26) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA – ZARMIZEGETHUSA (< pelasgo-dac. compus: Sarmis- „Sarmis [aprox. 354 – 295 î. H., regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei – v. fig. 33-a, infra]“ + -seget „sâget“, „droaie de sâgi cioplite“ / „andezituri“ + -tusa „fort zalmoxian“, „tusă“; vectorizarea semantică a toponimului: „fortul [Tusa] sâget-ului lui Sarmis“) – capitala Daciei (în pereche zalmoxiană de mic – mare: 1. capitala religioasă a Daciei: Sarmisegetusa Mică [la altitudinea „blândă“ de 1200 m, aflată „sub protecţia muntelui sfânt“, Cogaionului Mic, cel ce are – magic-religios – cea de-a zecea „terasă“ frântă, spre „a fi magic-analogic“ unsprezece, „căci de zece nu se trece, totul reluându-se în sacră spirală, de la unu-geminat, 11“, cunoscut astăzi sub numele de Grădiştea Muncelului]; 2. Sarmisegetusa Mare de la poalele / piciorul-de-plai şi sub protecţia sfântului Cogaion Mare [„cucuionul“, numit şi astăzi Gugu, prin „transformarea“ oclusivei postpalatale surde, C- / K-, în sonora G-, prin închiderea vocalei labiale posterioare mijlocii, -o- în -u-, şi prin apocopa silabei ultime -ion], munte sacru având altitudinea „sever-totală a vârfului“ de 2291 m şi Peştera [lui Zalmoxe Întâiul, aprox. 1630 – 1555 î. H.; cf. PTIR, I, 42, reformatorul Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.], puţin mai jos, Cogaion / Kogaion [nu Kogaionon !] la care se poate ajunge pe Râul Mare; Sarmisegetusa Mare este capitala politic-administrativ-teritorial-militară a Daciei antice, redenumită, după sinuciderea regelui-erou al Daciei, Decebal, din august 106 d. H., şi în cinstea cuceritorului, la puţină vreme după instaurarea puterii imperial-romane în câteva provincii ale aurului / metalelor şi sării din Dacia Nord-Dunăreană: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa). 

Tradiţiei – ori, mai exact spus, „oralităţii culte“ a Zalmoxianismului, graţie căreia s-a transmis până-n prezent, nealterat, numele sacru al capitalei Daciei, Sarmisegetusa –, i se raliază cele mai vechi documente istorice scrise, în ciuda ordinului dat de împăratul cuceritor din Roma, Traian, ca Dacia, războinic-eroicul ei popor Pelasgo(>Valaho)-Dac şi capitala Zalmoxianismului, Sarmisegetusa (Mică), să dispară, să fie rase de pe faţa pământului, în cele mai barbare chipuri antice, de la jefuirea, incendierea şi distrugerea templelor de către armata imperial-romană, până la uciderea dirijată a liderilor, a elitei preoţeşti-militare:

26-1) în Îndreptarul geografic (cunoscut şi cu titlul „mai economic-lingvistic“, Geografia – v. supra, fig. 15 / 18), „îndreptar“ elaborat în orizontul anului 150 d. H. (la numai patru decenii de la căderea singurei dave-capitale europene căreia Imperiul Roman de sub conducerea lui Traian i-a trimis patru ani substanţialul tribut, mai exact spus, între anii 98 şi 101 d. H.), marele geograf al antichităţii, marele învăţat din Alexandria Egiptului Antic, Ptolemeu, înregistrează – o dată cu numele unei mulţimi de cetăţi-oraşe, sau dave – şi numele davei-capitală, „capitala mare“, cu creierele conducerii Romei din acea vreme, din Dacia, Sarmisegethusa Regală, ori, cu exactitatea grafiei din manuscrisul grescesc transmis prin secoli (cu sonorizarea fricatei dental-surde, S- / -s-, în Z- / -z-, fără a afecta-o şi în cea de-a treia poziţie, cea din elementul formant terţ, -tusa „fort“), «Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον», de coordonate: «47^o 50’ – 45^o15’» (Fontes, I, 544 sq.); precizarea lui Ptolemeu lasă a se înţelege că pe lângă capitala Regală mai existau şi ruinele capitalei Zalmoxianismului / Cogaionului, Sarmisegetusa Mică, situată „la două poşte“ (20 km + 20 km, adică „unităţi în pereche“), toponimele înseşi constituindu-se într-o sacră pereche cogaionică (de mare – mic); şi pe atunci, chiar dacă în memoria autohtonilor pelasgo(>valaho)-daci era încă viu numele capitalei lor religioase, al capitalei Zalmoxianismului, Sarmizegetusa Mică nu mai prezenta vreun pericol pentru Imperiul Roman, de vreme ce fusese transformată în scrum, rasă de pe faţa pământului de barbaria Romei;

26-2) în Istoria romană, de Dio Cassius, datând din orizontul anului 229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat, doar cu vocala maximei aperturi, -a-, închizându-se anterior în -e-: «După ce [Traian] rândui acestea şi lăsă oaste la Zermizegetusa (Zερμιζεγέθούσα)... [în toamna anului 102 d. H.]» (LXVIII, 8, 3 / Fontes, I, 690 sq.);

26-3) în Cosmografia, scrisă prin secolul al VII-lea d. H., de Ravennatis Anonymi / Geograful din Ravenna, apare – într-o înşiruire de dave / oraşe-cetăţi din Dacia Nord-Dunăreană, cu un amendabil număr de toponime grafiate cu greşeli (datorate nu transliterării făcute de anonimul geograf creştin, ci scribilor superficiali din şcolile abaţiilor din acel secol) – şi numele capitalei Daciei, însă cu -i- redeschis în vocala maximei aperturi, -a-, cu  -s- > -z- şi fără cel de-al treilea element formant, -tusa, „fort“: Sarmazege («Item trans fluvium Danubium sunt civitates [...]: Porolissum [...], Napoca, Patabissa [...], Apulon [...], Germigera, Petris, Aquas, Sarmazege, Augmonia...» / «De asemenea, peste fluviul Dunărea sunt oraşele [...]: Porolissum [...], Napoca, Potaissa [...], Apulum [...], Germisara, Petris, Aquae, Sarmazege[tusa], Acmonia...» – Geograful din Ravenna, Cosmografia, IV, 7 / Fontes, II, 580).

Autorii antologiei de sub egida Academiei Române, din 1970, Fontes Historiae Dacoromanae, II, precizează (cu privire la Cosmografia ravenniană): «În secolul al VII-lea, un autor creştin necunoscut din Ravenna a redactat o lungă operă geografică în cinci cărţi, intitulată Cosmografia, care cuprinde aproximativ 5300 de nume. Ea a fost făcută pe baza unei hărţi militare unice, probabil revăzute în sec. al V-lea sau al VI-lea, cu schimbări şi adaosuri din Orosius, Iordanes şi Isidor din Sevilla. Materialul se află în legătură strânsă cu cel din Tabula Peutingeriana, iar elementele vechi sunt dintr-un prototip care a stat în baza lucrării Itinerarium Antonini, din secolul al III-lea.» (Fontes, II, 575). Geograful din Ravenna secolului al VII-lea d. H. corectează într-o bună măsură numele greşit („metatezat“) al capitalei Daciei din Tabula Peutingeriana, «Sarmategte XIIII» («Sarmizegethusa 14 [mile]» – Fontes, I, 740 / 741), desigur, în temeiul informaţiilor / izvoarelor sale din secolul al VII-lea d. H., în Sarmazege[t] (< Salmas „Zalmas“ / „Zalmoxis“ +  seget „sîget“, „lespezi / stâlpi de andezit“), în „sacrul“ toponim antic pelasgo(valaho)-dac (unde, după mai bine de o jumătate de mileniu de Creştinism, mai persista amintirea „sâgetului zalmoxian“), fiind posibilă apocopa celui de-al treilea element formant, -tusa („fort“).   

Vasile Pârvan, în admirabila sa lucrare, Getica, din anul 1926, abordează, fireşte, şi toponimia pelasgo(valaho)-dacă; numelui purtat de capitala Daciei (aşa cum se relevă atât din inscripţii, cât, mai ales, din «tabele de toponime după sursele documentare care le menţionează, analizate şi discutate din punct de vedere topo- şi geografic, ca şi filologic-lingvistic» – REtn, 183) îi acordă subcapitolul Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον [Zarmizegethusa Basileion = Sarmizegethusa Regia], făcând o trecere în revistă a mai tuturor „istoriilor“ de până în acel anotimp al cercetării, din care – pentru Distinsul Nostru Receptor – spicuim: «M[anuscrisele] lui Ptolemeu mai dau în locul lui Z iniţial, ca şi chiar a celui de-al doilea, un Σαρμιζε- – [Sarmize] şi Σαρμισε- – [Sarmise]. Aceeaşi variaţie şi în inscripţii. Perfect cunoscut. Aşezat de Ptolemaeus destul de exact ca direcţie pe hartă, dar cu long[itudinea] şi lat[itudinea] greşite.» (PGet, 154).

Şi, într-adevăr, marele geograf antic din Alexandria de Nil, din orizontul anului 150 d. H., uimeşte prin foarte marea apropiere a coordonatelor sale date Sarmisegethusei Regale (Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον): 47^o 50’ – 45^o 15’  (Fontes, I, 544 sq.), de vreme ce exactitatea noastră revoluţionar-geografică, datorată măsurătorilor prin sateliţi, indică drept coordonate: pentru comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara-Dacia / România (perpetuare contemporană a Sarmisegetusei Mari): 45^o 52’ latitudine nordică – 22^o 78’ longitudine estică (altitudine: 570 m) şi pentru Sarmisegetusa Mică, sau capitala Zalmoxianismului, azi, în ruinele din Grădiştea Muncelului, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara: 45° 37’ 23’’ latitudine nordică – 23° 18’ 43’’ longitudine estică (altitudine: 1200 m).

Pelasgo(>valaho)-dacul Sarmisegetusa (Zarmizegethusa, Sarmazege[tusa] etc.) este un toponim rezultat prin compunere (şi – ca orice „cuvânt sacru“, de vreme ce desemna capitala Zalmoxianismului, ori a regelui-erou, Decebal – transmis cu „cea mai mare grijă“ a valahofonilor autohtoni), unde distingem trei elemente: (I) „Sarmis [onomastic dacic-dinastic / regal, desemnând regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei, aprox. 354 – 295 î. H.]“ + (II) -seget- „sâget“ [„locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.] + (III) -tusa „fort [zalmoxian]“, întregul toponim având o clară vectorizare semantică, atestată şi istoriceşte, şi arheologic: „fortul [Tusa] de sâget / andezituri al regelui-zeu-medic al Daciei, Sarmis“.

(26-I) Sarmis- (< Salmas < Salmos < Sarmys „Zalmoxis“) este primul element formant al toponimului Sarmisegetusa, prim-element rezultat din lucrarea multimilenară a legilor lingvistice ale limbii pelasge, adică ale limbii valahe arhaice, asupra numelui purtat de cel ce-a devenit întemeietorul Dinastiei Zalmoxienilor, în orizontul anului 1600 d. H., şi de cei ce i-au urmat în tronul Sarmisegetusei / Daciei, considerat rege-zeu-medic (după cum ni-l prezintă istoriile antice).

Fig. 32. O parte din sâgetul de azi (a – în jurul solstiţiului de vară; b – în preajma echinocţiului de toamnă) al vestitei capitale religioase a Daciei, Sarmisegetusa Mică.

Încă din orizontul anului 5300 î. H., potrivit Tăbliţelor de la Tărtăria (cultura Turdaş-Vincea, din România), descoperite în aria cogaionic-sarmisegetusană, după cum certifică specialiştii în scrieri antice (sumerologi, egiptologi ş. a.), de la Moscova, V. Titov şi Boris Perlov, se face grăire despre o foarte importantă „zeitate locală“, «Şane, identic cu numele zeului sumerian Usmu» (VMR, 99). Jertfa umană de pe la 5300 î. H., din aria cogaionic-tărtăriană a Daciei, este închinată de fapt unui Şane – Samosh / Samoş, adică Soarelui-Moş / Tatălui-Cer (după cum spun aceiaşi specialişti): «(De către cele patru conducătoare [,] pentru chipul zeului Şane»; jertfitul cogaionictărtărian este Moşul / Înţeleptul, Unu / Uniilă, «cel mai în vârstă [conducătorul-patriarhul-sacerdotul-preotul suprem]» ce, «a fost ars în virtutea înţelepciunii adânci» (ibid.).

Dacă zeitatea acestui orizont temporal, Şane – Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), domină panoul central al credinţelor din acest spaţiu spiritual, panou al primelor patru conducătoare, atunci jertfitul tărtărian-cogaionic „pentru chipul supremei divinităţi“ este „al zecelea“ conducător-patriarh, ori „rege-zeu-medic“, este un „lu“ / „om“ (al Soarelui-Moş / Tatălui-Cer, de-aici, de pe pământ), un Sa-lu-masua < Salmas (ori cu constrictiva dental-surdă, S-, transformată „în pereche“, adică în constrictiva dental-sonoră, Z-) / Zalmas (< *Sa- „soare“ + -lu- „lumină“ [ca în sumeriană], ori „om“ [ca-n pelasgo-dacă] + -mas [cu -a- > -o-] „moş“, cu vectorizarea semantică: „omul / lumina Soarelui-Moş“, „Samoş“ > „Zamoş“, „Tatăl-Cer“ / „Tatăl-Soarelui“, „Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei“, reprezentat în plan real-astronomic de discul senin, luminos-ultramarin, al cerului, cer constituit – potrivit mitului pelasg[>valah] – din cele zece bucle ale spiralei Apelor Primordiale, unde-s distribuite cele nouă ceruri accesibile fiinţei umane şi al zecelea – „de neatins“, rezervat unicului Dumnezeu).

Dincoace de Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., un cucutenian-cogaionic / sarmisegetusan rege-zeu-medic este Salmas / Zalmas (pare-se că-i vorba de cel de-al cincilea rege-zeu-medic din Dinastia Zalmoxienilor, cu domnie aproximată între anii 1375 şi 1315 î. H.); el este pomenit cu fapte eroice, în Analele lui Suppiluliuma. Acest Salmas / Zalmas (nume „înregistrat“ / „transliterat“ greşit la Herodot, drept „Zalmoxis“), în vreme ce se afla „în spirala absolutei cunoaşteri întru Samos / Soarele–Moş“, într-o „haltă-templu“ din Imperiul Hittit Nou, al lui Suppiluliuma, mai precis, între 1380 şi 1375 î. H, ca epopt în Zalmoxianism, ca prezent / viitor zeu-rege mai mare peste regii-de-arme din „ţările de râuri / munţi»“ ale Daciei, adică în calitate de tânăr „teşub“ (în hittită, termenul desemnând pe «Stăpânul Cerului şi al Pământului, regele zeilor» – GHT, 227), însoţit de o sută de cavaleri din confreria războinic-religioasă a lupilor / lupachilor, se angajează să atace vestita cetate Amqa, răsculată (la îndemnul Egiptului) împotriva prietenului său, împăratul hittit, Suppiluliuma, readucând-o în ascultare (cf. GHT, 264 sqq.). Analele lui Suppiluliuma («prelucrate de fiul său Mursilis») dau lămuriri în acest sens: «[III] în timp ce tatăl meu era în ţinutul Karkemis [astăzi, Djerablus, pe Eufrat], el a trimis pe lupachi [Lupakkis] şi teşub-Zalmas către ţinutul Amqa; ei au mers să atace ţinutul Amqa [între Liban şi Antiliban] şi au adus deportaţi, bovine şi oi, înaintea tatălui meu; când a auzit poporul Ţării Egiptului despre atacul asupra cetăţii Amqa s-a înfricoşat.» (GHT, 235 sq.). Fiind din orizontul cultural al anului 1375 î. H., rămâne – deocamdată – cea mai veche referinţă la dacicul complex magico-religios al lupului, la transformarea războinicului în vânător-lup («un războinic-fiară prin naştere, cel care coboară dintr-un Strămoş-Lup [...] sau devine prin iniţiere, prin transformarea rituală, carnasier» – EDZG, 35) şi la numele unui rege-zeu-medic, Salmas / Zalmas („Zalmoxis“).

La regal-sarmisegetusanul / cogaionicul Salmas / Zalmas, se conectează şi franjele semantic-sincretice de la apelativul zalmas / zalmos („piele de urs“), despre care este vorba – mult mai târziu – la Porphyrios (232 –  304), la Rohde, Deubner, Kazarow, Rhys Carpenter ş. a.; este o „realitate“ mitico-magic-ritualistic-sarmizegetusană / cogaionică, în care are convergenţă mitologia pelasgo-dacă, adică arhaic-valaho-dacă, legată de urşi, ursini, urse (Ursa Mare, Ursa Mică) etc. (cf. VMR, 501 sqq.; EDZG, 59; CS, 352).

a)  b) 

Fig. 33. a) Sarmis (aprox. 354 – 295 î. H.), chipul regeleui-zeu-medic al Daciei de pe una dintre monedele de aur descoperite la Turda, în anul 1826; b) brăţară de aur din Dacia.

După aceste incursiuni în istoria culturior / civilizaţiilor dunăreano-anatoliene, prilejuite de numele purtat de regele-zeu-medic-întemeietor, din Cogaion / Sarmisegetusa, este vremea să relevăm lucrarea legilor lingvistice pelasge / arhaic-valahe, dinspre orizontul anului 1375 d. H., temporal orizont al lui Salmas / Zalmas, până în frumosul nume regal-dacic, Sarmis (ce-i prim element formant în toponimul Sarmisegetusa / Zarmizegethusa, din orizontul anului 150 d. H.): în „impresionanta călătorie a acestui cuvânt“ pelasgo(>valaho)-dac, S-, constrictiva dental-surdă, după cum s-a mai spus (supra), se transformă, „în pereche“, în constrictiva dental-sonoră, Z- (după multe secole putându-se constata „şi calea inversă“); sonanta lichidă laterală, dental-sonoră, -l-, sub influenţa vocalei de maximă apertură, „se fixează în statut“ de lichidă-vibrantă, -r-; ultimul element formant, -mas, evoluează, înregistrează, pe segmente temporale diferite, „două roiri triunghiular-vocalice“: 1) cu „închiderea“ posterioară („întru divină limpiditate semantic-sincretică“) a lui -a- în rotunjita mijlocie -o-, ceea ce determină constrictiva dental-surdă, finală, -s-, să se metamorfozeze în constrictiva prepalatală surdă ş, rezultând -moş „semidivinitate a înţelepciunii“ (Salmas / Zalmas > Salmoş / Zalmoş, cu vectorizarea semantic-sincretică: „omul Soarelui-Moş“; reamintim că în mitologia pelasgă > valahă există o impresionantă „instituţie a moşilor“: moşul / moşii dau „copiii la grindă“, priveghează focul / jarul din vetre, întruchipează înţelepciunea, înaltul spirit justiţiar etc.); 2) cu „închiderea“ anterioară a lui -a- în -e-, apoi în -i-, şi o dată cu vibrantizarea lichidei laterale (-l- > -r-), numele regelui-zeu-medic din Cogaion / Sarmisegetusa devenind: Salmas / Zalmas > Sarmes / Zarmes > Sarmis / Zarmis, poate şi spre a fi evitată o confuzie „apartenenţială“ – după intrarea în „istorii“ a importantei provincii, Moesia, „a tribului moşilor > moesilor“, din Dacia Sud-Dunăreană (dar, după cum s-a văzut – supra – şi la Herodot, moesii au ajuns să fie, până la urmă, mysi, ori – ca moezi, să fie confundaţi cu mezii Mesopotamiei).

Între izvoarele unor importanţi istorici din secolul luminilor, ori din veacul ce i-a urmat, se află interesante date despre regele Daciei din Dinastia Zalmoxienilor, Sarmis (aprox. 354 – 295 î. H. / supra, fig. 33 a), contemporan cu împăratul Alexandru cel Mare / Alexandru Macedon (336 – 323 î. H.); în Transilvania / Ardeal, în anul 1826, au fost descoperite, la Turda, două monede de aur, bătute de Sarmis, regele Daciei (fireşte, ambele cu chipu-i). Ludewig Albrecht Gebhardi (n. Lüneburg, 13 aprilie 1735 – m. 26. octombrie 1802), în lucrarea-i Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, tipărită în anul 1778, vorbeşte despre un rege al Daciei, Sarmis (onomasticul regal-dacic e grafiat la acest istoric, Syrmus, probabil, prin metateza lui Sarmys < Sarmoes „soarele moesilor“), ce angajează o luptă în Dacia Sud-Dunăreană, în Munţii Hemus / Balcani, chiar cu faimoasa-i rudă pelasgă > valahă, Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, regele Macedoniei, o luptă ce-i determină – în ultima instanţă a armelor – pe cei doi comandanţi de oşti egali(e) ca valoare să semneze un tratat de prietenie (cf. MIMS, 98). Un alt istoric, Huszti András, nu peste multă vreme, în 1791 (în lucrarea Ó és ůjj Dacia), ne încredinţează că regele Daciei, Sarmis, «a trăit după Potop în anul 1971 şi a luptat cu Alexandru cel Mare, regele Macedoniei». Acest rege al Daciei, Sarmis – ne mai spune istoricul Huszti András –, «a construit în Ţara Haţegului, în interiorul Porţilor de Fier [ale Ardealului / Transilvaniei], un oraş regal mare şi l-a denumit după numele său, Sarmisegetusa.» (adică Sarmis- + -seget- + tusa „fortificaţia mulţimii de sâgi a[le] regelui Sarmis“ – cf. MIMS, 31). În 1854, istoricul J. F. Neigebaur certifică: «Numele de Dacia se impune, după cât se pare, o dată cu cuceririle lui Alexandru [cel Mare]. El a întâlnit aici o rezistenţă serioasă şi Sarmis, regele dacilor şi-a apărat ţara de pustiire prin încheierea unei păci. Capitala Sarmizegetusa pare a fi fost construită de acest rege şi o monedă de aur găsită la Turda [...] pare să confirme aceasta, căci pe faţa cu bustul său stă inscripţia Sarmis Basil, în vreme ce pe revers apare o poartă de oraş întărit.» (MIMS, 34; v. fig. 33-a / supra; 34, 35, infra).

Fig. 34. Ruine din Sarmisegetusa Mare / Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

 (26-II) -seget- (< pelasgo[valaho]-dac. sâget < sâgă + suf. col. -et), ca element formant secund în toponimul Sarmisegetusa / Zarmizegethusa, are (după cum s-a mai spus, supra) încărcătura semantică a apelativului din circuitul contemporan: „sâget“, „locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.

(26-III) -tusa este al treilea element formant ce are o limpidă vectorizare semantică: „fort“ / „davă“, „fortificaţie sacră“ / „cetate sfântă“, „aşezare fortificată“; până azi, în toponimia Daciei / României, s-a conservat acest element formant, însă ca „independent“ toponim ce desemnează o localitate cu necercetate ruine de „fort“ pelasgo-dac, Tusa, azi un pitoresc sat de munte din comuna Sâg [Sâg] / Sig, judeţul Sălaj (cf. CPLR, 103)

.

Fig. 35. Din capitala Daciei, Sarmisegetusa Mare, în comuna de astăzi, Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara:  ruinele Amfiteatrului Daco-Roman.

27) SĂBIER > SĂGHIER / SÂGHIER s. m. < pelasgo-dac. sabie < saghie / săghie [cu alternanţa vocalică, -a- / -ă-, şi cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei anterioare de maximă apertură şi a închisei anterioare, ci şi sub presiunea administratiei imperiale austro-ungare a cărei bază de articulare nu are ă, î] + suf. prof. -er „ce ţine de săghie / sabie“, „producător de săghii > săbii“; „înarmat cu săghie > sabie“; «Stanciul-săbier...» este menţionat într-un document muntenesc din 5 ianuarie 1587 şi într-altul, din 6 februarie, acelaşi an – Ders, 207).

28) SĂBIEŞTI (< pelasgo-dac. săghie / sabie + suf. „specific-dacic“ -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „de locul săbierilor“, „locul luptătorilor cu sabia“, „loc / sat de săghieşti > săbieşti“) – localitate în judeţul Dâmboviţa (cf. CPLR, 87).

29) SĂCALU[L] DE PĂDURE (< pelasgo-dac. Săcă / Săgă „sâgă“ + suf. „apartenenţial“ -al > -ar + art. hotărât masculin singular -[u]l + de + pădure; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgalul dinspre pădure“, „sâgalul / sâgarul ce ţine de pădure“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).

Fig. 36. Biserică pe temelie din sâgi la Săcalu [„sâgalul“ / „sâgarul“] de Pădure, jud. Mureş.

Localitatea Săcalu de Pădure, din comuna Brâncoveneşti, se află la vreo zece kilometri de oraşul viorilor, Reghin. Statisticienii subliniază că, în orizontul anului 1850, Săcalu de Pădure avea 648 cetăţeni, din care, 643 erau valahi, ceilalţi cinci fiind ţigani; în anul 1960, numărul de săteni de-aici scăzuse la 623, din care, 613 erau valahi / dacoromâni (608 ortodocşi şi 10 adventişti) şi ceilalţi (tot) cinci – ţigani. Biserica Înălţarea Domnului din Săcalu de Pădure, construită din lemn, prin grija preotului Chirilă şi sfinţită (de episcopul Vasile Moga) la 8 iunie 1824, a fost declarată important monument istoric din România, începând din anul 1975 (supra, fig. 36).

30) SĂCAR / SĂGAR > SECAR / SEGAR > SICAR / SÎGAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. săcă / săgă > secă / segă > sică / sîgă + sufix. nume agent -ar; (1) în epocile pietrei: „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; (2) din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă: purtătorul / utilizatorul (războinicul / militarul) se numeşte sicar (< sică + suf. agent -ar / pl. sicari); (3) în ultimele secole, sicar mai desemnează: «asasin, ucigaş tocmit» (DEX-98, 984), semantism cu care apelativul a fost împrumutat din limba pelasgă > valahă în limbile italiană (sicario), franceză (sicaire) etc.

31) SĂCĂDAT (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor ce ţin de sâgă“; „locul / satul celor daţi / dedaţi, adică obişnuiţi cu sâga“) – localitate în judeţul Bihor (CPLR, 87). Comuna Săcădat, păstrătoare a coordonatelor (potrivit datelor din enciclopedia liberă, Wikipedia) 47° 2′ 38″ N – 22° 8′ 5″ E / 47.04389, 22.13472 / 47° 2′ 38″ N – 22° 8′ 5″ E / 47.04389, 22.13472), se ridica la un număr de 934 de cetăţeni, în orizontul anului 1992.

32) SĂCĂDAT (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“, v. supra) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).

33) SĂCĂDATE (<Săcădate[le] > Sâgădate[le] – plural de la Săcădat – < pelasgo / valaho-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor ce ţin de sâgă“; „locul / satul celor daţi / dedaţi, adică obişnuiţi cu sâga“; un document al orizontului iluminist al anului 1790 certifică vectorizarea semantică a toponimului: Sacadatinum) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 87).

Sibianul sat, Săcădate, purtător de nume pelasgo(>valaho)-dac şi al coordonatelor (potrivit datelor din „enciclopedia liberă“, Wikipedia) 45° 45′ 35″ N – 24° 23′ 22″ E / 45.75972, 24.38944 / 45° 45′ 35″ N – 24° 23′ 22″ E / 45.75972, 24.38944 / 47.04389, 22.13472, pare-se că mai păstra în memoria ancestrală a cetăţenilor săi semnificat-semnificantul de săcă > săgă / sâgă, devenită dincoace de neolitic, prin epoca metalelor, săcă > sică / sabie, de vreme ce, în anul 1577, îşi pun în „stema-le evmezică“ (supra, fig. 37) două săbii-cruci, în forma literei X „nerăsturnat“, dar amintind crucea Sfântului Apostol Andrei, creştinătorul Pelasgimii / Daciei.

34) SĂCĂLAIA (< pelasgo-dac. Săcă- < Sâgă- + suf. -ăraie, cu -c- > -g- şi cu sonantele lichide dental-sonore, -l- / -r-, oscilând între „vibrante“ / „laterale“, + art. hotărăt feminin-singular -a; vectorizarea semantică a toponi-mului: „sâgăraia“, „locul / satul săcălaiei > săgăraiei > sâgăraiei“) – localitate în judeţul Cluj (cf. CPLR, 87).

35) SĂCĂLAZ (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcălatz[i] < Săgălaţ[i] < Sâgul + lat; vectorizarea semantică a toponimului: „cei de la sâgul lat“, „locul / satul de sâgălaţ[i] > săgăla[t]z[i] > săcăla[t]z[i]“) – localitate în judeţul Timiş (supra, fig. 38; cf. CPLR, 87).

36) SĂCĂLENI (< pelasgo-dac. Săcăl- < Săgăr- < Sâgăr- + -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, al săcălenilor / sâgălenilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).Fig. 39. Biserica de lemn din Săcălăşeni, judeţul Maramureş.

37) SĂCĂLĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcălaş- < Săgăraş- < Sâgăraş + suf. -ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de sâgărăşeni“) – sat / comună cu 2300 de locuitori, din vestul judeţului Maramureş, la 15 kilometri de municipiul Baia Mare (v. fig. 39 / cf. CPLR, 87).

38) SĂCĂLUŞEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcăluş- < Săgăluş- < Sâgăruş + suf. top. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul săcăluşeştilor / sâgăruşeştilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).

39) SĂCĂMAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă- / Sâgă + -mare „sâgă-mare“ – [v. coadama-re, numele pelasgo>valaho-dac al plantei Equisetum telmateja – cf. PTZpl, I, 94 – din orizontul sarmisegetusan / cogaionic al anului 50 d. H. –], Săgămare / Sâgămare, din care a rezultat, prin apocopa lui -re, Sâgama > Săcăma + sufixarea cu -aş [dar numai după ce comunitatea a pierdut din memorie „semantismul originar al celor două elemente formante din toponim]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgămă[ri]aşului / săcămaşului“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).

40) SĂCĂRÂMB (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă- / Săgă- „sâgă“ +   -carâmb „carâmb“ / „parte a cizmei, de la genunchi, peste pulpă, până la gleznă“, cu afereza lui ca- din elementul formant secund, spre a se evita şi „cacofonita“, rezultând: sâgărâmb > săgărâmb > săcărâmb; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de la sâga [ca un] carâmb / sâga-carâmb“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).

41) SĂCĂRENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcar- < Sâgar „sâgar“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, al sâgărenilor“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).

42) SĂCĂREŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcar- < Sâgar „sâgar“ + suf. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, al sâgăreştilor“) – localitate în judeţul Iaşi (cf. CPLR, 87).

43) SĂCĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcaş / Sâgaş [sâgă + -aş, supra] + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul săcăşenilor / sâgăşenilor“) – localitate în judeţul Satu Mare (cf. CPLR, 87).

44) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgul mic / sâgel“) este un sat din judeţul Cluj, la o altitudine de 617 metri, având coordonatele 46° 36′ 5″ N – 23° 27′ 23″ E (cf. CPLR, 87).

45) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 87). 

46) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87). 

47) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Maramureş (cf. CPLR, 87).

48) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgul mic / sâgel“) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 87).Fig. 40. Primăria din Săcele-Braşov.

49) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [< sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea semantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate (cf. CPLR, 87; v. fig. 40, supra) în judeţul Braşov. Situată în partea de sud a „Ţarii Bârsei“, în plaiul de la Piatra Mare (masivul celor trei peşteri de sâgă – Grota de Gheaţă, Piatra Scrisă şi Bârlogul / Prăpastia Ursului –, cu Canionul celor Şapte Scări, cu cascada Tamina etc.), localitatea Săcele („săgele“ / „sâgele“), de coordonate: 45° 37′ 12″ N – 25° 42′ 35″ E / 45.62, 25.70972 / 45° 37′ 12″ N – 25° 42′ 35″ E / 45.62, 25.70972, se relevă în prelungirea sud-estică a reşedinţei judeţului, devenind un important municipiu, din 6 iunie 2000.

50) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [< sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea semantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate în judeţul Constanţa (cf. CPLR, 87).

51) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [< sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea semantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate în judeţul Ilfov (cf. CPLR, 87).

