare" în oricare viitoare hagiografie ce va încerca să analizeze "întreaga osârdie ctitoricească şi cărturărească" a călugărului Nicodim, cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există "exagerare", nici cea mai mică doză de "naivitate", în povestirea bine ştiută că oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să "fure moaştele sfântului Nicodim Valahul din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau". Ar fi fost un capitol unificator de istorie românească, dacă moaştele macedo-românului Nicodim ar fi fost duse pentru venerare în Ardeal de un prinţ Batoresc.

Toată lucrarea lumească a lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă chiar în această lume. Românii au adoptat isihasmul, pentru că el se integra într-un mod natural culturii ‘thematice’ – poate fi aceasta şi o caracterizare lapidară a culturii medievale româneşti. Dar isihasmul este şi o premisă a modernităţii. Renascentismul cert, şi foarte distinct, al secolului XIX românesc nu ar fi fost posibil fără exerciţiul gândirii abstracte în atâtea veacuri de isihasm românesc. Un fin observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă. Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat nici Mihai Eminescu, şi nici Politehnica din Bucureşti. În poezia "Memento mori", Eminescu ne învaţă normativ legătura dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: "Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci." Eminescu ne reaminteşte spiritul ‘culturii thematice’ moştenită şi de Ştefan cel Mare, cu valori incorporate în atitudinea sa, dar şi prin neîncrederea sa declarată faţă de Occident, încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania.

Olteanul Şerban Cioculescu era la un moment dat intrigat că nici un presupus „consătean” de la Sadova nu îl căutase vreodată pe Mihail Sadoveanu. Pentru ca acei presupuşi „consăteni” olteni de fapt nu existau, conchide Şerban Cioculescu: bunicul dinspre tată al lui Mihail Sadoveanu venea de pe teritoriul traversat de Via Egnatia. Să amintim că tatăl macedonean al Bolintineanului venea la noi de pe un versant al muntelui Morav, iar bunicul lui Mihail Sadoveanu, trecut in actele româneşti cu porecla Corciali, venise de pe celălalt versant. Însă acei mireni macedo-români îl imitau pe călugărul macedonean Nicodim de la Tismana. Să nu uităm că Nicodim se născuse şi copilărise în acel teritoriu al arhiepiscopiei de Ohrid, dăruita cu un hrisov special în marele plan strategic al lui Mihail al VIII-lea Paleologul, de reconstrucţie pentru Romania. Şi toate faptele mari ale călugarului Nicodim de la Tismana urmează, în transcendenţă isihastă, din spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Mai îndrăznesc să cred că George Coşbuc, fascinat de Tismana lui Nicodim, încerca de fapt a surprinde viziunea despre România a împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul. Spuneam că există încercarea permanentă de furt a identităţii noastre. Aici trebuie să amintesc un nume: Vladimir Tismăneanu, ostensiv afişat de Grupul pentru Dialog Social, care vrea să fure o rază de glorie din coroana lui Nicodim de la Tismana. Tot la fel, ‘Biserica Ortodoxă Română Liberă’, bazată pe o ideologie deviantă, încearcă să înlocuiască BOR, adică Biserica Ortodoxă Română construită pe tradiţia arhiepiscopiei Justiniana Prima pentru latinii răsăriteni.

Dr. Titus Filipas

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)