România la Conferinţa păcii de la Paris (1)

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Problemele privind organizarea lumii după război au făcut obiectul discuţiilor între liderii SUA, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, încă din octombrie 1943. După înfrângerea Germaniei, la 9 mai 1945, s-a organizat Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), la care s-a decis încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria. Pe această bază, Consiliul Miniştrilor de Externe ai Uniunii Sovietice, SUA, Marii Britanii, Chinei şi Franţei au trecut la elaborarea proiectelor tratatelor de pace cu fiecare dintre aceste state.

Climatul politic s-a deteriorat la sfârşitul anului 1945 şi începutul lui 1946, colaborarea coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul războiului tinzând să fie înlocuită cu confruntarea. Liderii politici din Marea Britanie şi din SUA şi-au dat seama că I.V. Stalin urmărea să impună regimul politic de tip sovietic în statele aflate în zona sa de influenţă şi să extindă cât mai mult spre Vestul Europei sfera de dominaţie a URSS.

Cel care s-a ridicat primul şi cu o mare vehemenţă împotriva politicii lui Stalin a fost Winston Churchill, adică liderul politic occidental care făcuse cele mai mari concesii în favoarea liderului de la Kremlin, recunoscând anexiunile teritoriale făcute de Uniunea Sovietică pe baza pactului Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939 şi propunându-i celebrul acord de procentaj (octombrie 1944), prin care România şi Bulgaria erau cedate aproape complet Rusiei, aceeaşi soartă având-o, după negocieri, Iugoslavia şi Ungaria, precum şi Polonia, Cehoslovacia şi Albania.

Este foarte probabil că primul ministru britanic şi-a dat seama că mersese mult prea departe cu concesiile făcute lui Stalin, drept care în în discursul pronunţat la Westminster College de la Fulton, în Missouri (SUA), la 5 martie 1946, a afirmat că „o cortină de fier a căzut asupra continentului”, de la Stettin (Polonia) la Trieste (Iugoslavia), şi că „nu există nimic care să fie atât de admirat de ruşi ca forţa şi nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară”. De aceea, el cerea „ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură” .

Era pentru prima dată când se folosea expresia „cortină de fier”, care avea să intre în vocabularul politic şi utilizată timp de două decenii. I.V. Stalin a răspuns după câteva zile, amintind că în 1918 – 1919, Winston Churchill se pronunţase pentru intervenţia militară a Marii Britanii împotriva Rusiei şi pentru înţelegere cu Germania, împotriva comunismului. Totodată, liderul de la Kremlin l-a acuzat pe Churchill de calomnie, lipsă de curtoazie şi de tact, asigurându-l că cei care vor încerca „o nouă campanie armată împotriva Europei Răsăritene […] vor fi zdrobiţi exact cum s-a întâmplat în urmă cu 26 de ani” .

Deşi declaraţiile verbale au continuat pe acelaşi ton, de o parte şi din cealaltă, în problemele privind conţinutul tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei, Marile Puteri s-au înţeles şi nu o dată s-au completat reciproc în a le impune condiţii cât mai grele. Consiliul Miniştrilor de Externe a realizat o bună colaborare, astfel că au elaborat proiectele tratatelor de pace, care după ce au primit aprobarea guvernelor de la Moscova, Londra, Washington şi Paris, au fost date publicităţii. La 29 iulie 1946 s-au deschis, în Palatul Luxembourg din Paris, lucrările Conferinţei de pace, care avea misiunea de a dezbate proiectele tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, România şi Finlanda.

Conform procedurii adoptate, Conferinţa nu putea lua hotărâri, ci avea doar competenţa de a face recomandări asupra proiectelor Tratatelor de pace, care erau trimise spre examinarea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. Statele foste inamice au fost invitate să-şi expună poziţia faţă de proiectele Tratatelor de pace, în scris sau oral, în comisii sau în plenul Conferinţei. Ele puteau participa la lucrările comisiilor sau la şedinţele în plen numai atunci când erau invitate; punctul lor de vedere era luat în discuţie numai dacă era însuşit ca amendament propriu de una din cele 21 delegaţii ale statelor care alcătuiau Naţiunile Unite.

In ziua de 30 iulie 1946 s-a dat publicităţii proiectul tratatului de pace cu România, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. Preambulul Tratatului consemna încetarea stării de război între România şi Naţiunile Unite, deşi această situaţie data de aproape trei ani de zile, interval în care România luptase timp de 7 luni alături de Naţiunile Unite pentru înfrângerea Germaniei. În document se aprecia că România intrase în război alături de Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944.

De asemenea, nu se preciza că România a participat la războiul împotriva Ungariei, ceea ce ar fi impus, desigur, despăgubiri din partea acesteia. Cu toată jertfa de sânge adusă de armata română, României nu i se recunoştea calitatea de cobeligerant, fiind considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Frontierele României erau cele din 1 ianuarie 1941, cu excepţia graniţei cu Ungaria. Aceasta însemna că Basarabia şi Nordul Bucovinei rămâneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul sub cea a Bulgariei.

Pe de altă parte, se anula dictatul de la Viena, din 30 august 1940, frontiera între România şi Ungaria fiind cea din 1 ianuarie 1938. Tratatul stabilea un termen de 90 zile pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepţia celor sovietice, care rămâneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii foarte grele pentru statul român.

În fapt, proiectul Tratatului de pace reproducea prevederile din Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, la care se adăugau despăgubirile către statele Occidentale, care urmau să primească „în perfectă stare” toate bunurile rămase pe teritoriul României, ceea ce implica un efort considerabil, deoarece acestea fuseseră distruse, deteriorate sau uzate pe parcursul războiului. La rândul ei, România era obligată să renunţe la dreptul de a ridica vreo reclamaţie contra Puterilor Aliate şi asociate, cât şi a altor Naţiuni Unite privind bunurile sale după 1 septembrie 1939, aflate pe teritoriile acestor state.

De asemenea, proiectul de Tratat prevedea multiple restricţii privind armata română şi dotarea ei. Publicarea proiectului Tratatului de pace a determinat guvernele României şi Ungariei să acţioneze asupra Marilor Puteri, precum şi a opiniei publice internaţionale în privinţa graniţei între cele două state. Guvernul Ungariei a trimis un memoriu pe adresa Conferinţei Miniştrilor de Externe, prin care cerea să i se atribuie o parte a Transilvaniei, de circa 12.000 km˛, incluzând oraşele Oradea, Satu Mare şi Arad, precum şi înscrierea în tratat a unor clauze privind protecţia minorităţii maghiare din România. Premierul ungar, Nagy Ferencz, a efectuat vizite la Washington, Londra, Moscova şi Paris, unde a pledat cauza ţării sale, iar diaspora maghiară a desfăşurat o uriaşă campanie de captare a opiniei publice internaţionale pentru susţinerea Ungariei.

Pe de altă parte, din iniţiativa guvernului român, la Paris s-a constituit o comisie prezidată de Ioan Christu, ministru plenipotenţiar, care avea misiunea de a studia proiectul Tratatului de pace, de a purta discuţii cu reprezentanţii celor patru Mari Puteri (SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa) şi ai celorlalte state Aliate, de a elabora memorii în care să se exprime punctul de vedere al României. De asemenea, în ţară s-au constituit comisii de studiu, alcătuite din reprezentanţi ai Ministerului de Externe, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Comunicaţiilor, Băncii Naţionale etc., care au trecut la analiza fiecărui articol în parte, formulând observaţii şi propuneri.

La 8 august, guvernul Franţei, în numele Naţiunilor Unite, a adresat guvernului României invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. A doua zi, 9 august, Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris. Delegaţia a primit mandat să militeze pentru anularea dictatului de la Viena, recunoaşterea cobeligeranţei României, anularea clauzelor economice, a celor privind restricţiile la armament şi forţele armate necesare apărării ţării etc.

