România la Conferinţa păcii de la Paris (2)

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

În Comisia politică şi teritorială, delegatul Ungariei şi-a limitat pretenţiile la aproximativ 4.000 km˛. La rândul său, Gheorghe Tătărescu a prezentat situaţia concretă din acel teritoriu, arătând că acolo trăiau 483.000 de locuitori, din care numai 67.000 erau unguri. După ce a analizat cele două puncte de vedere, la 7 septembrie, Comisia a respins revendicările Ungariei. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 23 septembrie 1946 s-a analizat activitatea delegaţiei române la Conferinţa de pace. Miniştrii aparţinând Blocului Partidelor Democrate au apreciat că delegaţia şi-a îndeplinit mandatul cu demnitate şi patriotism. Pe de altă parte, în declaraţii separate, reprezentanţii Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal – Emil Haţieganu şi Mihail Romniceanu – au considerat că rezultatul înregistrat nu era un motiv de mulţumire, ci de întristare, deoarece nu s-au obţinut ameliorările dorite în privinţa graniţelor; ei vizau Basarabia şi Nordul Bucovinei, fără a le menţiona ca atare, pentru a nu se aprecia că aveau o atitudine antisovietică.

De asemenea, învinovăţeau delegaţia oficială că nu a obţinut cobeligeranţa, iar reparaţiile stabilite erau extrem de apăsătoare pentru România. Acest fapt s-ar datora „regimului de dictatură practicat de acest guvern” . Erau, desigur, declaraţii politice, deoarece nu stătea în puterea delegaţiei române să modifice esenţial cele convenite între Marile Puteri. După încheierea Conferinţei de la Paris, textele tratatelor de pace cu România, Italia, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda au fost definitivate de cei patru miniştri de Externe în cadrul Conferinţei de la New-York, desfăşurată în zilele de 4 noiembrie – 12 decembrie 1946.

Oficialităţile de la Bucureşti au trimis la New-York un observator, pe ambasadorul Richard Franasovici, precum şi un memoriu intitulat Observaţiile guvernului român privitoare la proiectul Tratatului de pace cu România , în care erau sintetizate ultimele puncte de vedere ale acestuia şi anume: recunoaşterea cobeligeranţei, înlăturarea articolului privind protecţia specială a evreilor cetăţeni români şi compensarea integrală a daunelor suferite de ei în timpul războiului (fapt ce îi situa într-o poziţie privilegiată faţă de ceilalţi cetăţeni români, care nu primeau nici o compensaţie), reducerea compensaţiilor pentru daunele pricinuite bunurilor Naţiunilor Unite de la 75% la o treime; recuperarea de către statul român a creanţelor sale faţă de Germania; convocarea unei conferinţe internaţionale care să analizeze situaţia materialului rulant străin aflat în România şi a materialului rulant românesc aflat în străinătate etc.

După analiza acestui raport, singura modificare sensibilă acceptată de cei patru miniştri de Externe a fost reducerea despăgubirilor pentru bunurile Naţiunilor Unite la 66,66%. Cu aceasta, proiectul Tratatului de pace cu România a fost definitivat, stabilindu-se că el va fi semnat ulterior la Paris. În ziua de 1 februarie 1947, guvernul român a hotărât să semneze Tratatul de pace în forma redactată de cei patru miniştri de Externe. Gheorghe Tătărescu a argumentat: „Tratatul, cu părţile lui luminoase şi cu părţile lui umbroase, este un act care trebuie acceptat” . Delegaţia care s-a deplasat la Paris pentru semnare era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe al României. În nota din 8 februarie 1947, şeful delegaţiei române arată că „semnând Tratatul de pace impus de Puterile Aliate şi Asociate, România declară prin reprezentanţii săi că va depune toate sforţările pentru a executa obligaţiile ce-i revin prin dispoziţiile cuprinse în acest Tratat /…/ Această declaraţie sinceră şi leală dă dreptul României să folosească un ultim prilej pentru a afirma încă o dată că unele din obligaţiile impuse României sunt excesive şi altele nedrepte”.

În ziua de 10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, au fost semnate tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România. Din partea României, tratatul a fost semnat de Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu. Tratatul de pace cu România conţinea multe prevederi dezavantajoase: deşi armata română participase alături de Naţiunile Unite de la 24 august 1944 la 12 mai 1945, şi dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morţi, răniţi, dispăruţi), care o situau pe locul al patrulea (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA) în privinţa pierderilor umane suferite, România nu a primit statutul de ţară cobeligerantă. În septembrie 1944, cu prilejul discuţiilor asupra Convenţiei de armistiţiu, cobeligeranţa era considerată de reprezentanţii celor trei Mari Puteri ca firească, dar nu au înscris-o în textul documentului, iar motivul real s-a evidenţiat abia în momentul elaborării tratatului de pace.

De asemenea, cu toate că guvernele SUA şi Marii Britanii declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al doilea război mondial), aceste state şi-au schimbat poziţia, recunoscând anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, în urma notelor ultimative din 26 – 27 iunie 1940 (numite în articolul 1 din tratat ca reprezentând „Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”). Pe de altă parte, Marile Puteri au decis să restabilească graniţa de stat între România şi Ungaria din 1 ianuarie 1938, anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940. Ca urmare a trasării noilor graniţe, România a se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria.

Potrivit articolului 21, toate forţele militare aliate urmau să fie retrase din România, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a tratatului, „Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a păstra pe teritoriul român forţele armate care i-ar putea fi necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Sovietice cu zona de ocupaţie din Austria”. Era o formulă de circumstanţă (drumul cel mai scurt între Uniunea Sovietică şi Austria nu trecea prin România), prin care Marile Puteri au convenit ca Armata Roşie să rămână în această ţară. În septembrie 1944, retragerea trupelor sovietice după încetarea războiului fusese prezentată ca un fapt normal, de la sine înţeles.

În 1947, această chestiune era abordată din alt unghi de vedere, cu consecinţe contrare spiritului din 1944. O altă chestiune viza despăgubirile de război: tratatul obliga România să plătească 300 milioane dolari SUA, timp de opt ani, începând cu 12 septembrie 1944, în bunuri (produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte mărfuri). România trebuia să restituie în bună stare bunurile ridicate de pe teritoriul statelor Naţiunilor Unite şi să suporte cheltuielile de lucru, materiale şi transport. Clauzele militare prevedeau că România era autorizată să dispună de o armată de uscat de 120.000 de oameni, la care se adăugau câte 5.000 pentru artileria antiaeriană şi pentru marină, 8.000 pentru aviaţia militară. Personalul care depăşea acest efectiv urma să fie licenţiat în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului.

În Tratat erau şi prevederi care vizau politica internă a României: asigurarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire publică; să nu admită discriminări între persoane pe criterii de religie, rasă, sex sau limbă; să abroge legislaţia discriminatorie; să dizolve toate organizaţiile de tip fascist, precum şi alte organizaţii care ar face propagandă ostilă Uniunii Sovietice sau oricăreia din celelalte Naţiuni Unite; să aresteze şi să prevedea în vederea judecării persoanele acuzate de crime de război şi contra păcii sau umanităţii ş.a. Tratatul conţinea şi elemente privind statutul internaţional al României, între care obligaţia de a recunoaşte ca deplin valabile tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, precum şi alte acorduri sau aranjamente încheiate de Naţiunile Unite cu Austria, Germania şi Japonia.

De asemenea, România se angaja să accepte toate aranjamentele care au fost sau urmează a fi încheiate pentru lichidarea Societăţii Naţiunilor. La rândul lor, Puterile Aliate şi Asociate promiteau să sprijine cererea României de a adera la Organizaţia Naţiunilor Unite. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era „monitorizată” şi amendată de reprezentanţii SUA, Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.

Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii nu mai aveau calitatea oficială de a interveni în sprijinul forţelor democratice, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către guvernul român. Notele diplomatice americane şi engleze aveau să fie respinse de guvernul de la Bucureşti, sub motivul că se încerca intervenţia în treburile interne ale unui stat independent şi suveran. Încercarea SUA de a sprijini ţările europene printr-un masiv ajutor economic („Planul Marshall”, lansat în iulie 1947) a fost respinsă de statele aflate în zona de dominaţie sovietică, inclusiv de România. Relaţiile cu statele occidentale s-au diminuat considerabil pe fondul declanşării războiului rece între SUA şi aliaţii ei, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi celelalte state din lagărul socialist, pe de altă parte.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL