|
TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU
Mihai Rădulescu
Impresii si pareri personale in FORUM
Domnul Corneliu Coposu nu se grăbeşte să intre în amănuntele temniţelor
sale, deşi scopul vizitei mele este de a scrie despre ele. Îi înţeleg
ezitarea şi nu-l grăbesc să-şi depene amintirile despre perioada în care
i s-a interzis dreptul la demnitate, la cuvânt, ba chiar şi la decenţa
traiului de ceas de ceas…
În faţa întrebărilor mele, suficient de generale pentru a nu-i deveni
neplăcute, recurge la o stratagemă a jocului de şah: rocada. Tura
domnului Corneliu Coposu, îndărătul căreia se ascunde în cele ce
urmează, va fi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar rocada sa constă în evitarea
solicitării de a-mi vorbi despre sine; la fel, ea stă în introducerea în
conversaţie a temei Armistiţiului; de fapt, este tema lucrării domniei
sale, apărută de curând: Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui,
urmată de o Addenda: Riposta unei contestări neîntemeiate a actului de
la 23 August (Editura „Gândirea Românească“). Deplânge condiţiile sub
orice critică ale ediţiei şi cu osebire absenţa totală de corectură a
tipăriturii conţinând extrem de valoroase mărturii inedite, privitoare
la schimbarea destinului ţării.
Chemat de acest nou subiect, trece la:
– Cu Lucreţiu Pătrăşcanu am fost prieten; de familie chiar. Ne vizitam,
îmi mărturiseşte gazda mea.
Nu are nici o reticenţă în afirmarea publică a acestei amiciţii.
Întrevăd trei motivări ale ei, dacă nu chiar mai multe. Satisfacţia
noastră a tuturora de a evoca un om pe care l-am simpatizat şi care s-a
stins. Într-un fel, este ca şi când l-am aduce de faţă, să retrăim
momentele când l-am putut vedea. Un alt motiv poate fi generat de gândul
că, indiferent de crezurile distincte şi opuse ale celor doi,
banditismul căţărat în prepeleacul puterii le-a impus amândurora o
soartă a suferinţei, vădind astfel, într-un mod alambicat, rezistenţa
sentimentului ce-i lega, căci interlocutorul meu a fost mult chinuit
pentru a accepta să devină martor al acuzării în procesul lui
Pătrăşcanu, cu intenţia de a i se da acestuia lovitura de graţie, prin
folosirea împotriva lui a unor declaraţii mincinoase (refuzate categoric
de domnul Coposu). A treia pricină ar putea fi aceea că are prilejul să
mai ridice un colţ al cortinei care a ascuns până astăzi istoria
comunismului.
Dar nu am timp să aleg între trăirile domniei sale, deoarece purcede la
explicaţii privind relaţiile cu marea victimă a propriilor „tovarăşi“ de
luptă:
– Desigur, fiecare rămânea cu ideile lui. La începutul întâlnirilor,
contradicţiile se ilustrau prin argumentări ponderate, elegante. Pe
măsură ce ne încingeam, tonul ni se schimba. Deveneam caustici,
violenţi. Câteodată chiar foarte violenţi. De la el am aflat o mulţime
de detalii ce au rămas necunoscute istoricilor. Relaţiile sale cu
Jdanov, de pildă.
Îmi trece prin minte că toate câte ţin de evoluţia Partidului Comunist
au rămas necunoscute. Conducătorii acestuia s-au opus categoric să apară
vreo istorie a Partidului Comunist Român. Nu poţi da în vileag faptul că
partidul tău este implicat exclusiv în crime directe sau indirecte, ce
se înlănţuiesc de la un capăt la celălalt al existenţei lui. Dar nu e
momentul potrivit pentru atari consideraţii.
Mă agăţ de menţionarea omului politic sovietic şi:
– Pătrăşcanu îl cunoştea dinainte de Armistiţiu?
– De aproximativ zece ani. Din 1935, când Lucreţiu Pătrăşcanu era
reprezentantul secţiei din România pe lângă forul suprastatal care
dirija cu autoritate activitatea „secţiilor“ din străinătate.
Îmi menţionează, amănunt de care nu aveam cunoştinţă, că Pătrăşcanu
fusese desemnat din afara graniţelor noastre, ca delegat al comuniştilor
la tratativele dintre partidele democrate române ce pregăteau
Armistiţiul.
– Nikolai Vasilievski Novikov, ambasadorul URSS-ului la Cairo, i-a
sugerat prinţului Barbu Ştirbey, însărcinatul politicienilor
anti-războinici din patrie, ideea ca „Opoziţia Unită“ din România să-i
încadreze şi pe comunişti în coaliţia antihitleristă şi
anti-antonesciană.
