|
Rusaliile, Ielele si alte fapturi
supranaturale
Julia Maria Cristea - Viena ( copy right )
Redacţia Agero - Copierea
neautorizata a acestui articol va fi sancţionată juridic
Impresii si pareri personale in FORUM
 Voi,
ielelor, măiestrelor, / Duşmane oamenilor, / Stăpânele vântului, /
Doamnele pământului, / Ce prin văzduh zburaţi / Pe iarbă călcaţi / Şi pe
valuri înecaţi…Iată cum descrie Vasile Alexandri personajele de temut,
ce sub diferite nume, există în mitologia tuturor popoarelor,
determinând naşterea tradiţiilor şi sărbătorilor care şi acum, din
obişnuinţă, sau poate din prevedere, se mai păstrează.
Una dintre cele mai vechi şi mai respectate sărbători arhaice la romani
a fost Rosalia - Sărbătoarea rozelor, floarea ce reprezenta primăvara
dar totodată şi caracterul trecător al frumuseţii şi vieţii. Ea era
dedicată trandafirilor şi cultului morţilor. După Feriale
(calendarul de sărbători) din Capua, Sărbătoarea rozelor avea loc la 13
mai. După calendarul lui Constantin, Sărbătoarea rozelor, sau Rozalia,
avea loc la Roma pe 23 mai. La daco-romani, apoi la români, Rosalia s-a
transformat înt-un ciclu de nouă zile denumite Rusalii, care au căpătat
şi alte semnificaţii în calendarul mitic popular, nu numai ca o
importantă sărbătoare dedicată cultului morţilor (Moşii de Rusalii e zi
de pomană funerară şi de praznic) dar şi ca şi cult solstiţial al
soarelui făcut în vederea obţinerii unei recolte bogate, pentru
protejarea apelor, a vegetaţiei, pentru tratarea unor boli neuropsihice
ca de ex. epilepsia.( R. Vulcănescu – Mitologie română)
Aşa cum spune Mircea Eliade în cartea “Aspecte ale mitului”: “s-ar putea
spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a
supravieţuit camuflată sau transformată în sărbătorile calendarului şi
în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a
trebuit să lupte înpotriva afluxului continuu de elemente păgâne (adică
aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine.
Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales
în sudul şi sud-vestul Europei, unde folclorul şi practicile religioase
ale populaţiilor rurale mai înfăţişau încă la sfârşitul celui de al
XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată
antichitate, ba chiar din protoistorie “.
Astfel, păstrându-se elementele precreştine şi Rosalia a fost preluată
de creştinism şi asimilată cu sărbătoarea Coborârea Sfântului Duh
sau Cincizecimea (o sărbătoare cu dată mobilă, care este celebrată a 50
zi după Paşte) în calendarul popular Rusaliile – tot o sărbătoare legată
de cultul morţilor. Sărbătoarea creştină este înrudită cu sărbătoarea
ebraică Schawuot, care are loc a 50-cea zi după Pasah. În vechiul
Israel, Schawuot era sărbătoare de mulţumire pentru recoltă, în acelaşi
timp a stat şi stă sub semnul revelaţiei mistice a lui Dumnezeu, pe
muntele Sinai. Dacă Pasah este considerată sărbătoarea eliberării
trupului, Shawuot este cea a eliberării spiritului.
Făpturi supranaturale ale altor popoare
 Rusaliile
au fost personificate la români ca nişte zâne tinere, frumoase, ale
pădurilor sau apelor, puse pe şotii sau răzbunătoare, denumite Iele.
În credinţa populară Ielele sunt fete sau femei tinere, extrem de
frumoase, nemuritoare, vesele, nebunatece, seducătoare, dănţuitoare, dar
foarte rele şi vindicative. Nu se poate preciza exact locul unde stau,
pot să locuiască în văzduh, în păduri, în munţi, pe stânci, în peşteri,
pe malurile apelor, la răspântiile drumurilor. Totodată, ielele pot fi
şi monstruos de urâte, bătrâne şi respingătoare, ce nu-şi văd sluţenia,
dar tot poftesc la dragoste cu bărbaţii tineri, fiind însă refuzate se
răzbună, schilodindu-i sau luându-le minţile.