52) SĂCELU (< pelasgo[>valaho]-dac. < Sâg- „sâg“ + suf. dim. -el + articolul hotărât masculin singular, -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Gorj (cf. CPLR, 87). Săcelu[l] de Gorj se remarcă de veacuri printr-o staţiune balneoclimaterică – după unii istorici popositori pe aceste meleaguri (între care şi vestitul arheolog, Gr. Tocilescu) – încă din antichitatea daco-romană, peste epoca evmezică, spre a cunoaşte, din anul 1840 încoace (declanşată de marele boier valah al zonei, Dumitru Săceleanu), o „modernă“ afirmare, izvoarele tămăduitoare de-aici (ce conţin o diversă gamă de elemente, cu preponderenţă, bromul, clorul, iodul, sodiul, sulful etc.) făcând minuni în tratarea reumatismelor, a bolilor de ochi, de sistem nervos, de stomac, de pancreas, de colon etc.

53) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. –ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Teleorman (cf. CPLR, 87).

54) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Timiş (cf. CPLR, 87).

55) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Teleorman (cf. CPLR, 87).

56) SĂCUENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcui / Sâgui „sâgui“, supra  + suf. top. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg[i]“, „locul săcăienilor > săgoienilor > sâguienilor“) – localitate în judeţul Bihor (cf. CPLR, 87). Fig. 41. Biserica din Săcueni, comuna Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa.

57) SĂCUENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcui / Sâgui „sâgui“, supra  + suf. top. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg[i]“, „locul săcăienilor > săgoienilor > sâguienilor“) – sat din comuna Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa (cf. Ders, 207; cf. CPLR, 87; fig. 41, supra).

58) SĂCUENII NOI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcueni „sâguieni“ + Noi; vectorizarea semantică a toponimului: „noul loc / sat al săcuienilor / sâgăienilor“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 87).

59) SĂCUENI-ROMAN (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcueni „sâguieni“ + Roman; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea / satul săcuienilor / sâgăienilor de lângă târgul / oraşul Roman“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).

60) SĂCUI s. m.; pl. art. hot. săcui < pelasgo[>valaho]-dac. Săc- < Sâg „sâg“ + suf. -ui; vectorizare semantică a derivatului: „cel / cei de la sâg[i]“, „săcui“ / „sâgui“; în antroponimie: Săcuianu (cf. Ders, 207).

61) SĂCUIEU (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcuieu[l] / Seguieu[l] „sâguieul“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâguieu[lui]“) – localitate în judeţul Cluj (cf. CPLR, 87).

62) SĂCUŢA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. dim. -uţă; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de la sâga mică“) – localitate în judeţul Suceava (cf. CPLR, 87).

63) SĂGAC / SĂGACE < pelasgo[>valaho]-dac. săg[ă] + suf. -ac / -ace „săgac“, „săgace / sâgace“, „de-al / de-a sâgului / sâgii“, „sâg / sâgă de la potoape“.

64) SĂGAGEA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgace [cu -c- / -g-] „sâgace“ + art. hot. f. sg. -a; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâga potoapelor“) – localitate în judeţul Alba (cf. CPLR, 87).

65) SĂLSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Săl- „sare“ [v. lat. sal „sare“ – GDlr, 1083] + -sig „sîg“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgului de sare“) – localitate în judeţul Maramureş (cf. CPLR, 88).

66) SÂG (SÎG) / SIG (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg / Sig „sâg“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul celor de la sâg“, „satul sâgâienilor“) – localitate în judeţul Sălaj (cf. CPLR, 91). Sâg (Sîg) / Sig, din aria Daciei Porolissene, este azi o comună carpatină din judeţul Sălaj, de un pitoresc neasemuit (fig. 42 / 43, infra), „întinsă pe 40 de kilometri pătraţi“; numele comunei vine de la satul-reşedinţă, Sâg (desemnând „locul cu sâgă / gresie“.

Prin anotimpuri şi documente, toponimu-i caligrafiat fie Sig, fie Sâg / Sîg); la recensământul din 2002, satul avea 758 de locuitori. Comuna Sâg, de la interferenţa dintre Muntele Şes şi Munţii Meseşului, în Depresiunea Silvaniei, are în raza sa, în afară de satul de la care-i vine numele, încă patru sate: Tusa (localitate ce se distinge prin „morile de apă, în perfectă stare de funcţionare“, dar şi printr-un guguion – „cucuion“ / „muncel“ – împădurit, pe care se află ruinele unui turn de davă, zidurile – murus dacicus – necercetate încă sistematic de arheologi), Mal, Fizeş şi Sârbi. Vecinătăţile comunei Sâg sunt: la est – localitatea Cizer, la nord  – Bănişor şi Crasna, la vest – Valcăul de Jos şi la sud – Ciucea, cu admirabilul domeniu al lui Octavian Goga

67) SÂGAN s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. aug. -an „sâgan“, „om de la sâg“, „locuitor al satului Sâg“ – în neolitic: „pietrar, cu înfăţişare rupestră, ca de la sâg / sâgă“; în epoca (extracţiei şi prelucrării) metalelor: „fierar, ca de la sâg / sâgă“; pl. sâgani (sîgani) / sâgance (sîgance): „comunităţi de lucrători de la sâg / sâgi, cu chipuri negre de fum, de la cuptoare / forje, ori murdare, mânjite de funingină, prafuri, soluţii etc.“ (v. infra, sigan / sîgancă > ţigan / ţîgancă).

68) SÂGANCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgan / sigan + sufixul moţional -ancă: „sâgancă“ / „sigancă“ – „soţie / lucrătoare ca pietrar / fierar, cu înfăţişare rupestră, ca de la sâg / sâgă“, „săteancă din Sâg“ (v. infra, sigan / sîgancă > ţigan / ţîgancă).

69) SÂGAR / SÂCAR, SĂGAR / SĂCAR, SEGAR / SECAR, SIGAR / SICAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâc[ă], săg[ă] / săc[ă], seg[ă] / sec[ă], sig[ă] / sic[ă] + -ar „sâgar“, „sâcar“, „săgar“, „săcar“, „segar“, „secar“, „sigar“, „sicar“, „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă, producătorul (fabricantul) / producătorii, purtătorul / putătorii, utilizatorul / utilizatorii se numesc sicar / sicari.

70) SÂGICĂ / SÂGĂRICĂ s. f. < sâg[ă] / sâgărie + suf. dim. -ică / -ice „sâgică“, „sâgărică“, „sâg / sâgă mărunt[ă]“, „mărgea de gresie“, „pietriş rezultat din spargerea / prelucrarea gresiei“.

71) SÂGĂRIE / SÂGĂRAIE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -ărie / -ăraie „sâgărie“ / „sâgăraie“, „mulţime / droaie de sâgi“, „la cariera de extras / prelucrat sâgi / gresii”, „tone de spărturi / pietriş de gresii / sâgi“.

72) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂRIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / secărie + suf. col. -işce / < -işte „sâgişce“, „sâgişte“, „sâgărişce“, sâgărişte“, „secărişte“, „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.

73) SÂGCIOARĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. -cioară „sâgcioară“, „sâguţă“, „gresioară“, „lamă mică de gresie“, „măgea de sâgă“.

74) SÂGCIOR s. m / n.< pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. -cior  „sâgcior“, „sâg mic“, „sâguşor“, „sâguţ“.

75) SÂGEL s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. dim. -el „sâgel“, „sâg mai mic“.

76) SÂGESC / SÂGHESC, SÂGESCU / SÂGHESCU, SĂGHIESC / SĂBIESC adj. / s. m. < sâg[ă], săghie / sabie  + suf. mod. / onom. -esc / -escu „sâgesc“ / „sâghesc“, „săbiesc“ / „săbiescu“, „ce ţine de sâg[ă] / sabie“; în onomastica valahă de azi: Săgescu, Sâgescu, Săghescu, Săbiescu etc.

77) SÂGEŞTI / SÂGHEŞTI, SEGEŞTI / SEGHEŞTI, SIGEŞTI / SIGHEŞTI s. m. pl. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -eşti „sâgeşti“ / „sâgheşti“, „segeşti“ / „segheşti“, „sigeşti“ / „sigheşti“.

78) SÂGET / SÂGHET, SEGET / SEGHET, SIGET / SIGHET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -et „sâget“ / „sâghet“, „seget“ / „seghet“, „siget“ / „sighet“.

79) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂRIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / sâcărie + suf. loc. -işce / < -işte „sâgişce“ / „sâgişte“, „sâgărişce“ / „sâgărişte“, „secărişte“ < „sâgărişte“, „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.

80) SÂGICĂ / SÂGICE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. dim. -ică / -ice „sâgică“ / „sâgice“, „sâg / sâgă mărunt[ă]“, „mărgea de gresie“, „pietriş rezultat din spargerea / prelucrarea gresiei“.

81) SÂGILĂ s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. aug. -ilă „sâgilă“, „sâgoi“, „mare cât un sâg / stâncă“.

83) SÂGIME s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -ime „sâgime“, „mulţime / droaie de sâgi din albiile pâraielor / râurilor“.

84) SÂGIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -iş „sâgiş“, „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.

85) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂRIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / secărie + -işce / -işte „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.

86) SÂGIŢĂ / SICĂIŢĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sică + suf. dim. -iţă  „sâgiţă“ / „sicăiţă“, „sâgă / sică micuţă“.

87) SÂGOI / SÂGOAIE s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. aug. -oi / -oaie  „sâgoi“ / „sâgoaie“. „sâg / sâgă enorm[ă]“.

88) SÂGON / SÂGOANE s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg / sâg[ă] + suf. aug. [cu circuit îndeosebi în Banat] -on / -oane „sâgon“ / „sâgoane“, „sâg / sâgă peste măsură de mare“.

89) SÂGOS adj. / s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -os  „sâgos“, „loc / teren cu mulţime de sâgi“, „pietros“; onomastică: Sâgosu / Sigosu.

90) SÂGŞOR s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. -şor „sâgşor“, „sâg mic“, „sâguţ“.

91) SÂGŞOARĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. -şoară, „sâgşoară“, „gresioară“, „lamă mică de gresie“, „mărgea de sâgă“.

92) SÂGUCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. dim. -ucă  „sâgucă“, „sâgă / gresie foarte mică“, „mărgea de gresie“.

93) SÂGUI / SÂCUI, SEGUI / SECUI, SICUI s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sic[ă] + suf. -ui „om de la sâgi“, „cel ce lucrează la cariera de gresie“ – în neolitic; „producător / purtător, înarmat de / cu sică“ – în epoca în care Dacia era leagănul civilizaţiei aramei, bronzului, fierului, aurului, argintului etc“; „sâgan“, „ţigan“, „venetic“, „mercenari-venetici – de toate seminţiile / etniile – aduşi de imperiile evmezice în inima Daciei, în locurile sâgoase / muntoase ale Carpaţilor de Curbură [fapt pentru care autohtonii valahi / dacoromâni le-au şi dat numele de secui, spre a-i deosebi de sâgani > ţigani], mercenari cu misiunea de a stăvili valurile migratoare mongolo-turco-tătare din secolele XII / XVI către imperiile Europei Centrale“ – din evul mediu încoace; istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu ne încredinţează că secuii sunt «amestec de elemente etnice diferite: turcice, orientale şi maghiare [...]; luptând în avangarda trupelor maghiare, secuii au fost aşezaţi de obicei la hotare; de aceea, pe măsură ce progresau cuceririle ungare, îi găsim mai întâi în Bihor, unde au trăit alături de români, de la care au învăţat şi scrierea, cum ne relatează cronicarul Simion de Keza; ulterior (secolul al XII-lea) îi aflăm pe Mureş şi Târnave iar la începutul secolului al XIII-lea pe locurile unde trăiesc şi astăzi [...]; secuii împrumutară [de la valahi / dacoromâni] multe obiceiuri, portul, felul de a-şi face casele şi altele; de la o vreme unii dintre secui trecură şi peste munţi, stabilindu-se în părţile Bacăului şi Romanului: urmaşii lor sunt ciangăii de astăzi.» (GIrva, 194 sq.).

94) SÂGUICĂ < SICUICĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgă / sică + suf. dim. -uică  „sâguică“ / „sicuică“, „sâgă / sică mititică“.

95) SÂGUŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. dim. -uş  „un sâg mai mic“, „sâguş“; vectorizare semantic-toponimică: „locul cu sâguş“.

96) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Braşov (cf. CPLR, 89).

97) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 89).

98) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080 –, sursa wikipedistă neprecizându-ne în ce inscripţie latină apare, ori în ce document imperial-romanic – «în antichitate, pe locul Sebeşului de astăzi s-a aflat o aşezare dacică, încorporată Imperiului Roman»; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară – Melnbach / Mühlbach / Mühlenbach – „râul morii“, în tâlmăcirea saso-germană, ori Szászsebes – „sebeşul / segheşul / sâghişul saşilor“, în tâlmăcire maghiară; «în cele mai vechi documente istorice care atestă existenţa Sebeşului, localitatea poartă numele de Malembach», într-un document din anul 1245, «Millenbach» – într-un document din anul 1309, «denumiri care derivă din săsescul Malemboch, însemnând „râu care poartă mult pietriş“, lucru care corespunde realităţii geografice; numele german modern al oraşului [e] Mühlbach „râul morii“» – Wikipedia; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“, „locul cu mori de piatră / apă“) – localitate în judeţul Alba (fig. 44, supra; cf. CPLR, 89).

Pe harta Daciei, ca şi în România (adică „nucleul“ supravieţuitor până azi al Daciei Nord-Dunărene), Sebeşul forma şi încă formează o pereche toponimic-zalmoxiană de mare – mic, bineînţeles, cu Sebeşelul (v. infra). Sebeşul – din judeţul Alba –, de coordonate: 45° 57′ 36″ N – 23° 34′ 12″ E / 45° 57′ 36″ N – 23° 34′ 12″ E, cu atestare antic-dacică, neîntreruptă până azi, când numără 27698 de locuitori, din care copleşitoarea majoritate este constituită din 25580 de valahi, alături de care trăiesc minorităţile etnice (în ordine numeric-descrescătoare): 1406 ţigani, 425 germani / saşi, 218 unguri / maghiari şi 51 de cetăţeni formând un grup din evrei, ucraineeni, ruşi, sârbi, bulgari, turci, greci ş. a. (potrivit recensământului din 2002), are statut de municipiu al României – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal (adică provincia / euro-regiunea Transilvania, după cum fost-a denumită de cancelariile imperial-evmezice, nu de valahi).

99) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080 –, sursa wikipedistă neprecizându-ne în ce inscripţie latină apare, ori în ce document imperial-romanic; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară – Melnbach / Mühlbach / Mühlenbach – „râul morii“, în tâlmăcirea saso-germană, ori Szászsebes – „sebeşul / sâghişul saşilor“, în tâlmăcire maghiară; vectorizarea semantică a hidronimului: „râul cu segheş / sâgheş, râul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“, „râul cu mori de piatră / apă“) – râu în judeţul Alba (fig. 44, supra / 45, infra).

Râul Sebeş („segheş“ / „sâgheş“) izvorăşte din Munţii Cindrel, de la o altitudine de-aproape 1660 de metri, trece prin comuna Petreşti-Alba, „capitala“ celebrei „culturi-Petreşti“, de factură cucuteniană, apoi, prin Sebeş, oraşul care-i poartă numele, după tradiţia pelasgo[ > valaho]-zalmoxiană („omonimia râu-davă strategică“), aflându-şi confluenţa cu Secaşul („râul sâgaşului / sâgişului“), chiar în localitatea Lancrăm, deci pe pământul naşterii celui mai mare poet expresionist şi filosof din secolul al XX-lea, Lucian Blaga, vărsându-se după câţiva kilometri, în amonte de Vinţu de Jos, într-unul din râurile fundamantale ale Daciei / României, Maris > Moris > Mureş (mai precis, în Mureşul Mic, formând pereche hidronimică, la Siggdun / Seghedin, cu Mureşul Mare / Tisa, încât informatorii lui Herodot, părintele «Istoriilor», l-au făcut să creadă că-i „fluviul Maris / Mureş“).Râul Sebeş (< sebieş / seghieş, „sâgheş“, „cu droaie de sâgi“, „pietros“) are un potenţial hidroenergetic impresionant (bine evidenţiat şi de pagina-i „monografică“ din Wikipedia): «Din necesitatea asigurării cu energie electrică a ţării, râul Sebeş [...] a fost inclus în primul plan de electrificare a României, dintre anii 1951 – 1960; cu izvoarele în etajul subalpin, pe versantul sudic al culmii Cindrel-Frumoasa, cursul Sebeşului, lung de 88 km [...], străbate, într-un extins areal cu şisturi cristaline, o succesiune de sectoare înguste, ori largi, favorabile amenajării barajelor şi lacurilor naturale; studiile complexe, intensificate, începând din anul 1965, au relevat faptul că, pe Sebeş, pot fi realizate şase uzine hidroelectrice, cu o putere instalată de 390 MW şi [cu] o capacitate de producţie de 691 mil[ioane] kwh / an: Frumoasa (cu o putere instalată de 10 MW şi cu o capacitate de producţie de 17 mil[ioane] de kwh / an), Gâlceag (150 MW – 260 mil[ioane] de kwh / an), Şugag (150 MW – 260 mil[ioane] de kwh / an), Săsciori (42 MW – 88 mil[ioane] de kwh / an), Petreşti (12 MW – 21 mil[ioane] de kwh / an) şi Sibişeni (26 MW – 45 mil[ioane]de kwh/an)».   Amenajările hidroenergetice ale râului Sebeş, declanşatu-s-au în anul 1972, cu o puternică susţinere financiară din bugetul României socialiste, încât, până în anul Revoluţiei Valahe Anticomuniste, din cele şase hidrocentrale proiectate pe râul Sebeş, patru erau deja puse în funcţiune înainte de anul 1989: Oaşa-Gâlceag («barajul [...] a intrat în funcţiune în anul 1979; este construit din anrocamente [...] cu mască din beton armat; are înălţimea, la coronament, de 91 m, lăţimea maximă, în bază, de 250 m – în zona taluzului –, lăţimea, la coronament, de 10 m, şi lungimea maximă de 300 m; acumularea realizată, Lacul Oaşa, cu un volum util de 136 mil[ioane] de metri cubi, are o suprafaţă de 460 ha şi o lungime de aproximativ şase km; hidrocentrala Oaşa-Gâlceag, de tip cavernă, cu aducţiunea principală constituită dintr-o galerie lungă de 8,2 km, a intrat în funcţiune în aprilie 1980»), Tău-Şugag («barajul Tăul Bistrei, situat în „Poarta Sebeşului“, este construit din beton în formă de arc, [având] lungimea de 193 m; lăţimea sa maximă, din bază, este de 11 m, la cornament – de 4 m, iar înălţimea maximă se ridică la 78 m; lacul Tăul Bistrei, format în anul 1983, în spatele barajului, are o lungime de circa 3,5 km şi acumulează un volum de apă de 21 mil[ioane de] metri cubi; hidrocentrala Tău-Şugag, tot de tip cavernă, a intrat în funcţiune în anul 1984»), Căpâlna-Săsciori («barajul Obrejii de Căpâlna este construit din beton, fiind de formă arcuită; are grosimea, în bază, de 10,5 m, la coronament – de 4 m, înălţimea [fiind] de 42 m şi lungimea de 143 m.; lacul format, Nedeiu / Obreja-de-Căpâlna, este lung de aproximativ 3,2 km, acumulând 3,5 mil[ioane] de metri cubi; [...] apa din lac pune în mişcare cele două turbine ale hidrocentralei Căpâlna-Săsciori, de câte 21 MW fiecare; funcţionează la întreaga capacitate din anul 1987») şi Petreşti («barajul Petreşti, construit din beton [..., a permis formarea unui lac] lung de 2,1 km, acumulând 1,2 mil[ioane] de metri cubi de apă [...]; hidrocentrala Petreşti, cu o putere instalată de 4 MW, a intrat în funcţiune în anul 1983» – Wikipedia).

 100) SEBEŞEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „segheş“ / Seghiş- „sâghiş“ + suf. dim. -el,  cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „micul Sebeş / Segheş“, „mica aşezare cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Alba (cf. CPLR, 89).

101) SEBEŞ-OLT (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“ + elementul formant secund -Olt, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul de pe râul Olt“, „localitatea cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).

102) SEBEŞUL DE JOS (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâgheş“/ Seghiş- „sâghiş“ art. hot. -l, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară, + elementele formante: secund, prepoziţia -de-, şi, terţ, -Jos; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul de Jos“ / „Sebeşul din Vale“), în zalmoxiană topo-pereche cu Sebeşul de Sus – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).

103) SEBEŞUL DE SUS (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâgheş“/ Seghiş- „sâghiş“ + art. hot. -l,  cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară, + elementele formante: secund, prepoziţia -de-, şi, terţ, -Sus; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul de Sus“ / „Sebeşul din Deal“), în zalmoxiană topo-pereche cu Sebeşul de Jos – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).

104) SEBIŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seghiş / Sâghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială, antic-romană (v. supra) şi evmezic-habsburgică / austro-ungară (v. supra); vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea cu sâghiş“) – localitate în judeţul Bistriţa-Năsăud (cf. CPLR, 89).

105) SEBIŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seghiş / Sâghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială, antic-romană (v. supra) şi evmezic-habsburgică / austro-ungară (v. supra); vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea cu sâghiş“) – localitate în judeţul Arad (cf. CPLR, 89).

106) SECACI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ac [m. sg. sâgac; pl. săcaci / sâgaci]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgacilor“) – localitate în judeţul Arad (cf. CPLR, 90).

107) SECAR > SICAR (< pelasgo[>valaho]-dac. sig[ă] / sâg[ă], ori sică + suf. -ar „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“, cel ce face / poartă săbii / sici; din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă, purtătorii / utilizatorii se numesc sicari < sică + suf. -ar / pl. sicari).

108) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ + suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a hidronimului: „râul de la sâgul mic > sâgaş“ / „râul cu segaş[i] > sâgaş[i]“) –  râu din judeţul Alba ce se varsă în Târnave, între Blaj şi Teiuş (v. supra, râul Sebeş).

109) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ + suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic > sâgaş“ / „localitatea sâgaşilor“) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 90). 

Fig. 46. Harta judeţului Timiş: localităţi desemnate prin compuse / derivate de la  sâg – sâgă: Sacoş (Sacoşul Mare / Mic / Turcesc), Săcălaz, Secaş etc.

110) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ + suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic > sâgaş“ / „localitatea sâgaşilor“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 90; v. supra, fig. 46). O pereche toponimic-zalmoxiană, de mare – mic, după cum se certifică prin documente din arhive administrativ-evmezice, ţinând de orizontul anului 1440, forma Secaşul Mic, bineînţeles, cu Secaşul Mare, pare-se, aşezarea din jurul davei / cetăţii Şoimoş; în onomastica valahă: Secăşan, Secăşanu etc.

111) SECĂRIA / SECĂRIE (< pelasgo[>valaho]-dac. Segărie / Sâgărie [< sâgă + suf. col. -ărie] / din sâgărie – substantiv feminin articulat hotărât-singular – a rezultat toponimul Secăria; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgăria“, „locul / satul celor de la droaia de sâgi, al sâgărenilor“, nu „al cultivatorilor de secară“, cum au înţeles cercetătorii „grăbiţi“ ai arhivelor Pelasgimii > Valahimii); toponimul Secăria (Secăria de Sus) din Dacia de la nord de Dunăre (România, provincia Muntenia), este menţionat într-un document datând din 16 iulie 1538; Secăria („sâgăria“) domnului / jupânului Drăghici apare tot într-un document muntenesc din 7 august 1574; astăzi, există o singură localitate, un singur sat, Secăria, în România – provincia Muntenia, judeţul Prahova (cf. Ders, 212 / cf. CPLR, 90).

112) SECĂRIŞTE (< pelasgo[>valaho]-dac. Segărişte / Sîgărişte < sigă + suf.[I] -ărie + suf.[II] -işte; toponimul conservat-a două etape de derivare: [I] segă (nu secă, ori sică) / sâgă + sufixul topo-colectiv -ărie > Sâgărie, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“; pe când cuvântul sâgărie nu mai era perceput în nucleul său topo-semantic colectiv, acesta a înregistrat – pleonastic – o secundă derivare; altfel, toponimul ar fi fost Sâgişte – Sîgişte – / Sigişte, căci apelativele sâgărie şi sâgişte sunt sinonime; [II]  sâgărie / sîgărie  + suf. topo-colectiv -işte / -isce > Sâgărişte) – toponim din Dacia Nord-Dunăreană (România – provincia Muntenia), menţionat într-un document din 10 noiembrie 1528 (cf. Ders, 212; v. supra, localitatea Cigarisce din Croaţia).

113) SECĂŞEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgăşel [< sâg- „sâg“ + suf. dim. -aş + suf. dim. -el];  vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic de la sâgăşel“, realizându-se astfel perechea toponimic-zalmoxiană de mare / vechi [Secaş] – mic / nou [Segăşel / Sâgăşel]: „sâgaşul mic / recent“; deopotrivă, poate însemna, dacă avem în vedere amplasamentul, „satul de pe râul Secaşul mic“, supra, Secaş / Roşia de Secaş) –  localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 90).

114) SECĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş / Segaş „sâgă“[I. sâgă + suf. -aş] + [II] suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgaş, al sâgăşenilor“) – localitate în judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 90).

115) SECĂTURĂ-PLĂIŞOR / SECĂTURĂ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segătură / Sâgătură [< [în]sâga „însâga“ + suf. -ătură; „[în]sâgătură“, deci cu aferezarea lui în-] + Plăişor [plai + suf. dim. -işor];  vectorizarea semantică a toponimului: „săcătura / sâgătura de plăişor) – toponim din Dacia Nord-Dunăreană (România, provincia Muntenia), potrivit unui document istoric datând din 11 februarie 1558; la plural, săcături  „sâgături“ apare în două documente munteneşti: unul din 17 ianuarie 1558 şi celălalt din 5 august 1586 (termenul apare şi în alte documente munteneşti – unul din 24 septembrie 1563 şi celălalt, din 18 ianuarie 1597 etc. – cf. Ders, 212). Sâgătura (< săcătura < secătura, cu -a- / -e-, ori cu -ă- / -â-, şi cu -c- / -g-) nu însemna în orizontul secolului al XVI-lea („departe semantic“ de sinonimul secătură de astăzi) nici ржанное поле [„mirişte de secară“], nici место вырубленново леса [„loc de pe care pădurea a fost tăiată / defrişată“], nici „terrain cultivé au seigle“ [teren cultivat cu secară], ori „terrain defriché“ [teren defrişat], ci sâgătură, adică teren aproape neproductiv (nici pentru cereale, nici pentru arborii pădurii) – ce nu trebuie confundată (îndeosebi, de „birouaşi“, cu săcătura ca loc în care a[u] secat izvorul / izvoarele, ori cu secătura ca „om sec de minte“); în pădurile în care masa / „ulucul“ de sâgă se află la douăzeci-treizeci de centimetri sub stratul de cernoziom (sau de „pământ bun de agricultură“), sâga nepermiţând fagilor, stejarilor, ulmilor, dăcinilor, brazilor etc. să se înrădăcineze pentru a atinge maturitatea, se creează „insule-de-codru“ / „luminişuri-de-codru“ (dar cu această accepţiune pur-logică, pelasgo[>valaho]-dacă, de seget > sighet, nu poţi să întâlneşti vreo vocabulă din limba maghiară, nici în szigeti, sziget-, nici în szigetlakó etc. [cf. CheRM-I, 439] – ceea ce a făcut, poate, ori mai produce şi azi destule „victime“ ce şi-au rupt, ori îşi mai sparg incisivii în sâgă / arcer, cute etc., printre maghiarofili / ungurofili de Sighetul Marmaţiei / Silvaniei, ori printre extremiştii şi nostalgicii Imperiului Austro-Ungar).

116) SECEANI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secă / Segă „sâgă“ + suf. -ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgeanilor“) – localitate în judeţul Timiş (CPLR, 90). Satul Seceani, de coordonate: 45° 58′ 37″ N – 21° 19′ 2″ E / 45.97694, 21.31722 / 45° 58′ 37″ N – 21° 19′ 2″ E / 45.97694, 21.31722, din comuna Orţişoara, judeţul Timiş, amplasat în Câmpia Mureş-Banatului, într-o zonă în care arheologii au descoperit urme de civilizaţie antică dacă şi romană, situat la 35 km de municipiul Timişoara şi cam tot la aceeaşi distanţă faţă de municipul Arad, la recensământul din anul 2002, avea 595 de locuitori (valahi / dacoromâni: 555, germani: 2, unguri: 6, ţigani: 28), reper demografic alarmant de scăzut, faţă de anul 1900, al recensământului „de apogeu demografic“, pe când înregistra 1923 de locuitori: valahi / dacoromâni: 1717, germani: 152, unguri / maghiari: 49, ţigani: 5. În îndelungata istorie a localităţii Seceani (adică de sat de „sâgeani“), toponimul a cunoscut, fireşte, presiunea de factură lingvistică imperială, antic-romană şi evmezic-habsburgică / austro-ungară, documentele înregistrând satul sub numele Zechien (adică „seghian“ / „de sâg“) – în anul 1256, Secsany (adică „segeani“ / „de sâgeani“) – după cum se certifică de către «Dijmele Papale de la 1333 – 1337»; arhaica-i pecete civilizatorie pelasgo(>valaho)-dacă de la începuturi până azi (istoricul Nicolae Ilieşu afirmă că satul Seceani s-a ridicat «pe un loc defrişat de valahi» – cf. Seceani, Wikipedia) se observă şi graţie evmezicelor documente ce relevă existenţa unei perechi toponimic-zalmoxiene de mare (Seceaniul Mare) – mic (Seceaniul Mic), pereche toponimică tâlmăcită cu „fidelitate imperială“ (atât cât putea proba atunci cultura administratorilor austro-sârbo-unguri şi în ciuda slavizării de cancelarie exercitată „cu inconştienţă istorică“ de Biserica Ortodoxă Sârbo-Valahă), în Veli Szecsan / Marele Secian (pleonastic: „marele sâgean“) – Mali Szecsan / Micul Secian (oximoronic: „micul sâgean“), potrivit unui document din anul 1582.

117) SECERÁ verb tranzitiv < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ (infra) + desinenţa verbală de infinitiv, -a; vectorizări semantice: 1. „a tăia / reteza din bază tulpinile de cereale – grâu, secară, orz, ovăz etc. –, folosindu-te de seceră, ori de alte unelte“; 2. „a ucide oameni / animale, în masă, dintr-odată, în bătălii / războaie“ (cf. DEX-75, 845).

118) SECERAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ar; vectorizare semantică: «Luna august. – secera + suf. prof. -ar» (DEX-75, 845).

119) SECERAT s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -at; vectorizare semantică: „seceriş“ (cf. DEX-75, 845).

120) SECERĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. secelă / sâgelă [sâgă + suf. dim. -el / -elă]; în neolitic, secera < segela / sâgela ca unealtă agricolă întrebuinţată la recoltarea cerealelor se confecţiona dintr-o lamă curbată de sâgă / gresie ; în epoca metalelor, se confecţiona din fier – şi încă se mai obţine şi-n zilele noastre «dintr-o lamă îngustă şi curbată de oţel, cu tăişul în interior (prevăzut cu dinţi), fixată într-un mâner de lemn» (DEX-75, 845); când legătura „ombilical-semantică“ dintre secelă / segelă [„sâgelă“] – unealta de sâgă – şi unealta de fier cunoaşte autoanihilarea, când diminutivarea secelă / segelă [„sâgelă“] nu mai este percepută de vorbitorii pelasgi [> valahi] arhaici, are loc şi transformarea sonantei lichide laterale -l-, în perechea-i vibrantă, -r-, rezultând apelativul segeră > seceră, ca în circuitul limbii valahe contemporane.

121) SECERĂTOR, -OARE, substantiv m. / f., adj. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ător / -ătoare; vectorizare semantică: «1. (Persoană) care seceră. 2. S. f. Maşină agricolă de recoltat care seceră cereale şi alte plante agricole» (DEX-75, 845).

122) SECERĂTURĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ătură; vectorizare semantică: «Recoltă secerată – sau de secerat» (DEX-75, 845).

123) SECERIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. secerá < segerá „sâgerá“ + suf. prof. -iş; vectorizare semantică: 1-a. „acţiunea de a secera“; 1-b. „perioadă de timp în care se desfăşoară seceratul“; 2. «recoltă secerată» (DEX-75, 845).