– Ei n-au fost de la început în fruntea mişcării pacifiste, cum afirmau?
– Nici vorbă. Partidele Naţional Ţărănesc şi cu cel Liberal au iniţiat
acţiunea în 1941. La 28 septembrie 1942, li s-a ataşat Partidul
Socialist. Cel comunist nu putea fi admis să colaboreze cu forţele
democratice, deoarece până la autodizolvarea Kominternului, de la 15 mai
1943, Congresele III, IV şi V prevedeau, cu privire la România, teze
inadmisibile. Comuniştii au fost primiţi alături de celelalte partide
abia la 20 iunie 1944, când s-a constituit „Blocul Naţional Democratic“.
Însă, până să se ajungă la aceasta, s-au ivit destul încurcături. Iuliu
Maniu şi cu Dinu Brătianu i-au dat de ştire lui Novikov cât de puţin
numeroşi erau comuniştii în ţară şi că nu reprezentau nici o pătură a
populaţiei. Novikov nu i-a contrazis. În schimb, a susţinut că era util
pentru „Opoziţia Unită“ din România să se înfăţişeze în faţa
străinătăţii ca o formaţie democratică lipsită de prejudecăţi, care să
includă toate curentele şi păturile sociale antifasciste.
N-am răgazul să deschid gura, cutremurat de acest amestec în treburile
interne ale acelora care se străduiau să scoată România din război,
deoarece domnul Corneliu Coposu insistă asupra argumentelor de bun-simţ
şi de aparentă grijă purtată viitorului nostru, emise de Nikolai
Vasilievski Novikov. Suntem cu toţii obişnuiţi cu declaraţiile
democratice ale comunismului, ce ascund cele mai nefaste planuri de
aservire şi de distrugere; dar, la timpul acela, nu ştia nimeni de pe
Pământ până unde mergea „tartufismul“, făţărnicia exponenţilor lui.
– Cei doi şefi ai partidelor majoritare au contactat, pe rând,
personalităţile mai răsărite ale Partidului Comunist. Au trebuit căutate
îndelung, anevoios, cu obstinaţie. Se ascunseseră fiecare cum putuse.
Nici unul dintre ei nu ştia unde erau retraşi ceilalţi. Îşi păzeau
libertatea.
Dacă înţeleg bine, lupta lor antifascistă consta în a-şi feri urma cât
mai strict, mai ales de tovarăşii lor, posibili vânzători, dintre aceia
cu care au însămânţat puşcăriile de îndată ce au pus mâna pe putere.
– Cine erau aceia mai răsăriţi? – întreb.
– Foriş, Petre Constantinescu-Iaşi, Constantin Pârvulescu, Iosif
Rangheţ, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Iosif, C. Agiu. Era amuzant că
fiecare dintre dânşii se înfăţişa ca cel mai autorizat reprezentant al
comuniştilor. Era imposibil să-i determinăm să numească un purtător de
cuvânt cu drepturi depline de reprezentare. S-a comunicat la Cairo
aceasta. Novikov a transmis numele lui Pătrăşcanu, prin Ştirbey.
– Va să zică Novikov este acela care a transmis numele lui Pătrăşcanu,
reiau cuvânt de cuvânt, stupefiat de dependenţa comuniştilor români faţă
de sovietici.
– Da, într-o telegramă cifrată, venită de la Moscova. Aşa s-a ajuns la
acceptarea lui Pătrăşcanu ca reprezentant al comuniştilor. Din acel
moment, el s-a considerat investit cu calitatea de exponent.
– Cum aţi stabilit legătura cu el?
– Legătura exista din toamnă, din noiembrie 1943. Maniu se întâlnise cu
Pătrăşcanu şi angajase discuţii politice cu el.
– Unde?
– În strada Dr. Marcovici 9, la etajul VI. În apartamentul meu. Îi
dădusem lui Pătrăşcanu cheia casei. Se strecura prudent în locuinţă, cu
câtva timp înainte de sosirea lui Iuliu Maniu.
Îl privesc cu atenţie pe omul care-şi reactualizează amintirile. Când
l-am întrebat cum decurgeau anchetele în 1947 (a fost arestat pe 4
iulie, în afacerea Tămădău), a evitat să le pomenească pe ale sale
personale.