Se mai întâmplă...nu numai în poveştile mitologice...
Ele sunt foarte asemănătoare cu personajele mitologice feminine ale
altor popoare, lucru deosebit de interesant care atestă că, indiferent
de gradul de cultură, de aşezarea geografică, de tradiţie, cu sau fără
influenţa din afară, oamenii au gândit în acelaşi sens, au realizat cât
de mici sunt în faţa atotputerniciei naturii, s-au temut la fel de
fenomenele necunoscute, au făcut acelaşi tip de personificări ale
acestora, astfel s-a născut prima religie a omenirii - animismul.
Pretutindeni s-a cultivat tradiţia acestor personaje, care şi-au
câştigat locul lor în basmele tuturor popoarelor.
In mitologia greacă erau cunoscute făpturi feminine,
supranaturale, zeităţi ale naturii denumite Nimfe - adică în
traducere - femei tinere. Cel mai ades ele erau considerate
binevoitoare, aventuriere şi foarte iubăreţe (de aici şi termenul
medical – nimfomană). Uneori puteau deveni foarte duşmănoase şi
răzbunătoare. Se cunoşteau nimfe ale muntelui şi ale stâncilor, care
locuiau în grote - Oreade; nimfe ale mării - Nereide;
nimfe ale pomilor - care sălăşluiau în coaja pomilor şi mureau o dată cu
ei - Driade; nimfe ale pârâurilor şi ale lacurilor - Naiade, care
datorită faptului că făceau ca pământul să fie roditor erau considerate
a fi în strânsă legătură cu Demeter şi Limnadele - spirite ale
naturii care în credinţa populară, cântau minunate cântece de dragoste
şi dansau pe marginea iazurilor sau în smârcurile mlaştinilor.
Incă din secolul XVI sunt cunoscute în Europa Centrală – Undinele
(numele derivă de la latinescul Unda) spirite ale apelor care aveau
înfăţişare de femeie.
In Franţa, mai ales în regiunea Bretagne, există legenda lui
Korrigan, zeiţa izvoarelor subpământene, considerată nepoată a unui
mare preot druid din vechia Galie. Dacă un bărbat o întâlnea, ea îi
cerea s-o însoţească pentru totdeauna în tărâmul său din fundul apelor,
iar dacă el refuza îl omora. Pentru femei ea nu era periculoasă chiar
dacă o surprindeau făcând baie sau îndeplinind ritualurile ei secrete.
Pentru oameni, cea mai primejdioasă perioadă era considerată
„Sărbătoarea primăverii”, când zeiţele se adunau pentru a-şi oferi
cupa de cristal a inspiraţiei şi înţelepciunii. Dacă din întâmplare un
bărbat le surprindea, el era omorât pe loc.
In credinţa populară irlandeză, se crede că sub apă există o lume
la fel de frumoasă ca şi pe pământ, cu dealuri, munţi, câmpii însorite,
copaci şi flori. Aici, timpul şi-a pierdut - silfide, ondine sau
Nixen, sau Nöken - spirite ale apelor, sau Fecioarele lebede
(deoarece atunci când zboară peste ape, poartă pene albe de lebădă).
 În
Anglia - Aelf reprezintă aceeaşi făptură supranaturală (ex.
Shakespeare - Visul unei nopţi de vară). Intr-o anumită zi
calendaristică, doar la apusul soarelui, ele se ridică la suprafaţă şi
pot fi văzute în toată splendoarea lor cum păşesc imateriale peste ape,
strălucind în toate culorile curcubeului, de o frumuseţe
indescriptibilă.
Se crede că aelfele sunt în strânsă legătură cu oamenii. Astfel fiecare
familie îşi are aelfele ei, care îi poartă noroc, îi aduc prosperitate,
sănătate - atât pentru oameni cât şi pentru vite, tot ce intreprinde se
realizează, ajutând-o în momentele grele.
Se spune că noaptea – când spiritele sunt cele mai active - ele curăţă
prin case, fac cele mai grele munci, deoarece iubesc ordinea şi
curăţenia. Dacă însă casa mai este lăsată
 murdară,
ele pedepsesc pe locuitorii ei, deoarece urăsc lenea şi delăsarea.
Oamenii care-şi bat joc de ele, sau nu cred în ele, sunt la fel aspru
pedepsiţi. Sunt prietenoase cu cei care au încredere în ele şi-i
ajută, iar dacă întâmplător noaptea - când ele iau înfăţişare omenească
- ajung între ele, îi lasă să participe la dansurile lor.
In nopţile de vară cu lună plină, mai ales în timpul recoltării, Aelfele
vin din locuinţele lor şi se adună în locuri secrete, pentru a nu fi
văzute de oameni, pe pajişti, pe culmile munţilor, prin pomi, la
răscruci de drumuri sau în curţile bisericilor şi dansează. La prima
rază de soare ele dispar zburând spre lăcaşurile lor, într-un zgomot
asemănător cu zborul unui roi de albine sau ţânţari.
Uneori îşi fac locuinţele pe câmpuri, în peşteri, prăpăstii sau locuri
sălbatice şi nu pot fi văzute de către oameni deoarece au aspectul unor
stânci crenelate, sau movile de pământ, cu ferestrele, uşile şi
hornurile atât de măiestrit realizate încât doar noaptea pot să fie
văzute datorită luminii care o răspândesc. Aşa ca şi râurile în care
locuiau, ele puteau fi prietenoase sau duşmănoase oamenilor. De multe
ori stăteau pe maluri şi-şi pieptănau în soare minunatul lor păr blond.
Tot atât de des însă puteau deveni răutăcioase şi se distrau înecând
oamenii ce treceau pe maluri. Ele puteau să ia înfăţişare de om şi să
meargă printre muritori, să danseze cu ei şi chiar să se căsătorească,
dar condiţionând să nu li se pună nici o întrebare asupra locului de
unde vin. In caz că nu se respecta dorinţa dispăreau. Dansul cu oamenii
le putea fi şi fatal, dacă omul le fura mănuşa, ele mureau şi a doua zi
apa râului era roşie de sângele lor. În Ţara Galilor Aelfele
purtau denumirea de Maab sau Meeb şi se considera că erau
înrudite cu Regina Maeve, una dintre cele mai importante zeităţi din
mitologia irlandeză. In „Romeo şi Julia” Shakespeare vorbeşte despre
„Regina Mag”, pe care o denumeşte „moaşa fee-lor”.
Elfele (ca o derivaţie a cuvântului englez Aelf) au devenit în
spaţiu germanic Alben apoi Elben - „Zânele luminii”. De regulă
ele erau foarte prietenoase şi apropiate de ţărani, trăiau în preajma
lor şi-i ajutau în caz de nevoie (în caz de furtună strângeau fânul de
pe câmp, mulgeau vacile, le dădeau oamenilo plante lecuitoare).Puteau
însă să fie şi duşmănoase în caz că oamenii nu credeau şi îşi băteau joc
de ele, atunci ei se îmbolnăveau fără scăpare. Elbele albe erau de o
frumuseţe indescriptibilă şi nu rareori un muritor s-a îndrăgostit
pătimaş de una dintre ele, dar dragostea era foarte rar fericită. In
funcţie de regiunea în care locuiau existau elfe ale muntelui, elfe ale
mării denumite şi nimfe şi elfe ale pădurii. Se crede că originea
acestui mit datează încă din vremea celţilor, cele mai multe poveşti
despre elfe sau Regina elfelor sunt inspirate de mitologia celtă.
 În
mitologia germană, Loreley este o întruchipare a spiritului
apelor, sirenă sau vrăjitoare, ce atrăgea prin cântecele ei minunate
marinarii de pe Rin, făcând ca vasele lor să se lovească de stânci şi să
se scufunde. Numele ei este dat unei stânci de 132 m înălţime, aflată la
dreapta portului din St. Goarshausen – pe Rin. Prima relatare despre
legenda acestei zeităţi a apelor a fost făcută de către C. Brentano în
lucrarea Lore Lay apărută în 1801. Iar prin balada lui Christian
Johann Heinrich Heine (1797 Düsseldorf -1856 Paris) „Ich weiss
nicht, was soll es bedeuten”, ea a fost integrată folclorului popular
german.
Fee-le - asemănătoare cu nimfele sau elfele, se găsesc sub o
formă sau alta în folclorul majorităţii popoarelor fiind nişte zeităţi
din natură care după dispoziţie erau când prietenoase, când duşmănoase
oamenilor.Cuvântul Fee derivă din latinescul fatua (prezicătoare)
şi fatum (destin) sau chiar Fata. In multe privinţe ele se asemănau cu
zeiţa greacă a destinului– Moira, descrisă de Homer, pe care oamenii o
numesc Soartă. In timp au fost două zeiţe, una pentru naştere şi una
pentru moarte, sau mai bine spus una binevoitoare - pentru un destin
frumos şi alta rea, pentru un destin rău.
Apoi, legendele ne vorbesc de trei Moire, care împleteau firele vieţii
şi ale destinului. Ele se numeau: Klotho (ţesătoarea) - cea care
ţinea furcă şi torcea firul vieţii, Lachesis (măsurătoarea) - cea care
lua firul ţesut şi Atropos (inevitabila) - cea care tăia cu
foarfeca sa firul, în egală măsură dacă era al unui nou născut sau al
unui bătrân.
De regulă Feele erau reprezentate în basme de făpturi feminine deosebit
de frumoase, având o pălărie înaltă, ascuţită ca un cornet de care
atârnă un voal diafan, purtând în mână un beţişor fermecat, cu care
putea îndeplini unui muritor trei dorinţe.
Ele mai sunt asimilate şi cu Parcele din mitologia romană.
Denumirea vine de la cuvântul parere (a naşte) Erau cunoscute parcele
Nona şi Decima ca Zeiţe ale naşterii. Pentru că de ele depindea soarta
noului născut, în timp au devenit Zeiţe ale destinului.In acest sens se
spune că şi Fee-le înzestrează copilul nou-născut cu nenumărate însuşiri
şi în acelaşi timp îl însoţesc de-a lungul vieţii ca un adevărat înger
păzitor.
În ţările baltice, zeiţele destinului purtau denumirea de
Laima, sau Laima - Dalia (destin fericit). Ele erau de obicei în
număr de trei sau câteodată de şapte şi decideau norocul, soarta şi
lungimea vieţii unui muritor. Oameni li se rugau astfel :” O Laima, tu
care eşti atât de sănătoasă, dă-mi şi mie din sănătatea ta”.
In Alpii Tirolezi, locuitorii credeau în existenţa unor nimfe ale
copacilor - denumite Fängge, asemănătoare întrucâtva cu driadele
din mitologia greacă. Se credea că ele erau foarte dornice de sânge,
motiv pentru care drumurile prin pădure la vreme de noapte, erau
considerate foarte periculoase pentru oameni. Pentru a le putea omorî,
trebuia să se răsucească crengile copacilor, sau să li se desprindă
coaja. Acestor făpturi supranaturale le plăcea foarte mult pâinea
proaspătă şi făceau orice pentru a o obţine. Ca să se apere de ele,
oamenii puneau în pâine chimen, mirodenie pe care ele o detestau şi le
punea pe fugă.
În Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda, Fee-le sunt
considerate o parte integrantă din folclorul popular. Se spune că ele
sunt mari amatoare de muzică, dans şi veselie. In lumea întreagă există
poveşti în care se relatează că atunci când fee-lor le-a lipsit un
muzicant, ele au răpit un muritor şi l-au dus în ţara lor şi numai după
ani şi ani l-au lăsat să se reîntoarcă printre semenii lui. Se spune că
cimpoiul şi fluierul lor li se datorează. Şi acum mai există credinţa la
sate, ca seara, pe masă din bucătărie să se lase puţină mâncare şi apă
pentru Fee. De asemenea nu se aruncă apa murdară prin uşa deschisă în
curte, deoarece ar putea să nimerească din întâmplare o fee şi s-o
supere.
In Europa centrală se crede că poveştile cu Fee au ca rădăcini
miturile antice greceşti sau miturile celte. Cea mai renumită regină a
feelor în Irlanda se numea Fand, fiică a mării, stăpână a
minunatei ţări din adâncuri, de unde se ridica la suprafaţă sub forma
unei păsări de apă pentru a zbura prin lume spre a găsi bărbaţi
decepţionaţi în dragoste şi a-i vrăji.
La slavii de sud există credinţa în Vile. Acestea sunt
femei deosebit de frumoase, au aripi, sunt stăpâne ale pomilor, râurilor
şi vitelor. „adesea ele strigă pe muritori, dar ei nu trebuie să se uite
înapoi, nici să le răspundă ori să se lase ademeniţi de glasul lor
care-i cheamă, că l-au şi pocit.”( Krauss – Volksglaube). Credinţă
analoagă cu cea despre Gorgone şi respectiv despre Iele.
In vechea mitologie indiană spiritele apelor erau denumite
Apsara, adică „cele care se mişcă in apă”, graţioase şi fermecătoare
„fiice ale bucuriei”, care dansau împreună cu Gandharvas
(dansatori şi muzicanţi) pentru a-i distra pe zei în cerul lor. Cea mai
frumoasă dintre ele se numea Urvashi. Ele s-au născut după potop,
atunci când zeii au dorit ca viaţa să-şi urmeze cursul firesc.
In Japonia - Ningyo era o zeiţă a apelor ce avea înfăţişarea unei
femei minunat de frumoase, dar cu corp de peşte. Atunci când plângea,
lacrimile ei se transformau în perle. Femeile încercau s-o prindă şi s-o
mănânce deoarece atunci căpătau frumuseţe şi tinereţe veşnică.
La multe popoare slave, cunoscutele spirite ale apelor sunt
cunoscute sub denumirea de Rusălci, care reprezintă femeile sau
fetele care s-au înecat întâmplător ori s-au sinucis. Legendele spun că
în fiecare primăvară, în a şaptea săptămână de la Sărbătoarea Paştelui
- denumită „Săptămâna rusalcilor”, nenumărate rusălcii goale şi
cu părul încâlcit se ridicau peste ape, râuri şi lacuri şi colindau
pretutindeni peste câmpuri şi păduri. Dacă întâlneau oameni, le cereau
bucăţi de pânză albă, pe care le spălau cu grijă, apoi le atârnau în
copaci. Se spune că cei care atingeau aceste cârpe care au fost atinse
de „demonii apelor” se îmbolnăveau de epilepsie.
După ce-şi făceau un adevărat ritual al spălării, în nopţile cu lună
plină, împodobite cu mantii albe şi cu ghirlande de flori, rusalciile
executau minunate dansuri magice. Din nenumărate basme slave este
cunoscut faptul că aceste dansuri fantastice erau foarte periculoase
pentru omul care întâmplător le vedea. El putea să-şi piardă sufletul
sau chiar să moară. Intr-altele se spunea că rusalciile atrăgeau oamenii
cu cântecele şi dansurile lor pentru a-i îneca, iar cei care mureau erau
întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Credinţa era ( şi mai este) că cei care
navigau pe râuri, să-şi pună în sân frunze de pelin, care le punea pe
fugă.
La sfârşitul verii, rusălciile se retrăgeau în apele lor, unde rămâneau
până în primăvara următoare. În unele mituri, rusălciile sunt în strânsă
legătură cu fertilitatea şi în acest sens, până în sec.XI se celebra în
Chiev serbarea păgână „Rusaliile”, ce se crede că avea aceleaşi
rădăcini cu serbarea romană „Rosalien”.
Am făcut o sumară trecere în revistă a acestor personaje mitice, din
mitologia popoarelor, surprinzător de asemănătoare între ele.
Rusaliile – Ielele, frumoasele
 Etimologia
numelui – Iele, este controversată şi ipotetică. Lazăr Şăineanu
consideră că numele vine de la cuvântul cuman yel care înseamnă vânt.
B.P. Haşdeu crede că este în legătură cu sanscritul Vel – a se
mişca, sau vela – moarte năpraznică, boală. Alţi folclorişi cred
că pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care
pronunţat popular a devenit Iele. Vasile Alexandri le-a denumit
„Stăpânele vântului”.
De fapt superstiţia consideră cuvântul Iele demonic, deci nu trebuie sub
nici o formă rostit ci înlocuit cu nume sau epitete măgulitoare, care să
le facă binevoitoare, cum ar fi: Zânioare, Sfinte de noapte, Şoimane,
Dânsele, Mândre, Iezme, Fecioare, Rusalii, Miluite, Măiestre, Albe,
Împărătesele văzduhului, Cele Nepomenite. B.P.Haşdeu în
Chestionarele sale, arată că Ielele sunt ades nominalizate
cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana,
Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina,
Tiranda, Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra,
iar stăpâna lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna. Fiind însă zâne rele,
invocarea lor după nume nu se poate face decât în cadrul practicilor
vrăjitoreşti şi fiecare vrăjitoare ştie doar 9 nume de Iele. Cel mai
frecvent folosite în descântece sunt Margalina, Savatina, Rujalina
pe care Vasile Lovinescu le identifică cu tripla Hecate ( În
Alexandria din timpul lui Ptolomeu, considerată Regina
spiritelor, divinitate subpământeană, protectoarea vrăjilor şi a
magiei)
În mitologia română Ielele zboară (având sau nu aripi), de cele mai
multe ori sunt dezbrăcate, sau poartă văluri albe şi părul despletit pe
umeri, în general sunt nevăzute de oameni – dar uneori noaptea se fac
văzute, au voce extrem de frumoasă, le place să danseze iar jocul
specific lor este hora pe care o incing în poieni rotunde, în jurul unui
copac ale cărui frunze sunt apoi ca arse de foc iar pe locul unde au
dănţuit iarba este pălită, iar când creşte este întunecată şi nu e
păscută de vite. Pe acest loc cresc ciupercile comestibile „ lingura
zânei”. Copacul în jurul căruia dansează este considerat de mulţi
cercetători „în sensul hermetic al mitologiei folclorice „ Axis
mundi”...hora ielelor are o semnificaţie centripetă, nu numai de rotire
în sens închis, dar de constrângere a lumii la o mişcare perpetuă, o
împiedicare a acestei lumi de a se risipi printr-o mişcare centrifugă
(existentă în tendinţa fizică a oricărei rotiri naturale), adică de a se
dizolva în nefiinţă”. ( Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).
Legenda sau mitul dansului ielelor poate fi pus în legătură cu dansurile
din tradiţia Bacanalelor, sărbătoare romană dedicată zeului Bachus. Ele
nu umblă printre oameni de cât cinci săptămâni, adică până la Rusitori.
Ielele când sunt apucate de furie devin foarte rele: ucid oameni şi
vite, aduc inundaţii, usucă pomii, distrug baraje, mori de apă,
incendiază case şi acareturi, zmulg acoperişuri, fură copii, ridică în
trombe şi vârtejuri pe cei care lucrează şi nu respectă zilele dedicate
lor (Rusaliile, Todorusaliile, Stratul, Sfredelul Rusaliilor sau Bulciul
Rusaliilor, cele 9 joi de după Paşte, Marina, Sf. Foca) îi chinuiesc şi
îi înebunesc de cap, iar cei care păşesc pe locurile unde dănţuiesc,
sunt obligaţi să intre în hora lor şi să joace până îşi pierd minţile,
adică se imbolnăvesc foarte grav de o boala numită in limbaj popular
"luat de Rusalii" „luat de Şoimane”, îi schilodesc sau îi paralizează
parţial, neutralizează însuşirile plantelor de leac (dar numai pe
perioada până la Sânziene), şi pelinul şi usturoiul pus noaptea sub
pernă sau purtat la brâu, la pălărie, sau în sân – le poate pune pe fugă
iar cu avrămeasa, odolean şi cârstineasă se făceau vrăji de
însănătoşire.
Usturoiul şi pelinul purtat de Rusalii trebuie ţinut în casă până la
următoarele Rusalii, astfel eşti ferit de farmece şi necazuri un an
întreg. ( Gh.F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului român).
Ielele sunt foarte vindicative, se răzbună întotdeauna pe cei care
vorbesc urât despre ele, care le imită, care beau din fântânile lor sau
din vasele neacoperite rămase peste noapte afară, pe cei care nu vor să
danseze cu ele. Cine le aude cântecul rămâne surd, iar cine încearcă
să-l redea rănâne mut.
Măi, măi, fir-ar să fie – precis că această caracterizare a fost făcută
de bărbaţi, că prea multe rele şi belele li se pun în cârcă acestor
personaje mitice feminine...
Credinţa în horele ielelor este foarte veche, astfel istoricul, omul
politic şi scriitorul Publius Cornelius Tacitus (55-120) în „Istoriile”
sale aminteşte de nişte soldaţi romani care „ar fi văzut o nimfă a unui
izvor, după care au fost brusc cuprinşi de delir şi s-au năpustit cu
săbiile scoase asupra centurionului”. ( V. Kernbach).
În tradiţia populară se crede că există 9 iele, fiecare având
caracteristici psihologice proprii care, ar fi determinat naşterea
anumitor ritmuri şi forme muzicale folclorice.
Iată ce ne dezvăluie T. Rudică şi D. Costea în cartea „Aspecte
psihologice în mituri, legende şi credinţe populare”, citându-l pe R.
Vulcănescu: „Dintre cele nouă şoimane, patru sunt cunoscute de
folclorişti: Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. Doina este o
zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are
darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei
dulce...( ).... Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, Doina
se transformă uneori prin contrast în zână epică, a cântecului războinic
de apărare a fiinţei neamului. Indiferent de categorie (de jale, de
dragoste sau războinică) doina îndeplineşte o funcţiune cathartică.
Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al
soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare,
în toate condiţiile domestice, comunitare şi istorice de viaţă. Şi Hora
la rândul ei îndeplineşte o funcţie cathartică, prin conţinutul şi
interpreţii ei. „Avrămeasa” şi „ Creştineasa” ( nume dat şi unor plante
de leac) deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină” sunt de
fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale.
Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale
sacrificiului”.
În legendele populare româneşti originea zânelor este diferită. Ielele
ar fi suflete de femei care au fost vrăjite şi nu-şi mai găsesc
liniştea.(Lazăr Şăineanu). Într-o altă versiune, ele „sunt fiicele lui
Rusalim-Împărat, care trăiesc în păduri şi câmpii şi urăsc pe creştini,
pentru că aceştia, ca supuşi ai tatălui lor, au trecut la creştinism” (
I. Şăineanu – 1880). Ielele ”au fost trei fete ale lui Alexandru
Machedon (Catrina, Zaina şi Marina). Ielele sunt nişte fete frumoase
transformate în „babe urâte” sau nişte babe urâte, transformate în fete
frumoase, în urma unor greşeli faţă de Fărtat sau Nefărtat, care le-a
blestemat să-şi schimbe înfăţişarea drept pedeapsă, până or chibzui ei
să le uite. De aici şi firea lor capricioasă”.(T. Pamfilie – 1916)
Odată „luat de Iele” existau două modalităţi de exorcizare: Dansul
ritual Căluşarii ( pe care din lipsă de spaţiu îl voi aborda în
următorul articol) şi farmecele, descântecele şi vrăjile babelor
satului, făcute cu apă neîncepută, luată într-un ulcior nou, la anume
ceas al zilei, într-un anume loc...treabă complicată nu glumă....
Închei...că tot m-am lungit peste măsură, dar subiectul mi se pare
fascinant. Dar tot nu mă pot abţine să nu redau textul unui descântec de
exorcizare, cules de Romulus Vulcănescu în anii 60:
„Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/
Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ Ce v-a făcut /
de nu v-a plăcut? / De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ De
ce i-aţi luat/ glasul de bărbat?/ şi glas de femeie i-aţi dat?/ De ce
i-aţi luat bărăbţia?/ De ce i-aţi luat mândria?/ De ce l-aţi nenorocit/
în câmp înverzit?/ Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/
bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/
în pădure, / în câmp înflorit / şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu
toporul,/ cu securea până aţi pieri, / şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi
voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate, / de
babe-nţărcate,/ de destrăbălate”...
Julia Maria Cristea - Viena
Ilustraţie: M. Page, R. Ingpen - Faszinierende Welt
der Phantasie. Mythen . Fabeln . Zauber.
|
