|
 URBEA
MEA DE ALTĂDATĂ:
STINGEREA INCENDIILOR ÎN SUCEAVA ANULUI 1838
Tiberiu COSOVAN
Se-mplinesc în această lună
de Gerar 170 de ani de la elaborarea primului „Regulament privind
modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în
oraşul Suceava”.
La momentul respectiv
(ianuarie 1838) Suceava se afla, în rândul celor opt oraşe din Bucovina
(provincie care încă nu dobândise statutul de ducat autonom în Imperiul
Habsburgic, ci era supusă administraţiei galiţiene), pe locul al doilea,
după Cernăuţi, în ceea ce priveşte numărul populaţiei, având cca. 5000
de locuitori.
 Regulamentul
Curţii de la Viena
Curtea de la Viena a emis
încă din anul 1759 un regulament pentru prevenirea şi stingerea
incendiilor, regulament care a fost apoi difuzat în toate provinciile
imperiului. Acest regulament cadru, care cuprindea 110 puncte, a fost
preluat ca model, adaptat şi pus în practică după posibilităţile locale.
În esenţă, prevederile acestui regulament, care viza participarea la
acţiunile de stingere a incendiilor a locuitorilor din fiecare
localitate, subliniau rolul deosebit al meseriaşilor, care trebuiau să
se implice cu uneltele lor, având atribuţii specifice pe timpul
intervenţiilor în funcţie de profesie.
Astfel, lăcătuşii şi fierarii
trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruţaşii şi vizitii trebuiau să
transporte apa, lucrători diverselor altor bresle (tăbăcari, curelari,
cizmari, pantofari, etc.) asigurau lanţul viu pentru găleţile cu apă,
muncitorii din construcţii participau la demolările destinate limitării
propagării focului, iar hornarii şi învelitorii de case, lucrau pentru
salvarea persoanelor şi bunurilor din clădirile incendiate. La locul
incendiului erau mobilizate şi persoane specializate medical (doctorii
şi bărbierii) dar şi preoţii şi judecătorii.
„Pojarnicii” din Moldova
 În
Moldova, pe la 1777, Divanul Domnesc a dat grija „focurilor” din Iaşi în
seama podarilor, care aveau datoria de a interveni cât mai grabnic. În
1809, la sesizarea administraţiei ruse, Divanul
Moldovei a luat măsuri pentru
„întâmplare de foc” asigurând astfel caii necesari şi sacalele pentru
apă şi procurând tulumbe (pompe) de la Kiev, sporind totodată numărul
hornarilor. Incendiul din anul 1821 şi marele foc din iulie 1827 au
determinat autorităţile să întreprindă măsuri mai hotărâte: stăpânirea a
mărit numărul oamenilor necesari la mânuirea tulumbelor şi a organizat
aprovizionarea cu apă cu ajutorul sacagiilor şi aparilor. După incendiul
din 1833, pornit din mahalaua Tătăraşilor, care a distrus 262 de case şi
două biserici, la ordinul generalului Kisselef Sfatul administrativ a
propus înfiinţarea unei „roate (companii) de pojarnici”, înzestrată cu
toate cele necesare în caz de incendiu, „pojarnici” care şi-au intrat în
atribuţiuni din data de 15 mai 1835, dispunând de 76 de cai, 24 de
sacale, patru tulumbe şi cinci căruţe.
„Descoperirea grabnică a incendiului”
La Suceava, în Bucovina,
potrivit regulamentului instituit în anul 1838 (care se ghida după
 regulamentul
cadru al Curţii de la Viena) administraţia locală avea, ca „rechizite
pentru stingerea incendiului, 2 pompe de incendiu, 2 vehicule-cisternă
cu 2 găleţi, 30 de găleţi, 2 pompe de
mână,
7 topoare şi 2 scări de
incendiu”. Pentru prevenirea („descoperirea grabnică a
incendiului”) existau patru paznici de noapte. „Aceştia - aşa
cum stipulează regulamentul - sună orele, la un instrument de suflat,
vara de la orele 10 seara până la 2 dimineaţa, iar iarna de la orele 9
seara până la 4 dimineaţa şi este datoria lor, în acest timp, să
patruleze neîncetat pe uliţele din interiorul oraşului şi, prin urmare,
să menţină nu numai siguranţa proprietăţii private, ci, în principal, să
urmărească orice apariţie a incendiului, să-l urmărească cu băgare de
seamă şi să facă înştiinţare urgentă prin alarmă”. Paznicii trebuiau
să dea „semnalul de incendiu prin clopotul pompierilor sau al
poliţiei”, dar şi prin „bătăi în uşile şi ferestrele” locuitorilor.
Sacagii şi obligaţiile
locuitorilor
Sacagii erau
cei care, la apariţia pericolului de incendiu,
trebuiau
„să vină imediat, călărind într-acolo cu butoaiele pline”. Ei aveau
obligaţia „din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, să
 ducă
butoaiele umplute în curtea primăriei… pentru ca să fie adunată o
suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură”.
Pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului primăria acorda un
premiu
de un
florin. Regulamentul
din anul 1838 făcea precizarea că „oraşul Suceava suferă de lipsă de
apă, deoarece nu există sau sunt foarte puţine fântâni, iar apa este
transportată în case prin proprii cărăuşi de apă (sacagii) existenţi”.
Sacagii umblau zilnic pe străzi cu sacalele lor, „unele mai mari,
altele mai mici, fiecare pe măsura pungii şi calului stăpânului său”,
în fapt nişte butoaie, aşezate pe două roţi şi trase de un cal, de care
atârnau doniţele de lemn agăţate într-un cârlig.
Printr-un articol al regulamentului era
stabilită o listă cu locuitorii din diverse puncte ale oraşului care
erau desemnaţi să vină, „cu cănile umplute”, pentru asigurarea
acestei prime rezerve de apă. Obligaţiile locuitorilor în caz de
incendiu erau marcate „printr-o tablă prinsă de casă”, care
indica „clar şi vizibil, o cană, un topor, după cum aceşti locuitori
ai casei au să apară cu căni, topoare”, lucru care era urmărit
„prin supraveghere poliţienească”. Totodată erau stabiliţi căruţaşii
care trebuiau să vină „în cazul unui pericol, cu caii înhămaţi, la
locul incendiului şi să stea pentru a fi întrebuinţaţi după cerinţe”.
Fântâni şi
felinare
Regulamentul mai stipula ca
„fiecare proprietar de casă să fie instruit ca în cazul întâmplării
unui incendiu să-şi lumineze casa noaptea cu un felinar”, iar „fiecare
posesor de fântână să lase nestânjenită folosirea liberă” a
acesteia. Se prevedea „ca transportul pe stradă, de la fântâna
publică a Şipotului, să fie luminat în întunericul nopţii”,
subliniindu-se totodată necesitatea ridicării „de stâlpi, la distanţe
potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse”. Fântâna de la
Şipot, sau, aşa cum i se mai spunea, Fântâna Mitropoliei, era sursa
principală de apă a oraşului, întrucât, din toate fântânile existente,
avea cel mai mare debit de apă. Se consemnează faptul că, în anul 1834,
antreprenorul Hermann, cu aprobarea Comisariatului şoselelor din
Cernăuţi, „a executat reparaţii la Şipot, astupând în acelaşi timp
văgăuna peste care trecea un pod”. Prin acest regulament din anul
1838 s-a stabilit că strada pe care se afla fântâna Şipotului „va
trebui să fie sistematizată pe costul casieriei oraşului, iar felinarele
se vor păstra în arestul poliţiei, puse în sarcina de serviciu a
slujbaşului de cancelarie Dolinger, cu scopul ca numărul stabilit de
felinare să fie permanent (n.r. asigurat) cu lumânările necesare”.
Poliţiştii
şi primarul
La primirea ştirii de
incendiu caporalul de poliţie (corpul de poliţie local funcţiona în
incinta şi în subordinea primăriei) avea îndatorirea „să transporte
la faţa locului rechizitele de incendiu orăşeneşti”. Adunaţi în
camera de gardă, poliţiştilor li se stabileau sarcini precise: „trei,
pe deplin înarmaţi, să ocupe atât paza la arest, cât şi la casierie şi
cancelarie”, „restul însă, tot la fel înarmaţi, vor merge la
locul incendiului pentru întrebuinţări ulterioare”, unde trebuiau
„să rămână să se pună la dispoziţia primarului sau şefului biroului care
se ocupă de conducerea mijloacelor de salvare”. Prin articolul 11
din regulament, primarul avea ca misiune convocarea „domnului inginer
ţinutal cezaro-crăiesc”, împreună cu care urma să se ocupe apoi de
„conducerea superioară a tuturor măsurilor ce vor fi socotite
necesare”.
Aşadar toţi locuitorii urbei,
de la primar la fiecare gospodar proprietar de fântână sau de căruţă,
trebuiau să fie permanent pregătiţi pentru a interveni în caz de
incendiu.
Tiberiu COSOVAN
Suceava
ianuarie, 2008
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