124) SECIA / SEČA... (< pelasgo[>valaho]-dac. Secia / Sâgea [sâgă + suf. dim. -ea] „sâga mică“ / „sâgea“; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea de la sâgea“) – localitate din Dacia Sud-Dunăreană, azi, Seča Reka [< Secia / Sâgea „sâgea“ + Reka „râu“; vectorizarea semantică a toponimului: „la sâgeaua râului“], în Serbia, localitate situată pe malul râului Skropez, în valea-i din Muntele Crna, la sud-est de oraşul Macovişte şi la sud-vest de oraşul Razana. 

125) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgiu“) – localitate în judeţul Prahova (cf. CPLR, 90).

126) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Vâlcea (cf. CPLR, 90).

127) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Vrancea (cf. CPLR, 90).

128) SECIURI (< pelasgo[>valaho]-dac. s. m. sg. Seciure / Sîgiure  „sâgure“ [pentru analogie, v. pelasgo-dac. strugure); plural arhaic: seciuri / segiuri /  sâgiuri; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgiuri“) – localitate în judeţul Prahova (CPLR, 90); formează o pereche toponimic-zalmoxian-prahoveană, de singular (Seciu) – plural (Seciuri).

129) SECIURILE (< pelasgo[>valaho]-dac. Seciuri / Segiuri / Sâ-giuri [plural arhaic, v. supra] + art. hot. -le; vectorizarea semantică a toponimului: „satul sâgiurilor“) – localitate în judeţul Gorj (cf. CPLR, 90).

130) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] – sâg + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 90).

131) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] – sâg + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).

132) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sec / Seg „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 90).

133) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sec / Seg „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).

134) SECUI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâg + suf. -ui]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgui“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).

135) SECUI s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sec- / seg- / sîg- „sâg“ + suf. -ui; secui 1. „om de la sâgi“, „cel ce lucrează la cariera de sâgă / gresie“ – în neolitic; 2. „producător / purtător, înarmat de / cu sică“ – în epoca în care Dacia era leagănul civilizaţiei aramei, bronzului, fierului, aurului, argintului etc“; „sâgan“, „ţigan“, „venetic“, „mercenari-venetici – de toate seminţiile / etniile – aduşi de imperiile evmezice în inima Daciei, în locurile sâgoase / muntoase ale Carpaţilor de Curbură [fapt pentru care autohtonii valahi / dacoromâni le-au şi dat numele de secui, spre a-i deosebi de sâgani > ţigani], „mercenari cu misiunea de a stăvili valurile migratoare mongolo-turco-tătare din secolele XIII / VI către imperiile Europei Centrale“ – din evul mediu încoace; istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu ne încredinţează că secuii sunt «amestec de elemente etnice diferite: turcice, orientale şi maghiare [...]; luptând în avangarda trupelor maghiare, secuii au fost aşezaţi de obicei la hotare; de aceea, pe măsură ce progresau cuceririle ungare, îi găsim mai întâi în Bihor, unde au trăit alături de români, de la care au învăţat şi scrierea, cum ne relatează cronicarul Simion de Keza; ulterior (secolul al XII-lea) îi aflăm pe Mureş şi Târnave iar la începutul secolului al XIII-lea pe locurile unde trăiesc şi astăzi [...]; secuii împrumutară [de la valahi / dacoromâni] multe obiceiuri, portul, felul de a-şi face casele şi altele; de la o vreme unii dintre secui trecură şi peste munţi, stabilindu-se în părţile Bacăului şi Romanului: urmaşii lor sunt ciangăii de astăzi.» (GIrva, 194 sq.).

136) SECUIA (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguie / Sâguie [sâgă + suf. aug. -uie] + art. hot. fem. sg. -a; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie“) – localitate în judeţul Vaslui (cf. CPLR, 90).

137) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf. aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Bacău (cf. CPLR, 90).

138) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf. aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 90).

139) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf. aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).

140) SECUIENI[I] NOI (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguieni / Sâguieni + elementul formant secund, Noi, spre a forma o pereche toponimic-zalmoxiană de vechi [v. Secuieni, supra] – nou; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul noilor sâguieni“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).

141) SECUIESC (< pelasgo[>valaho]-dac. secui / sîgui + suf. -esc; adjectivul pelasgo[>valaho]-dac, Secuiesc, „de-al sâguilor / secuilor [ca purtători de sică]“ este element formant secund în două toponime din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal: Cristuru Secuiesc – din judeţul Harghita – cf. CPLR, 31 – şi Târgu[l] Secuiesc – din judeţul Covasna – cf. CPLR, 101).

142) SECUIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguiu[l] / Sâguiu[l] [sâg + suf. -ui + art. hot. -l]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgui“) – localitate în judeţul Buzău (cf. CPLR, 90).

143) SECULEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] [sâg + art. hot. -l] + suf. top. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „satul celor de la sâg, al sâguleştilor“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).

144) SECURE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. segure / săgure „sâgure“ [pentru analogie, v. pelasgo-dac. sâmbure, strugure etc. – cf. REtn, 383 / 392]; în neolitic, securea / segurea, „topor mare“, ca armă / unealtă de tăiat, era confecţionată din sâgă / gresie (cremene) şi, începând cu epoca metalelor, din fier; ca toponim, Secure, apare într-un document muntenesc, datând din 2 iulie 1533: «între Săcure şi ...» / «между Cакуре и по...» (Ders, 213); toponimia (cf. CPLR, 90) din România contemporană nu a păstrat Săcure[a], decât diminutivat, în moldovenescul Securiceni „săcuriceni“ (v. infra).  

145) SECURICE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. secure / săgure „sâgure“ + suf. dim. -ice; vectorizare semantică la securice / săcurice: „secure mică“.

146) SECURICENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Securici / Săgurici „securi mici“ + suf. top. -iceni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor înarmaţi cu securi mici, adică topoare“, „dava purtătorilor de securici“) – localitate din judeţul Suceava (cf. CPLR, 90).

147) SECURISCA (< pelasgo[>valaho]-dac Securişca „toporişcă“ [secure / segure „secure“ + suf. -işcă / -işca]; vectorizarea semantică a toponimului: „fortăreaţa de la Securişca“, sau „dava-secure / sâgure“); transliterarea grecească a toponimului pelasgo[>valaho]-dunărean: Σεκούρισκα; Securişca desemnează o davă / fortăreaţă strategică din Dacia Sud-Dunăreană – provincia Moesia Inferioară – cf. Fontes, II, 758 –, de la gura râului Asa – „afin“, cf. PTZpl, I, 44 sqq.) > Osăm (afluentul de pe malul stâng al Dunării), fortificaţie imperial-iustiniană ale cărei ruine sunt considerate cele ce se mai pot vedea şi astăzi în satul bulgăresc Belavoda-Nicopole; Procopius din Caesareea (500 – 575 aprox.), în lucrarea sa, Despre zidiri, certifică: «IV, 7. 3. Deci să pornim mai întâi de aici spre locuitorii din Moesia pe care poeţii îi numesc „luptători de aproape“; pentru că ţara lor se mărgineşte cu Illyria. 4. După localitatea Lucernariaburgu, împăratul Iustinian a zidit o fortăreaţă nouă, Securisca» (Fontes, II, 469). Pare-se că nu-i vorba despre localitatea Sâgărişte / Sigărişte > Cigarisce, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“, „cariera cu sâgi mărunţite de sigini / sâgari pentru extragerea / prelucrarea minereurilor, pentru construcţii, pentru obţinerea pietrei de var şi a prafurilor folosite la zugrăvit, ori în tăbăcărie“ (supra), localitate din Istria-Peninsulă, azi, în Croaţia, cercetată de acad. Sextil Puşcariu, când topinimul a fost înregistrat şi pe harta întocmită în orizontul anului 1925.

148) SECUSIGIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu- „secu[l]“ / „uscatul“ + -sigiu „sîgiu[l]“ / „sâg[iul]“; vectorizarea semantică a toponimului: „sîgul / sigiul uscatului, neinundabilui loc“; reamintim că Secusigiul se află pe malul stâng, în matca Mureşului) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 90).

149) SEGAJ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seg- „sâg“ + suf. top. dim. -aş; în segaş „sâgaş“ se constată „sonorizarea“ constrictivei prepalatale surde -ş în -j, sub „presiunea“ bazei de articulare administrativ-imperiale evmezice habsburgice / austro-ungare; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu sâgaş“, „localitatea sâgaşului“) – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 90).

150) SEGARCEA (< pelasgo[valaho]-dac. segărice / sâgărice + articolul hotărât pentru nominativ / acuzativ, feminin-singular: -a şi cu sincopa lui -i-) – localitate (cf. CPLR, 90) din judeţul Dolj, aflată cu 28 de kilometri mai la sud de Craiova, având coordonatele: 44° 5′ 37″ N – 23° 44′ 46″ E / 44.09361, 23.74611 – 44° 5′ 37″ N – 23° 44′ 46″ E / 44.09361, 23.74611; din 1965, a devenit oraş; potrivit statisticilor, „în anul 1965, Segarcea avea 8550 de locuitori“, număr ce – la recensământul din anul 2002 – a scăzut la 8066.

Este un important centru viticol (fig. 47-b) din România (cu faimă adusă de înalta calitate a producţiei de coniac, de zaibăr, de vinuri albe etc.). Unii dintre istorici / arheologi susţin că – pe temeliile unui turn dacic – în anul 1547, a fost ridicată o mânăstire fortificată, ale cărei ziduri, reparate în secolul al XIX-lea, au rămas pe verticală până în zilele noastre, în ciuda seismelor imperial-otomane şi de alt soi, cunoscute de provincia Alutuania > Oltenia – ce-a jucat un rol fundamental din istoriile Daciei şi până în prezent.

151) SEGARCEA-DEAL (< pelasgo[valaho]-dac. Segăricea [cu sincopa lui -i-] „sâgăricea“ + elementul formant secunt, Deal; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgăricea din deal“) – localitate din judeţul Teleorman (cf. CPLR, 90).

152) SEGARCEA-VALE (< pelasgo[valaho]-dac. Segăricea „sâgăricea“ + elementul formant secund, Vale; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgăricea din vale“) – localitate din judeţul Teleorman (cf. CPLR, 90).

153) SEGET / SEGHET > SIGET / SIGHET > SÎGET / SÂGHET s. n. < pelasgo[valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -et; vectorizare semantică: „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.

154) SEGGE[T]D[UN] / SZEGED (< pelasgo[valaho]-dac. Seghedin < Seghetdyn < Seggetdun < Seggetdon, toponim rezultat prin compunere: segget- „sîget“, „pietriş“ + -don > -dyn / -din, elementul formant secund având aceeaşi semnificaţie întâlnită la primul element formant din Don-Ares / Dunăre; vectorizarea semantică a toponimului: „casa / cetatea sâgetului de la / dinspre Don-Ares / Dunăre“) – davă din Dacia de Vest, pe malul stâng al Dunării, la vărsarea Mureşului în Tisa (de unde apele acestei perechi zalmoxiene de râuri mai străbat câţiva kilometri până la confluenţa cu Dunărea), azi, în Ungaria. Segge[t]d[un] > Seghedin (în limba pelasgo[>valaho]-dacă) / Szeged (în limba maghiară) a fost o importantă, strategică davă a Daciei, formând o „zalmoxian-toponimică pereche“ de mic (Segge[t]d[un] / Szeged) – mare (Siggidun – azi, Belgrad, capitala Serbiei; v. infra, fig. 49). Precizăm că în limba pelasgo(>valaho)-dacă, seget (s. n. „sâget“ / „sîget“, desemnând o „mulţime de sâgi sparte / mărunţite, produs al viiturilor de râuri, cu „depunere“, îndeosebi, în meandrele acestora“) este rezultat din sufixarea apelativului sâg / sâgă; derivatul seget („sîget“) se relevă anterior anului 450 d. H. (v. „roirea“ supra, fig. 19-a); sâget – dar ca element formant secund – s-a conservat şi în Sarmisegetusa (< Sarmis-seget-tusa) / Sarmizegetusa, numele capitalei Daciei.

Seghet[dun] / Seghedin, numele pelasgo-dac, adică valah-arhaic purtat şi azi de frumosul oraş din Ungaria (de peste o sută de mii de locuitori), ori, mai exact spus (potrivit grafiei etimologic-maghiare), Szeged (fig. 48, supra), a conservat o formă arhaică, nealterată de milenii, a primului element for-mant, seget „sâget“, evident, nu din veacul aşezării ungurilor / maghiarilor în Dacia de Vest – Pannonia, al X-lea, pe malul drept al Dunării de Mijloc, în partea stăpânită de Imperiul Bizantin, „prin bunăvoinţa împăratului de Constantinopol“, ci cu mult mai târziu; cu multe secole după „încuscririrea“ ducelui / „regelui“ valah, Menumorut, cu primul conducător ungur, Arpad, mai exact spus, după căsătoria / nunta fiicei conducătorului valah din „duca-tul“ / „ţara“ dunăreano-tisiană, cu Zultes, fiul lui Arpad, „ginerele maghiar“, când a primit ca zestre şi câteva moşii situate pe malul stâng al Dunării, între cotul „sacrului“ fluviu dacic (Baja) şi Tisa (dar nu şi dava Seghedin / Szeged).

Există şi un onomastic pelasgo(>valaho)-dac, provenind de la toponimul Seghedin: Petru Seghedinaţ – nume intrat în istorie, pentru că a fost purtat de conducătorul răscoalei din Banat a ţăranilor valahi / dacoromâni, maghiari şi sârbi, din anul 1735, certificându-se astfel şi lingvisticul fapt că în acest orizont temporal era „palatalizată“ africata prepalatal-sonoră (-ğ- / -ge-) în oclusivă sonoră (-g’- / -ghe-).

Fig. 49. Două oraşe din Dacia de Vest, formând o pereche zalmoxian-toponimică de mic – mare: Segge[t]d[un] (Szeged) – Siggidun (Belgrad).

155) SEGHEDINAŢ (< pelasgo[valaho]-dac. Seghedin „nume de cetate-oraş din Dacia de Vest“ – v. supra – + suf. onom. -ăţ[ean], apocopat în spirit dialectal-bănăţean; vectorizarea semantică a onomasticului: „[Petru] cel originar din Seghedin“); potrivit literei istoriilor, Petru Seghedinaţ a fost, după cum s-a mai spus, marele «conducător al răscoalei ţăranilor români, sârbi, maghiari, din Banat, în anul 1735» (DER, IV, 351).

156) SEGHIŞTE (< pelasgo[valaho]-dac. Seghiş „sâgiş“ / „sâghiş“ + suf. col. -işte; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgişte“, „loc ce se distringe printr-o droaie de sâgi“) – localitate din judeţul Bihor, situată (v. supra, fig. 50) la sud-est de oraşul Dr. Petru Groza, având coordonatele: 46° 32' N – 22° 29' E (cf. CPLR, 90).

157) SEGLEŢ (< pelasgo[valaho]-dac. Seguleţ / Sâguleţ [sâgul + suf. dim. -eţ], prin sincoparea lui -u-; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celor de la sâgul mic / sâguleţ“) – sat (cf. CPLR, 90) din judeţul Dolj.

158) SEGUI s. m. < pelasgo[valaho]-dac. sâg[ă] / sic[ă] + suf. -ui; vectorizare semantică: „om de la sâgi“ / „om înarmat cu sică“ (v. supra: sâgui, secui, sicui).

159) SIBICIU[L] DE JOS (< pelasgo[valaho]-dac. compus din Sibiciu[l] „sighiciul“ / „sâghiciul“ [< sâg + suf. dim. -ici + art. hot. sg. -/u/l] + prep. de + adv. Jos; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celor de la sâgul mic [sâghiciu], cel de jos, din vale / poiană“) – aşezare din judeţul Buzău; formează pereche buzoian-toponimic-zalmoxiană cu Sibiciul de Sus (cf. CPLR, 90).

160) SIBICIU[L] DE SUS (< pelasgo[valaho]-dac. compus din Sibiciu[l] „sighiciul“ / „sâghiciul“ [< sâg + suf. dim. -ici + art. hot. sg. -/u/l] + prep. de + adv. Sus; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celor de la sâgul mic [sâghiciu], cel de sus, din deal“) – aşezare (cf. CPLR, 90) din judeţul Buzău; formează pereche buzoian-toponimic-zalmoxiană cu Sibiciul de Jos.

161) SIBIEL (< pelasgo[valaho]-dac. Sibiu / Sîghiu „sighiu“ / „sîghiu“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / aşezarea celor de la sîghiel > sibiel“) – localitate din judeţul Sibiu; formează pereche toponimic-zalmoxiană de mic / Sibiel  – mare / Sibiu (cf. CPLR, 90).

162) SIBIOARA (< pelasgo[valaho]-dac. Sibiu / Sîghiu „sighiu“ / „sâghiu“ + suf. dim. -oara; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / aşezarea celor de la sîghioara > sibioara“) – localitate (cf. CPLR, 90) din judeţul Constanţa.

163) SIBIŞEL-BERIN (< pelasgo[valaho]-dac. comp. Sibiş / Sîghiş [sibi- / sîghi- „sâghiu“ + suf. col. -iş ] + suf. dim. -el + Berin ca element formant secund / distinctiv – infra; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sîghişelul / sibişelul de Berin[i]“) – localitate din judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 90).

164) SIBIŞEL-RÂU-DE-MORI (< pelasgo[valaho]-dac. comp. Sibiş / Sîghiş [sibi- / sîghi- „sâghiu“ + suf. col. -iş ] + suf. dim. -el + determi-nativele elemente formante impuse de existenţa celuilalt Sibişel: Râu[l] + de + Mori; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sîghişelul / sibişelul dinspre Râul Morilor“) – localitate din judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 90).Fig. 51. Siggidava / Sibiu (Sâghiu) – Turnul Sfatului (mai mult ca sigur, „în sacrul pătrat zalmoxian al Soarelui-Moş“; foto: apud Ovidiu Sopa).

165) SIBIU (< pelasgo[valaho]-dac. Sighiu[l] / Sîghiu[l] [< sighi- / sâghi- + art. hot. -[u]l], cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea bazei articulatorii a funcţionărimii din administraţiile imperiale cunoscute de Dacia: 1. mai întâi, antica administraţie romană „deformează“ toponimul / hidronimul în Cibinum – constrictiva dentală surdă, S- [din pelasgo-dacul Sighiu / Sîghiu] devine africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, în următoarele „circumstanţe atenuant-lingvistice“: în epoca imperial-romană, provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal a Daciei deţinea nu numai monopolul aurului şi sării, ci era – pentru întregul Imperiu Roman, pentru Eurasia – unul dintre cele mai importante centre metalurgice, producătoare, între altele, şi de sigine / sighine, adică de lănci, dava-Sighiu / Siggidava fiind la acest capitol între cele mai vestite; sighina pelasgo-dacă, de la Herodot citire, devine în graiul romanilor / latinilor sibina / sibyna, ae «f. [un fel de] lance sau ţepuşă de vânătoare» – GDlr, 1122; şi pentru că pelasgo-daca sighină fusese transferată în latineasca sibina, cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, în -b-, administratorii împăratului de la Roma, analogic şi pe baza apropierii semantice dintre numele davei, Sighiu / Sîghiu, şi numele vestitului produs militar, pelasgo-dac, sighina > sibina, „conving“ ca toponimul / hidronimul Sighiu / Sâghiu să fie nu Sibin [confundabil cu obiectul produs sibina], ci Cibin[um]; 2. aproape pe urmele imperialilor Romei merge şi evmezica administraţie habsburgică / austro-ungară ce îşi permite redenumiri ale localităţii ca, de pildă, Hermannstadt, Nagyszeben etc.; subliniem că vorbitorii ambelor administraţii imperiale nu aveau – ca şi urmaşii popoarelor lor de azi – nici „bază de articulare“ pentru sunetele ă, î / â şi, fireşte, nici litere în alfabetele lor spre a le [cali]grafia etc.; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / localitatea [oraşul / municipiul] celor de la sîg / sâghiu“) – este municipiul-reşedinţă (şi „Capitală Culturală Europeană“, în anul 2007) din judeţul omonim, Sibiu (v. supra, fig. 51 – Siggidava / „Dava Sîghiului“ – infra, fig. 58 / 59).

Mai mult ca sigur, în temeliile municipiului Sibiu < Sîghiu, de coordonate: 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E / 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E, aproape ca ale lui Ptolemeu, calculate (la Alexandria-Egipt) în orizontul anului 150 d. H.:  48⁰ – 46⁰ 20’, se află importanta „fortăreaţă a aurului“ din Dacia (provincia Arutela > Arudela >Arudeal / Ardeal), Siggidava. Forma (în antichitatea Daciei) şi formează (şi în prezentul României) două perechi toponimic-zalmoxiene: (1) de „masculin“ (Sibiu) – „feminin“ (Sighişoara)“ şi (2) de „mare“ (Sibiu) – „mic“ (Sibiel)“. Municipiul Sibiu – potrivit recensământului din anul 2002 – avea 154 548 de locuitori, pelasgii > valahii / dacoromânii reprezentând 95,72% (apud „Enciclopedia liberă Wikipedia“).

166) SIC (< pelasgo[>valaho]-dac. Seg > Sîg „pietroi / bolovan mare“, „sâg / drob de sare“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / locuitorii de la sâg“, „locul / locuitorii de la sâgul, sau stânca, ori marele drob de sare“) – sat din judeţul Cluj (supra, fig. 52, a, b). În antichitatea Daciei, ca şi în Dacia sfârtecată de Imperiului Roman, ori de imperiile evmezice, Habsburgic, sau Austro-Ungar, localitatea Sic („sig“ / „sîg“) era vestită prin minele de sare, sarea Daciei hrănind mai toată Eurasia; sicenii / sâgenii erau trataţi cu un interes special de administratorii imperiali: într-un document din anul 1291 erau numiţi «hospites nostri de Zek», adică „oaspeţii noştri de [la] Sec > Sic > Sîg“ (apud Wikipedia).