Deşi problemele cele mai grave – mai ales de ordin teritorial şi economic – priveau relaţiile cu Uniunea Sovietică, delegaţia nu avea dreptul să ridice obiecţii care puteau leza relaţiile cu marele vecin de la Răsărit. Consiliul de Miniştri a decis că ele se vor rezolva pe cale bilaterală între guvernele de la Bucureşti şi de la Moscova. Astfel, aproape toate ameliorările solicitate de România vizau relaţiile cu statele Occidentale. Delegaţia guvernamentală română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe; din delegaţie mai făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej – ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministrul Justiţiei, Ştefan Voitec – ministrul Educaţiei Naţionale, Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii, Ion Gheorghe Maurer – subsecretar de Stat, Mihai Ralea – ambasadorul Românei la Washington, Richard Franasovici – ambasadorul României la Londra, Simon Stoilow – ambasadorul României la Paris, generalul Dumitru Dămăceanu, Elena Văcărescu, Florica Bagdasar, Şerban Voinea ş.a.

Liderii partidului Naţional-Ţărănesc şi ai Partidului Naţional-Liberal au criticat faptul că delegaţia oficială a României era alcătuită numai din partidele care făceau parte din Blocul Partidelor Democratice, guvernul nefăcând propunerea de constituire a unei delegaţii naţionale, cu adevărat reprezentative. Dincolo de asemenea critici, rămâne faptul că cele două partide s-au situat pe poziţii asemănătoare cu cea a guvernului, în privinţa proiectului Tratatului de pace, cerând recunoaşterea cobeligeranţei, anularea dictatului de la Viena, marcarea zilei de 24 august ca început al luptei alături de Naţiunile Unite, ameliorarea clauzelor economice şi militare. Declaraţia României la Conferinţa de pace a fost expusă de Gheorghe Tătărescu în şedinţa plenară din 13 august 1946 . Cu acel prilej a fost prezentat şi un memoriu în care erau formulate cererile şi amendamentele României cu privire la Tratatul de pace. În Declaraţie se exprima satisfacţia pentru anularea sentinţei de la Viena, din 30 august 1940 şi stabilirea frontierei româno-ungare pe linia existentă la 1 ianuarie 1938. Gheorghe Tătărescu a făcut şi câteva observaţii: România a intrat în război alături de Naţiunile Unite la 23 august şi nu la 12 septembrie 1944, aşa cum era menţionat în proiectul de tratat; după ce a prezentat, pe larg, participarea României la luptă alături de Naţiunile Unite, el a cerut să se precizeze că ţara sa „a dus acest război, nu numai contra Germaniei, dar şi contra Ungariei hortyste” .

La solicitarea lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, paralel cu delegaţia oficială a României, la Paris şi-a desfăşurat activitatea o grupare alcătuită din foşti diplomaţi şi oameni politici în frunte cu Grigore Gafencu, V.V. Tilea, Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, care a prezentat două memorii (în august şi octombrie 1946), prin care-şi exprima „dezamăgirea” pentru conţinutul proiectului de tratat, care lăsa Basarabia şi Nordul Bucovinei „în stăpânirea” Uniunii Sovietice; tratatul nu stabilea în mod expres retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României, astfel încât „drepturile suverane ale naţiunii române vor deveni, după semnarea tratatului, şi mai incomplete şi mai nesigure decât în perioada armistiţiului”.

Asemenea observaţii erau utile, dar ele se adresau mai curând istoriei, decât realităţii concrete, deoarece Marile Puteri se înţeleseseră asupra condiţiilor care urmau să fie impuse României. Pe de altă parte, această grupare susţinea că guvernul Groza nu era democratic şi nu putea reprezenta România. În fapt, o asemenea situaţie – în care alături de delegaţia oficială să-şi desfăşoare activitatea o alta, care să facă propagandă ostilă guvernului invitat la Conferinţa păcii – constituia un caz unic, care a fost privit ca o ciudăţenie de Marile Puteri. Acestea nu au luat în seamă acţiunile grupării Gafencu, fiind decise să trateze numai cu reprezentanţii guvernului de la Bucureşti. Reprezentantul Ungariei, Gyöngyösi Janos, a fost ascultat în şedinţa din 14 august, el pledând, între altele, pentru obţinerea unui teritoriu de circa 22.000 km˛ din Transilvania.

- va urma - 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL