Sfântul Georgius, Georg, Gheorghe şi Dragonul

Julia Maria Cristea - Viena

Impresii si pareri personale in FORUM

“Sfântul Gheorghe când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine” notează Elena Niculiţă Voronca, în cartea sa “Datinile poporului român” credinţa poporului român despre marele martir. Numele lui este atât de înpământenit la noi în ţară ca Sf.Gheorghe sau Sângiorz, încât practic a fost asimilat în folclorul românesc ca un sfânt ce ne aparţine de drept, fiind parte integrantă din mitologia noastră, ca divinitate agro-pastorală.

De fapt, Georg este cel mai popular sfânt al creştinităţii, în Evul Mediu fiind considerat protectorul cavalerilor, al cruciadelor, figura lui rămânând de referinţă în istorie, în artă, în tradiţii, ca patron al ţărilor, oraşelor, meseriilor şi ocrotitor împotriva numeroaselor boli şi primejdii. El este „un simbol al învierii şi înnoirii, sărbătoarea lui însemnând reîntoarcerea primăverii”.

Jacopo Tintoretto – Georg şi Dragonul ( 1560) Galeria Naţională- Londra (stg)

Primul care relatează despre martiriul acestui sfânt este Eusebius (265-339) - mitropolit din Cezareea – Palestina, considerat datorită scrierilor sale părintele „Istoriografiei bisericii”.

În scrierile istoriografului religios, englez, Beda (672) se spune că acela care ulterior a fost beatificat ca Sf. Georgius a trăit în oraşul Diospolis – Persia, în timpul împăraţilor Diocletian şi Maximilian, sub regele persan Dacianus. Fiind nobil şi viteaz era foarte apreciat de către împărat, până când Georgius, indignat de felul în care erau chinuiţi creştinii, s-a ridicat împotriva lui, doborând idolii păgâni. Împăratul l-a aruncat în temniţă, unde a fost chinuit sălbatic, dar spre stupoarea tuturor, nu numai că nu murea, dar rănile i se vindecau peste noapte deoarece era ajutat de Dumnezeu, mai mult chiar, bolnavii care-l vizitau se tămăduiau miraculos. Văzând că nu-l poate răzbi cu torturile, din contră faima lui şi a Dumnezeului creştin care-l ajuta devenea din zi în zi mai mare, împăratul a ordonat să fie decapitat.

Georgius a primit numele “Marele Martir” – Megalomartyr, deoarece se spune că „ a suferit o mie de morţi succesive (Melchers 241)

Legenda Aurea tipărită în 1488 de Anton Koberger ( dr.)

Relatări mai detaliate despre Sf. Georgius se găsesc în "Legenda Aurea" – „Legenda de aur“, cea mai populară şi răspândită carte religioasă din Evul Mediu, mai citită chiar decât biblia la timpul acela, scrisă de către cel care ulterior a devenit cardinalul oraşului Genua - Jacobus de Voragine (1230-1298). El a alcătuit o culegere a vieţilor sfinţilor, cu multe elemente mitologice, orânduite după calendarul bisericesc, în care erau descrise şi marile sărbători religioase. Se crede că lui i se datorează legenda care-l prezintă pe Georgius – sfânt luptător, cavaler al luptei împotriva răului, adică diavolului - reprezentat de balaur.

Tot în Legenda Aurea se găsesc diferite explicaţii ale numelui Georgius. Una dintre ipoteze este că vine de la geos- pământ şi orge - a semăna, deci el este agricultor; sau de la gerar – sfânt şi gyon – luptă, adică Georgius este sfântul luptător; sau gero – pelerin, gir - nepreţuit şi ys – povăţuitorul, deoarece era un pelerin care călătorind observa lumea, nepreţuit deoarece purta coroana martiriului şi povăţuitor deoarece predica învăţătura Domnului. (Legenda aurea 300). În timp, numele s-a simplificat - din latinescul Georgius devenind Georg.

În 1969 Papa Paul VI din motive de neexplicat l-a radiat oficial pe Sf. Georg dintre sfinţii calendarului catolic, ca în 1975 să fie recunoscut din nou. Cu toată această decizie nejustificată, popularitatea lui nu a avut de suferit.

Şi acum legenda hagiografică a cărei tematică este uimitor de identic abordată în legendele universale – inclusiv cele româneşti, având rădăcini în mitologia popoarelor. Este de fapt sinteza dualismului contrastelor – lupta între bine şi rău, sfârşită – aşa cum toţi oamenii speră...cu victoria binelui. Trecând de aspectul concret – locul naşterii lui Georgius – în Cappadocia şi locul acţiunii – oraşul Silena sau Selente din Libia, restul aparţine patrimoniului universal.

Se spune că în apropierea acelui oraş ar fi fost o baltă enormă unde s-a aciuit un balaur care, când ieşea la iveală, de răsuflarea lui otrăvită, mureau mulţi oameni. De frica lui, zilnic i se aduceau de mâncare două oi. Curând ofranda i s-a părut prea nesemnificativă şi a poftit la carne de om tânăr. Astfel oile au fost înlocuite cu fecioare, până când oraşul s-a pustiit de fete, rămânând doar fiica împăratului, care, urma să-i cadă jertfă. Înspăimântat că o pierde, împăratul a promis că o va da de soţie, împreună cu jumătate din împărăţie, acelui care va omorî balaurul – salvând-o. Eroul salvator n-a fost altcineva decât Sf. Georgius.

Izvoare mitologice

Tema eroului care se luptă cu balaurul este cunoscută înainte de creştinism.

Aşa cum spune Mircea Eliade: “ acest motiv al luptei dintre erou şi monstru (simbol al haosului, a cărui înfrângere duce la o nouă ordine cosmică) era destul de răspândit în societăţile indo-iraniene, în Asia Mică, în Egipt, în Grecia antică”.

La iranieni – lupta dintre zeul Thračtaona şi dragonul tricefal Azhi-dahaka.

La hitiţi – zeul furtunii s-a luptat cu şarpele Illuyankas.

La sumerieni – lupta dintre Ninurta şi Asag, sau dintre Marduk şi Tiamar.

La egipteni este cunoscută lupta dintre Horus şi dragon, precum şi a zeului Ra cu Apophis.

În mitologia greacă avem mai multe exemple. Astfel este lupta lui Zeus cu Typhon, apoi

eroul mitic Perseu – fiul lui Zeus, care după ce a ucis Meduza s-a luptat cu monstrul Kétos ca s-o salveze pe Andromeda, pe care a luat-o de soţie. Belerophon – ajutat de calul său Pegas ( cel născut din sângele gorgonei Meduza), reuşte să o învingă pe Himera. De asemenea, a doua muncă a lui Herakles - Hercule (romani) este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon şi din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simţea duhoarea.

În mitologia nordică, zeul Thor învinge pe monstrul Midgard. Asemănătoare este victoria lui Beowulf asupra monstrului Grendel. Mai populară (mai ales datorită compozitorului Richard Wagner) este povestea lui Sigfried ce l-a omorât pe monstrul dragon Fafnir care păzea comoara Nibelungilor, care de fapt era Nemurirea.

În mitologia japoneză zeul Fudo prin victoria sa împotriva dragonului înfrânge de fapt ignoranţa şi întunericul. Sunt câteva exemple.

Sf. Georg, motiv de inspiraţie în arta Evului Mediu şi mai târziu

Figura Sfântului Georg a fost deosebit de abordată în arta Renaşterii. Cele mai celebre reprezentări aparţin lui: Dürer (1471-1528), grafică aflată în pinacoteca din München – (vezi poză stg.), Donatello (1386-1466), Tintoretto (1518-1594) şi Raffael (1483- 1520). De remarcat, reprezentările în pictură a Sf. Georg, redau legenda cunoscută. Aşa cum am exemplificat în tablourile lui Rafael, Tintoretto, grafica lui Dürer, sau pictura mai recentă a lui Gustave Moreau ( 1826-1898, poză dr.) în imagine apare şi personajul feminin salvat de sfântul erou, de la moarte. Ulterior, imaginea Sf. Georg apare independentă, doar în ipostaza eroului care ucide dragonul-balaur. Interesant, de fiecare dată cavalerul este îmbrăcat în armură, calul este alb iar dragonul întunecat, aceasta simbolizând dualismul contrastelor – lupta binelui (alb) împotriva răului (întunecat, negru). Iniţial calul a fost conceput roşu – aruncând foc pe nări, cel alb aparţinând arhanghelului Mihail – ca simbol al morţii. Obsesia acestei confruntări între bine şi rău este întâlnită sub diferite forme în toate culturile, la toate religiile, în

materialismul dialectic sub forma luptei între clase şi chiar în psihologie. Statuia monumentală, făcută de către Bernt Notke (1435-1509) aflată în biserica Sf. Nicolai din Stockholm ( poză dr).

Statuia monument „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” aflată în faţa Bisericii Reformate din Cluj (zidită la sfârşitul sec. XV, foto stânga) se încadrează între marile lucrări ale renaşterii europene. De fapt este doar o copie – identică cu cea aflată la muzeul Victoria şi Albert din Londra, originalul aflându-se în palatul Hrad din Praga. Ea a fost făcută în 1373 în Praga, la comanda regelui-împărat Carol IV de Luxemburg şi deosebit de important este faptul că realizatorii ei au fost sculptorii români, clujenii Martin şi Gheorghe, fii pictorului Nicolae a căror operă la acea vreme era competitivă cu standardele artistice europene ale timpului.

Ascendenţa şi recunoaşterea

Creştinismul adoptă motivul cavalerului care omoară balaurul, „va prelua această temă „păgână”, va schimba numele protagoniştilor, dându-le o nouă semnificaţie ce ţine de noua morală”. (Victor Simion – Imagine şi legendă) Astfel eroii sunt personificarea fie a arhanghelului Mihail, a Sf. Haralambie, a Sf. Margareta, a Sf. Georg sau chiar a lui Iisus Christos – capetele de balaur strivite şi şerpii omorâţi simbolizând biruinţa lui Hristos asupra răului ( psalmul 73) – toţi fiind învingători ai balaurului – elementul htonian ce ţine de fauna malefică.

Puţin cunoscută este relatarea lui Eusebius care scrie că împăratul Constantin cel Mare (280-337) a pus să fie pictat în vestibulul palatului său din Bizanţ (numit apoi Constantinopole, actualul Istanbul) motivul cavalerului împodobit cu semnul crucii pe cap – omorând balaurul, motiv întâlnit de altfel şi pe monezile emise în timpul domniei sale.

Recunoaşterea şi cinstirea Sf. Georg a început din sec. VI pe teritoriul actual al Franţei, în timpul dinastiei Merovingienilor (457-751), dar numai mult mai târziu în Evul Mediu, odată cu Războaiele Cruciaţilor şi apariţia Cavalerilor, s-a format un adevărat cult al sfântului martir. Popularitatea lui s-a datorat într-o bună măsură romanelor cavalereşti, precum şi cântecelor trubadurilor Astfel figura sfântului Georg a fost implicată în cucerirea Antiochiei şi Jerusalemului de către cruciaţi (15 iulie 1099). El a fost declarat Miles Cristi ca Soldat a lui Christos, identificat ca războinic şi cavaler al credinţei creştine şi imaginea lui a fost preluată în nenumărate Ordine ale Cavalerilor.

În 1222 Richard Inimă de Leu l-a ales Patron al Casei sale şi al Angliei.

Vestitul „Ordin al Jartierei” (poză stg) iniţiat de regele Edward III în 1348 stă sub patrimoniul acestui sfânt, ca şi Ordinul Sf. Georg. Simbolul Crucii Sfântului Gheorghe care-l reprezintă pe martirul mort în anul 303, este o cruce roşie pe fond alb şi a fost folosit prima oară în timpul Cruciadelor.

Fiind considerat patronul Angliei, din sec. XIII acest simbol a devenit steagul ţării - „Union Jack“.

El mai este reprezentat pe heraldul oraşelor Londra, Viena ( districtul Döbling), Montreal, Barcelona, Milano (vezi poza stg), Genua, Freiburg,şi Koblenz.

Crucea Sf. Gheorge a fost adoptată într-o formă transformată în Crucea Jerusalem care simbolizează pe Christos şi cei patru evanghelişti, sau cele cinci răni ale lui Christos. Simbolul a fost pentru prima oară folosit de către cavalerul cruciat Gottfried von Bouillon, apărătorul Sfântului mormânt şi întemeietorul regatului Jerusalem (1099)– pe heraldul său, care mai târziu a devenit heraldul oraşului Jerusalem, făcut din aur pe fond de argint şi păstrat ca atare până în 1291.

În sec. XIV regele Georgei - Giorgi V-Strălucitul a preluat simbolul schimbându-i culorile, deci revenind la cele originale ale cruciiSf. Gheorghe, făcând din el steagul ţării, care s-a menţinut astfel până în sec. XV, iar din ianuarie 2004 a fost readoptat. ( poză dr. steagul Georgiei)

În 1326 – regele Carol I Robert al Ungariei (1308-1342) a întemeiat Ordinul internaţional al cavalerilor - Sf. Georg, cu scopul de a forma o legătură între cavalerii curţilor regale. El este de fapt primul ordin laic cavaleresc din lume, iar însemnele sale erau -IVISHFS - IN VERITATE IUSTUS SUM HUIC FRATERNALI SOCIETATI. În multe privinţe, mai ales în alegerea sfântului protector, este înrudit cu Ordinul Dragonului întemeiat în 1408 de către regele Sigismund von Luxemburg ( 1368-1437)

Sf. Georg (având diferite variante locale ale numelui) este nu numai patronul Angliei şi Georgiei ci şi al Cappadociei, Maltei, Lituaniei, Cataloniei, Palestinei, Serbiei, Siciliei şi Tirolului, precum şi al oraşelor Moscova, Barcelona, Genua, Ferrara, Amersfort (Olanda), Haldem ( Germania), Lod ( Israel), Ptuj ( Slovenia).

Împăratul Maximilian I al Austriei (1459-1519) supranumit şi “ultimul cavaler” (der letzte Ritter) l-a ales pe Sf. Georg ca patron al casei sale, mai mult chiar, a lăsat să fie trecut în arborele genealogic al familiei sale. El a fost înmormântat în Georgskirche (biserica Sf. Gheorghe) ridicată chiar de el la Wiener Neustadt.

Regele Ludovig II din Bayern, s-a identificat el însuşi cu sfîntul martir-erou. El i-a comandat în 1884 pictorului Waldemar Kolmsperger să-i realizeze în sala tronului din palatul Neuschwanstein, apoteotic - ca o confirmare a identificării, în spatele tronului, uriaşa pictură murală „ Sf. Georg omorând balaurul“. E interesant că pe fundalul compoziţiei pictorul a ilustrat şi palatul Neuschwanstein. ( vezi poza stg)

Şi ca să revenim pe teritoriul patriei noastre, trebuie amintit faptul că Ştefan cel Mare l-a avut ca patron şi emblemă pe steagul de luptă, considerându-l protector în lupta sa cu “balaurul” otoman.

Ziua sărbătoririi Sfântului Georg este la multe religii identică, astfel catolicii, anglicanii, evangheliştii şi o parte dintre ortodocşi îl serbează la 23 aprilie. Ortodocşii ruşi şi greci la 6 mai, iar în Georgia pe 23 noembrie - zi considerată sărbătoare naţională.

Sfântul Georg – patron al diferitelor meserii şi apărător împotriva bolilor şi primejdiilor

Fiind un sfânt luptător, considerat învingătorul balaurului (dragonului) – simbolul diavolului, al răului, în diferitele ţări ale Europei Georg a fost ales patron a numeroase bresle de meseriaşi sau asociaţii. Astfel el este patronul ţăranilor, minierilor, dogarilor, lemnarilor, muncitorilor agricoli, şelarilor, curelarilor, fierarilor, potcovarilor, măcelarilor, soldaţilor, călătorilor şi al cercetaşilor. În acelaşi timp Georg este considerat sfântul care te apără de febră, de bolile de piele, de herpes, de sifilis, de ciumă, de pericolul de război, de boli ale animalelor, este răspunzător pentru vremea bună şi este patron al primăverii. În România Sf. Gheorghe a fost patronul Străjerilor. În poză seria de mărci poştale emise în 1939 reprezentând pe Sf. Gheorghe – patronul Străjerilor.

Cel mai răspândit nume din Europa

Este certificat că numele Sfântului Georg este cel mai îndrăgit, evident diferit de la ţară la ţară. Pentru a veni în sprijinul afirmaţiei voi exemplifica o seamă de nume derivate din GEORG, la popoarele europene şi nu numai, care precis că pentru foarte mulţi nu au nici o legătură etimologică şi totuşi studiile lingvistice o atestă.

Astfel sunt în limba asturică – Xurde; în lb. bască - Gorka, Jurgi, Jurtzi; în bulgară: Georgi (Георги), Джордж; în cehă - Jiří, Jíra, Jirka, Jiřík, Jiříček, Jiroušek, Jiran, Jiránek; Georgo; ; în catalană -: Jordi; în daneză- Georg, Jorck, Jörgen (Jřrgen), Joris, Jörn(Jřrn), Jorre, Jory, York, Yorck; în ebreică – Georg; în engleză: Jorin, Geordi, Geordie, Georgie, George,Yorick; în esperanto – Georgo; în finlandeză - Yrjö, Jorre, Jyrki, Jori, Yjo, Yrjänä; în galica scoţiană - Seňras, Seňrsa, Deňrsa, Dod; în germană cel mai frecvent este Jürgen, apoi Giagl, Girgl, Schos, Schorsch, Jeork, Jörk Jeork, Jörk, Schosch, Schorsch.; în greacă – Georgios; în havaiană – Keoki; în italiană - Georgio, Gino, Giorgino, Giorgio, Iorio; în latină – Georgius în malteză – Ġorġ; în maori – Hori; în olandeză - Joris, Joren, Sjors, Jorre, Goris, Ioris, Jurg, Youri, Joeri; în poloneză - Jerzi, Jerzy, Jorgi, Jura, Jurek, Juryj; în portugheză – Jorge; în română - Gheorghe, Iorghu, Iorgu, Gheorgan, Gheorghian, Ganea, Ghica, Gorghie, Gorghe, Gog, Goga, Gogan, Gogancea, Gogea, Gogotă, Gogu, Giura, Giurău, Giurcan, Iorga, Iordache, Iorgan, Iorgu, Iorgache, Iuca, Iorda, Giurgiu, Giurgică, Giurgilă, Jurj, Jury, Jurg, Jurga, Jurja, Jura, Iurg, Iurga, Iuga, Gociu, Gorea, Gaţa, Goţi, Gotea, Gheţea, Zorez, George, Gică, Egor, Ghera, Gherea; în rusă - Georgij (Георгий), Goga (Гога), Gora (Гора), Jegor (Егор), Jegorij (Егорий), Jura (Юра), Juri (Юрий), Jurik, Jurko, Джордж, Гоша, Жора, Жорочка, Гошенька, Жорка, Гошка; în serbo-croată – Džordž; în slovacă - Georgius, Juraj, Jure, Jurij; în spaniolă – Jorge; în suedeză Georg, Jöran, Jörgan, Jörgen, Jřrn, Jurgen, Goran, Göran, Örjan, Ürjan, Gřrgen;; în ucrainaiană - Georgij (Георгій), Georgie (Георгіие), Jura (Юра), Джордж; în ungară - György, Gyuri, Gyurika, Imre. În dialectul vienez: Schorschi, Georgi, Schurl. Mă opresc aici cu şirul de nume, efectiv surprinzător de lung, de fapt variantele locale a lui GEORG – se pare că sfântul cel mai popular în lume.

Simbolistica dragonului.

Atributele Sf. Georgius, care de fapt constituie elemente identificative, pe lângă Crucea roşie pe fond alb, mai sunt lancia – specifică la toţi sfinţii soldaţi – cavaleri, precum şi balaurul, dragonul, care le stă la picioare – ce semnifică înfrângerea răului, a păgânismului.

Este interesant de urmărit simbolistica balaurului – dragon. De-a lungul istoriei. imaginea acestor reprezentări „sauromorfe” întâlnită în mitologie, în reprezentările religioase, în legendele populare, în folclor, se interferează cu zmeul din basme, cu balaurul, sau cu dragonul. Încă din sec. V î.e.n. Herodot vorbeşte despre aşa-numiţii „draco volans” în „Istoriile” sale. Medicul şi nturalistul elveţian Konrad Gesner (1516-1565) în cartea sa „Historia animalium” are un capitol bogat ilustrat despre balauri „der Dracone” reptile din ordinul dinozaurian.

Simbolul dragonului este bivalent, cu aspect negativ şi pozitiv.

Astfel, tradiţia lui o găsim încă din cele mai îndepărtate timpuri, în civilizaţia sumeriană – simbolizând pe Tiamats – zeiţa haosului.

Wikingii aveau sculptat pe Bug-ul corăbiilor, capul unui dragon, pentru a-i feri de duhurile rele ale mării.

La vechii celţi, dragonul reprezenta puterea regelui, Dragonul Roşu este emblema Ţării Galilor iar steagul ei poartă şi astăzi un dragon. Dragonul alb simbolizează invadatorul saxon. Legenda spune că după ce s-au luptat între ei, cei doi dragoni – îmbătaţi cu hidromel, au fost îngropaţi într-un cufăr din piatră, în mijlocul insulei Britanice, la Oxford şi atâta vreme cât nu vor fi scoşi afară, ţara nu va mai suferi nici o invazie străină.

În cadrul temei astrologice, axa dragonilor mai este numită şi axa destinului. Dragonul este şi simbolul mercurului filozofal. (Dictionnaire des Symboles – J.Chevalier, A. Gheerbrant)

Zidul celor 9 Dragoni – din parcul Behai – Beijing ( foto stânga, ansamblu şi detaliu)

În Asia dragonul a fost dintotdeauna considerat simbolul norocului şi bunăstării. În China el este considerat esenţa Yang ( Yin şi Yang) a reprezentării universului, ritmului creator al naturii, fertilitate şi acţiune. Dragonul verde-albăstrui Lung este asociat cu fulgerul şi cu fertilitatea, fiind patronul Estului, al Soarelui-răsare şi a ploii de primăvară, în timp ce dragonul alb este identificat cu vestul şi cu moartea..Din cele mai vechi timpuri ziua a doua, din a doua lună a anului semnifică reîntoarcerea dragonului pe pământ (după somnul din timpul iernii de sub pământ), împreună cu tunetele şi cu primele ploi – constituind una dintre cele mai ample serbări populare – Sărbătoarea Dragonului – a fertilităţii.

Dragonul cu 5 ghiare a devenit emblema dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.), simbolizând funcţia regală şi ritmurile vieţii, garantând ordinea şi prosperitatea – simbolul împăratului, păstrat ca atare până în 1911. El este reprezentat cu o perlă în gât sau în gură, ce semnifică perfecţiunea gândirii, strălucirea cuvintelor suveranului. Legi fixe reglementau câţi dragoni puteau să fie brodaţi cu aur pe mantiile din brocat ale generalilor, doar împăratul avea voie să aibă 9 dragoni. Zidul celor 9 dragoni din parcul Behai - Beijing este simbolic. De asemenea, centrul treptelor din Oraşul Interzis (vezi poză dr.) este alcătuit din blocuri uriaşe din marmoră – în care este sculptat simbolul dragonului. Peste aceşti dragoni, împăratul era purtat într-o litieră, el niciodată nu păşea pe trepte. Pe colţurile acoperişului vechilor case chineze, numărul dragonilor reprezentau poziţia socială a proprietarului.

Mikadoul japonez avea ca simbol dragonul cu 3 ghiare. Şi aici dragonul este simbolul ploii. La fel şi în Indonezia, el simbolizează ploaia de primăvară şi fertilitatea, fiind serbat festiv la începutul primăverii, similar ca la chinezi. Interesant paralelismul – la noi, Sânjorj este considerat aducătorul primăverii.

Buthanul este „Ţara Dragonului”. Sunt foarte multe de spus despre simbolismul dragonului.

Am să închei totuşi făcând referiri la asocierea lui cu psihicul omenesc.

Psihanalistul C.G.Jung reprezintă o altă versiune a mitului eroului în luptă cu dragonul - lupta omului cu propriul EU.

J.L.Henderson este mai explicit în acest sens:” Eroul se afundă în tenebre – care reprezintă un fel de moarte...lupta dintre erou şi dragon...şi care lasă să transpară tema arhetipală a triumfului EU-lui asupra tendinţelor regresive. La majoritatea oamenilor, partea întunecată, negativă, a personalităţii rămâne inconştientă. Dimpotrivă, eroul trebuie să-şi dea seama că umbra există şi că din ea îşi poate extrage puterea. Ca să devină un adversar de temut pentru dragon, el trebuie să se pună de acord cu propriile sale forţe distructive. Cu alte cuvinte EU-l nu poate să triumfe decât atâta vreme cât şi-a stăpânit şi asimilat deja umbra”.(L´homme et ses symboles)

Şi nu pot să închei fără a aminti un fragment din „Scrisori pentru un tânăr poet” de Rainer Maria Rilke: „ Poate că toţi dragonii din viaţa noastră sunt nişte prinţese care aşteaptă să ne vadă frumoşi şi curajoşi. Toate lucrurile înspăimântătoare nu sunt poate decât nişte lucruri lipsite de apărare, care aşteaptă de la noi o mână de ajutor. În primul rând dragonul se află în noi”...

Julia Maria Cristea - Viena

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)