Decenţa ce-i însoţeşte orice gest, orice cuvânt îmi va fi principala
oprelişte în realizarea scrierii pe care o plănuiesc. Dar, pomenindu-mi
unele dintre metodele folosite în general de către torţionari, le deduc
pe acelea suferite de dânsul. Una dintre ele, care probabil l-a chinuit
mai mult: ancheta nonstop, întinsă pe un lapsus de şaizeci-şaptezeci de
ore; pe parcursul acestora, tot la câteva ceasuri, se schimbau, în ture,
anchetatorii; numai victima rămânea pe loc; când adormea, era
deşteptată; întrebările se înfigeau ca nişte cuţite în creierii
amorţiţi.
– Mulţi au fost obligaţi să cedeze în faţa acestei cazne. Rezistenţa
omului slăbeşte după un oarecare timp – mi-a explicat. Ameninţarea
familiei, torturarea ei făceau parte din tehnicile anchetatorilor; apoi
aruncarea în carceră în perioada de răgaz dintre anchete. Carcerele erau
nişte sicrie, dispuse pe verticală, în ziduri. În loc de uşă, se trăgea
peste tine un oblon. Nu te puteai aşeza pe jos; nici măcar să-ţi moi
genunchii, să te laşi pe gambe nu era cu putinţă; atâta de strâmte… –
nu-şi încheie fraza.
Carcerele cunoscute mie se aflau, la vreme de iarnă, în curte; pereţi de
tablă, la partea inferioară suficient de distanţaţi de baza lor
metalică, pentru ca vântul îngheţat să circule în voie. Oroarea celor
încastrate în pereţi îmi pune un nod în gât.
– Specialistul în bătaie – continuă domnul Coposu – era un ins de vreo
sută de kilograme, un adevărat Goliat, cu înfăţişare de luptător de
circ. Poreclit „Tarzan“, fost şofer al lui Stelian Popescu. Te apuca de
păr şi te izbea cu capul de ziduri, neeconomisind palmele, pumnii şi mai
ales călcarea în picioare. Erai bătut cu cearşaful ud. Cu saci de nisip
peste piept. Cu ranga la tălpi, după ce ţi se legau mâinile de glezne şi
se strecura o ţeavă metalică printre ele, sprijinită de două mese. Omul
rămânea atârnat aşa, chircit, între acestea. Loviturile se repercutau în
toate vertebrele. Simţeai că ţi se desprinde calota craniană. Sau
loviturile erau date cu vâna de bou. Cumplită era electrocutarea în
celule în care stăteai în apă. Mulţi îşi încheiau perioada de anchetă
fără dinţi. Printre aceştia: Ovidiu Borcea, Cicerone Ioniţoiu, Saşa
Ivasiuc – cel din urmă în altă epocă…
– E şeful lotului meu! – tresar uimit că noi, studenţii demonstraţiei
din 1956, n-am trecut neobservaţi.
– Am stat cu el în Bărăgan. În satul căruia i se zicea Rubla. Era foarte
afectat că nu-l ajuta nimeni dintre cei liberi. N-avea nici un venit. Nu
izbutea să se hrănească. Sora mea îmi aducea câte ceva de-ale gurii.
Mama, care se mutase la mine, îmi pregătea mâncarea. Saşa Ivasiuc mânca
ades la noi. Şi el a rămas fără dinţi – a revenit amfitrionul meu de
unde plecase.
Toate acestea, discutate la începutul întrevederii, îmi năpădiră mintea
pe când îl scrutam. Era lansat în retrăirea perioadei de pregătire a
tratativelor în vederea încheierii Armistiţiului, astfel încât nu
nădăjduiam să mai culeg nici o ştire despre închisorile sale. Un gând
miji – urma să se întărească pe măsură ce progresa naraţiunea sa:
„Domnul Corneliu Coposu convieţuieşte infim de puţin cu sine însuşi şi
zdrobitor de intens cu Istoria contemporană. De fapt, el este Istoria!“
Ideea mi-a venit când mi-am dat seama că nici propriul apartament nu-i
aparţinea, în perioada întâlnirilor conspirative la care se referea, că
acesta era teatrul unei apropieri politice impuse, deci necesar, aceea
dintre Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ambii, peste doar câţiva ani,
preschimbaţi în cadavre, drept urmare a însuşi Armistiţiului, în vederea
căruia şi-au riscat viaţa de bunăvoie atunci când s-au întâlnit în
strada Dr. Marcovici.
– Deci la dumneavoastră s-au desfăşurat mai multe întrevederi…
– Nu numai la mine, ci şi la Emil Ghilezan, în strada Ion Ghica nr. 4,
la etajul V. Apoi, în mod curios, Pătrăşcanu a primit ordinul să-l
prezinte „Opoziţiei Unite“ pe Emil Bodnăraş, care s-a recomandat:
inginer Ceauşu.
– De ce vi s-a părut curioasă apariţia lui Bodnăraş?
– Fiindcă prin ea se dovedea că reprezenta un personaj mai important
decât Pătrăşcanu care, de altfel, nu-şi asuma nici o calitate.
Ascensiunea lui Bodnăraş era mai puţin cunoscută. Se ştia că fusese
locotenent de artilerie în garnizoana din Cernăuţi. Simulase, în 1933,
că s-ar fi înecat în Nistru. Îşi lăsase până şi hainele pe mal, frumos
stivuite, ca şi când stăpânul lor ar fi intrat în apă, să se scalde.
Scopul punerii în scenă a tânărului ofiţer consta în tăinuirea trecerii
sale în URSS. În 1937, a fost trimis în România cu misiuni de partid.
Prins, a primit o condamnare de cinci ani, cu ocazia rejudecării
procesului iniţial cu condamnare în contumacie. Eliberat din
penitenciarul de la Caransebeş, în loc să fi fost internat în lagăr, cum
se întâmpla totdeauna cu deţinuţii cărora la expira pedeapsa, a rămas în
libertate. Fratele său, Manole, l-a ajutat să se ascundă în Galaţi. La
apariţia lui, din 1944, a pretins că ar fi fost mandatarul Kremlinului,
în vederea reorganizării Partidului Comunist. Aşadar, în 1944, a ieşit
la lumină. S-a deplasat la Bucureşti şi a luat legătura cu Constantin
Pârvulescu şi cu Iosif Rangheţ, despre a căror duşmănie purtată
secretarului Foriş avea ştire. Au complotat toţi trei înlăturarea celui
din urmă.
– Oare sovieticii intenţionau să-l dea la o parte pe Foriş? Aceasta să
fi fost misiunea cu care revenise în ţară Bodnăraş?
– Nu cred. Cei trei s-au hotărât între ei să preia conducerea în locul
lui.
– Dar Kremlinul pe cine avea în vedere?
– Oameni de încredere, dintre „moscoviţi“. Pe care i-a şi trimis în
ţară, îmbrăcaţi în uniforme de NKVD.
– Cine anume?
– Ana Pauker, în haine de locotenent-colonel, şi maiorul Vasile Luca. În
primii ani, Dej nu făcea nici un pas fără încuviinţarea Anei Pauker.
– Cum a reacţionat triumviratul Pârvulescu – Rangheţ – Bodnăraş?
– Au răscolit pretutindeni, până l-au dibuit pe Foriş. Îl acoperea
„teknika“ lui – rosteşte domnul Corneliu Coposu, forţând accentul
rusesc.
Se amuză că n-am înţeles. Repetă, apoi îmi dă lămuriri:
– O „teknika“, după cum numeau ruşii secretara. Foriş era încurcat cu
ea. După ce l-au găsit cei trei, sub ameninţarea pistolului, l-au
torturat în fel şi chip, şi-au stins ţigările aprinse pe pielea lui,
l-au bătut, l-au însetat, l-au flămânzit. I-au smuls în cele din urmă
destăinuirea locului unde dosise arhiva partidului, loc cunoscut doar de
el. Odată aceasta încăpută pe mâinile lor, el a pierdut orice control şi
sprijin asupra şi din partea membrilor, ca şi a Moscovei, care-l tutela.
Era un mort viu. A fost înlăturat de la conducere.
– Ce rol avea Pătrăşcanu în acele lupte intestine?
– Nici unul. Nu era amestecat – insistă domnul Corneliu Coposu. La ora
aceea, era marginalizat. El era ideolog; după opinia mea, credea sincer
în doctrina marxist-leninistă.
Într-adevăr, subţirimea sensibilităţii intelectualului nu i-ar fi
îngăduit să participe la brutalităţi agresive. Lucreţiu Pătrăşcanu, prin
moartea sa în chinuri înjositoare pentru spiţa noastră, a vădit cât de
mare i-a fost greşeala de a fi conlucrat cu slugile inconştiente ale
stalinismului.
Îmi dau brusc seama că aceste gânduri nu-mi sunt hrănite, de fapt, de
destinul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Atunci când s-a înscris într-un partid
a cărui ideologie se întemeiază pe uciderea semenilor – lupta de clasă
–, şi-a asumat şi riscul de a cădea el însuşi în groapa cu lei. Nu, el
reprezintă doar accidentul de care mi s-a opintit simţirea. În cadrul
relatărilor de acum ale domnului Coposu, pentru mine Pătrăşcanu ţine
locul intelectualului în general, înşelat de teza valorilor umaniste,
tras pe sfoară de minciună, ademenit de unele sloganuri. Vina
intelectualilor comunişti a fost aceea de a închide ochii la ceea ce se
întrevedea printre faldurile cortinei: vărsarea sângelui, despărţirea
familiilor, însămânţarea urii în adulţi şi în copii, strivirea
personalităţii, robotizarea existenţei sociale şi individuale,
falsificarea până şi a evidenţei, dezorganizarea întregului mecanism
statal în vederea înlesnirii jefuirii bunului naţional, deformarea
culturii, denaturarea şi rescrierea istoriei.
Nu se pot cuprinde într-o pagină, nici într-o carte, născocirile
potrivnice omului şi patriei asupra cărora intelectualul a preferat
să-şi cenzureze propriile simţiri şi judecăţi, de dragul unei ideologii;
să accepte toate câte le vedea săvârşite prin schingiuire, nădăjduind,
cu laşitate, că erau pasagere. Puşcăriile-abator au fost anume deschise
pentru lichidarea vechii intelectualităţi şi înlocuirea ei cu o alta,
obedientă, timorată, îndoctrinată. Factorul de care n-a ţinut seama
Partidul Comunist a fost că intelectualitatea nu este o calitate
dobândită exclusiv pe băncile universităţilor, ci mai degrabă o aplecare
a minţii către analiza existenţei. Aşa s-a făcut că, în pofida „spălării
creierelor“, prin şcolile de toate gradele şi prin şedinţele politice,
înseşi noile condiţii ale vieţii sociale au impus apariţia unei alte
generaţii de intelectuali, cu ochii deschişi asupra haosului adus de
comunism. Aceşti intelectuali au ajuns victime ale regimului, după ce au
devenit conştienţi de necesitatea unei lupte individuale, care i-a
îndreptat spre temniţe.
Domnul Coposu reia povestirea, urmărind, de data aceasta, firul părăsit
mai de mult:
– După desemnarea lui Pătrăşcanu ca lider comunist, transmisă de la
Cairo, el a fost numit de către primul guvern, prezidat de generalul
Sănătescu, preşedinte al delegaţiei române de Armistiţiu, căreia i s-a
cerut să meargă la Moscova, pentru semnare. Delegaţia română a fost
cazată în capitala sovietică şi izolată vreme de zece zile, în care
interval armata sovietică intrată în România a capturat, ca pradă de
război, tot ceea ce a găsit în drumul ei, sub pretextul că starea de
război încă nu încetase. În cele din urmă, Pătrăşcanu, după nenumărate
proteste, a ajuns la Jdanov. Acesta, printre altele, l-a întrebat la
cine se gândiseră comuniştii din România că ar fi trebuit să preia
conducerea partidului şi să se ocupe de organizarea lui.
– Ce anume a răspuns Pătrăşcanu?
– A fost foarte surprins de întrebare.
– De ce? Jdanov manifesta o curiozitate firească.
– Fiindcă, ştiindu-se selecţionat de Nikolai Vasilievski Novikov şi
cunoscând obiceiul sovieticilor ca orice decizie să fie indicată de la
centru, bănuise greşit că el era cel dorit pentru poziţia de secretar al
partidului. Era pus în faţa unei situaţii pe care nu o înscrisese în
scenariul imaginat de el însuşi. Era natural să fi fost descumpănit. A
bâiguit, jenat: „Nu prea ne-am gândit la…“ – „Foarte rău că nu v-aţi
gândit!“ – i-a tăiat vorba cu asprime demnitarul. Dar îi plăcea
răspunsul, căci îi înlesnea comunicarea pe care o avea de făcut: „Nu-i
nimic. Ne-am gândit noi în locul vostru…“ – „Şi la cine v-aţi gândit?“
Replica a explodat prompt şi categoric: „La Ana Pauker“. Pătrăşcanu a
inspirat adânc, să-şi redobândească stăpânirea de sine. După o mică
pauză, Jdanov a continuat: „Dar tovarăşa Ana, cu înţelepciunea care o
caracterizează, ne-a lămurit că nu ar fi în favoarea popularităţii
partidului, dacă în încercarea lui de a se organiza, ar fi condus de
către o evreică, date fiind pornirile antisemite ale românilor…“ În faţa
amuţirii lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care n-avea curajul să-l contrazică pe
„tovarăşul Jdanov“, acesta a adăugat: „Există şi o propunere pentru
Vasile Luca“.
Îl ascult pe vorbitor şi-mi imaginez cum se delecta sovieticul, ca şi
când i-ar fi dat palmă după palmă românului tânăr şi chipeş din faţa sa.
– „Însă – reluă domnul Coposu cuvintele lui Jdanov –, acesta fiind de
origine maghiară, ar putea stârni nemulţumiri şi neîncrederi de acelaşi
gen ca şi tovarăşa Ana, în special în Transilvania.“
Mi-l închipui pe Pătrăşcanu cum se minuna de dibăcia cu care mânuia
emisarul lui Stalin disensiunile naţionale, cum plimba chibritul aprins
prin dreptul butoaielor cu praf de puşcă, lăsând să se înţeleagă că
oricând era capabil să arunce ţara noastră în aer, stârnind din nimica
un război civil întemeiat pe hrănirea artificială a xenofobiei preparate
în laboratorul cumplit al NKVD-ului, sistem de învrăjbire internă pe
care comunismul nu a încetat să-l practice.
– „Aşa încât – îl citează mai departe domnul Coposu pe Jdanov, conform
celor istorisite lui de către prietenul său Pătrăşcanu –, să căutaţi voi
un muncitor, unul cu trecut curat, un tovarăş cinstit faţă de noi,
neapărat nepătat, pe care să-l putem promova…“
Sorţii aveau să cadă mai târziu asupra lui Gheorghiu-Dej. Iar acesta
avea să se păteze cu sângele lui Pătrăşcanu, cu eliminarea, în baza unor
motivări „fabricate“, a numitei Pauker, a lui Luca, a atâtor altora cu
care a pornit la drum. Dar mai ales urma să asasineze zeci de mii de
români aruncaţi în temniţe sau îngropaţi sub malurile devoratoare de
vieţi ale canalului Dunăre – Marea Neagră… – mă întunecam, trecând în
revistă crimele lui de neuitat şi ale acoliţilor săi.
În timp ce comentam în sinea mea aceste realităţi, interlocutorul meu nu
contenea să povestească:
– Pentru a se face loc noilor potentaţi, trebuia să dispară Foriş.
Reţinut de „tovarăşii“ săi din triumviratul menţionat, într-o casă
conspirativă, cu un regim aspru de închisoare, chiar sub ocupaţia
nemţească – adică începând cu data de 2 aprilie 1944 –, Foriş a mai fost
menţinut viu până la 12 octombrie 1944, zi în care a fost ucis cu
răngile. Moartea lui era necesară nu numai pentru a i se face loc noului
secretar, ci şi pentru că ar fi divulgat torturile la care fusese supus,
numele călăilor săi şi răzvrătirea acestora împotriva poruncilor
Kremlinului.
Oricâtă cutremurare îmi provoacă tot ceea ce ţine de comunism, totuşi
simt că ar fi omenesc să depun o floare pe mormântul bietului Foriş. Dar
unde să-l găseşti? Ucigaşii săi i-au smuls până şi numele din Istorie.
Mă trece un fior. Pentru a-l alunga, readuc conversaţia pe făgaşul
iniţial:
– Tratativele cu „Opoziţia Unită“ cine le-a purtat, din partea
comuniştilor?
– Pârvulescu. După 20 iunie 1944, a fost secondat de Petre
Constantinescu-Iaşi şi de C. Agiu.
– Cine este acest Agiu? N-am auzit niciodată de el. De altfel, aţi mai
pomenit şi alte nume pe care nu le cunosc. Petre Iosif, de pildă.
– Nu mai ştiu nimic despre ei. Parc-ar fi intrat în pământ. Oricum, nu
sunt singurele cazuri de comunişti de frunte măturaţi de la ospăţul
puterii şi aruncaţi la lada de gunoi, eliminaţi fără urmă, de parcă i-ar
fi înghiţit canalul. A existat în epoca războiului şi Mihai Magheru.
Unde este? Studentul din conducerea tineretului comunist Ion Angelo
Popilian l-a adus la noi, în aceeaşi perioadă, pe un subordonat de-al
său, pe care am aflat că-l chema Nicolae Ceauşescu. Acesta ne solicita
să-i tipărim, la tipografia noastră, manifeste; se ocupa cu propaganda
în rândurile tineretului din Ilfov. Popilian a dispărut.
Gazda mea a păstrat tăcerea o clipă, pentru a lăsa să se spulbere aceste
fantome, apoi:
– Să ne întoarcem la chestiunea Armistiţiului. La 28 noiembrie 1943,
Edith Marcovici, „teknika“ lui Pătrăşcanu, aflat în domiciliu
supravegheat, la Poiana Ţapului, a solicitat o întrevedere, pentru el,
şi cu Iuliu Maniu, deşi Pătrăşcanu nu era atestat prin acordul secţiei
comuniste „interne“. Au avut loc trei întâlniri în cursul acelui an şi
două la începutul lui 1944.
Îmi fac o menţiune mentală: cât de puţin drastică era situaţia evreilor
în România cunoscută ca „fascistă“ dacă, în plin regim antonescian, o
evreică, pe deasupra şi comunistă, şi agent al Moscovei, circula
cvasi-liberă, ba lua şi contact cu principalul reprezentant al
opoziţiei, de presupus a fi fost el însuşi urmărit? Această evidenţă n-o
împiedica pe Ana Pauker să arunce anatema asupra neamului nostru,
acuzându-l de antisemitism, cum s-a văzut mai sus. De altfel, practica
aceasta nu conteneşte, ca şi cum unii oameni n-ar putea trăi liniştiţi
dacă nu şi-ar inventa nişte duşmani, stârnindu-şi astfel tonusul vital
şi combativitatea.
– Cu prilejul celei dintâi întâlniri, preşedintele Partidului Naţional
Ţărănesc a aflat de la Pătrăşcanu că o parte dintre comuniştii cunoscuţi
lui renunţaseră la tezele Congreselor III, IV şi V şi că erau doritori
să colaboreze cu opoziţia la răsturnarea dictaturii militare, în vederea
dobândirii independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale,
precum şi pentru restaurarea instituţiilor democratice şi a
Constituţiei, a Parlamentului, a sistemului pluralist şi pentru
organizarea de alegeri libere. În final, Lucreţiu Pătrăşcanu a făgăduit
să concentreze forţele comuniştilor reveniţi la fidelitatea, de recentă
dată, faţă de patria lor, care înţeleseseră cât era Kominternul de
dăunător acesteia şi să se angajeze în lupta antifascistă, pentru
democraţie. URSS-ul a fost iniţial favorabil tratativelor cu partidele
adversare fascismului şi lui Ion Antonescu. A făcut tot soiul de
promisiuni avantajoase României. Dintre acestea, cea mai convingătoare a
fost a Comisarului Molotov, de la 2 aprilie. În urma cererii Opoziţiei,
el a declarat oficial – la postul de radio Moscova – că ţara sa nu
urmărea ocuparea nici unei părţi a teritoriului românesc sau schimbarea
orânduirii noastre de stat. Tratativele au continuat în acest sens, tot
mai încurajatoare pentru „Opoziţia Unită“ de la noi.
– Atât de încurajatoare, încât ne-au fost necesari patruzeci şi cinci de
ani pentru a înţelege „avantajele“ pe care ni le pregăteau bolşevicii… –
nu mă pot abţine să-l întrerup pe vorbitor.
– Mda, ne-am obişnuit cu schimbarea la faţă a comuniştilor. Începând cu
luna iunie, sovieticii n-au mai fost interesaţi de semnarea
Armistiţiului cu noi. Au hotărât să pătrundă în România ca într-o ţară
inamică, oricâte sacrificii umane şi economice ar fi presupus aceasta.
– Dar de ce? Doar pretenţiile noastre nu erau de speriat…
– Nici vorbă despre aşa ceva. Dacă nu ar fi existat nici o înţelegere,
sovieticii ar fi putut ocupa întreaga Moldovă. De altfel, şi după
declararea încetării focului, ei au străbătut teritoriul moldovean,
ridicând şi deportând, ca prizonieri de război, toţi ostaşii întâlniţi
în cale, deşi cei din urmă, ştiind că a încetat războiul, nu li s-au
opus. S-ar putea zice că Armistiţiul a încurcat socotelile guvernului
sovietic. Din această pricină, prezenţa lui Pătrăşcanu la tratativele de
Armistiţiu i-a deranjat. Acesta a fost motivul schimbării de atitudine a
lui Jdanov faţă de Lucreţiu Pătrăşcanu. Când delegatul român i s-a
înfăţişat, la 10 septembrie, a fost uluit că demnitarul rus nu i s-a mai
adresat cu formula „tovarăşe Pătrăşcanu“, ci cu apelativul „Domnule“…
I-a strigat în faţă: „Ce-ai căutat cu ăştia?!… (Era vorba despre
asocierea lui cu naţional-ţărăniştii, cu liberalii, cu
social-democraţii, autorii schimbării de la 23 august 1944.) Ne-ai
stricat toate planurile!“… – şi-a dat el în vileag nemulţumirea.
– Nu înţeleg, totuşi, oricât de mare ar fi fost avantajul politic sau
teritorial dacă nu s-ar fi încheiat Armistiţiul, de ce să fi riscat
Stalin prelungirea, cu mari pierderi, a războiului. Căci Mareşalul Ion
Antonescu nu era un adversar comod. Onoarea lui militară şi respectul
pentru cuvântul de onoare dat germanilor l-ar fi împins la o luptă de
apărare a patriei, care i-ar fi costat mult pe sovietici, nu?
– Judecaţi singur…
Domnul Corneliu Coposu se uită puţin prin jur.
– Căutaţi ceva?
– Da. Aş fi vrut să vă arăt textul privitor la aceasta, din ceea ce am
publicat nu de mult…
Cu oarecare mândrie tinerească – deşi nu mai am etatea potrivită acestui
atribut – am scos din geantă cartea Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile
lui şi i-am arătat-o, întrebându-l:
– Despre asta este vorba?
Confirmă încetişor, preocupat să găsească pagina dorită.
– Aşa, vedeţi aici…
Îmi indică paginile 20 şi 21. Citesc cu glas tare, începând cu locul
desemnat de vârful degetului său:
– „La cea dintâi şedinţă…
– Din 25 mai, e specificat mai sus, ţine domnia sa să precizeze.
– …Vişoianu prezintă reprezentantului contrapropunerile lui Iuliu Maniu,
ce prevedeau următoarele deziderate: să se asigure suveranitatea şi
independenţa României; să se asigure şi garanteze structura socială
existentă a României; să se infirme Diktat-ul de la Viena şi să se
restaureze frontiera româno-maghiară trasată la Trianon, în conformitate
cu hotărârea plebiscitară a poporului român; problema frontierei
româno-sovietice să fie lăsată, spre soluţionare, în grija conferinţei
de pace; teritoriile româneşti, eliberate de ocupaţia germano-maghiară,
să fie trecute exclusiv sub administraţia românească, numită de guvernul
român; Capitala României, precum şi zonele care nu intră în operaţiile
militare, să fie scutite de ocupaţia armatelor aliate ei; fondurile
româneşti confiscate sau controlate de Germania să fie înapoiate
României, iar fondurile româneşti sechestrate sau blocate în ţările
aliate să fie deblocate şi puse la dispoziţia guvernului român; România
să fie despăgubită, pentru daunele de război cauzate de Germania şi
Ungaria, de către ţările respective; despăgubirile de război pretinse de
URSS să fie reduse la limita reală a daunelor cauzate; armata sovietică
să părăsească România în şaizeci de zile de la încheierea războiului“…
Îmi întrerup lectura, pentru a exclama cu obidă:
– Când mă gândesc că abia acum a început să plece din Polonia armata
„eliberatoare“, deşi Polonia a fost considerată ţară cobeligerantă. Au
tot „eliberat-o“ timp de o jumătate de veac!
– Ţară aliată şi „învingătoare“! – mă corectează, pe bună dreptate,
conlocutorul meu.
Reiau citirea:
– „…să nu se introducă pe teritoriul României ruble de război, guvernul
având grijă să pună la dispoziţia trupelor sovietice în trecere monedă
românească, cazare, întreţinere şi mijloace de transport; România să fie
considerată stat aliat sau cel puţin cobeligerant; pentru reuşita
loviturii de stat, România să fie ajutată de trupe anglo-americane
aeropurtate, cu arme şi muniţii; semnalul de declanşare a loviturii de
stat să fie dat de reprezentanţa Aliată de la Cairo, în funcţie de
ofensiva sovietică antigermană din Est, coroborată cu o debarcare
maritimă la Constanţa şi cu paraşutarea de trupe la Bucureşti. (Parte
din aceste revendicări au fost acceptate la Cairo, dar refuzate ulterior
de Moscova.)“
Încheind lectura fragmentului, domnul Corneliu Coposu îmi spune:
– Statutul României de inamic era profitabil pentru URSS, deoarece nu
mai trebuia să ţină seama de nici una dintre aceste pretenţii. Moscova
ar fi voit să împărtăşim şi noi situaţia Bulgariei, pentru ca, într-o
Românie inamică, să fie asasinată întreaga intelectualitate, să fie
eliminată orice opoziţie naţională, să se procedeze la anexiuni şi la
comunizare. Ştiu prea bine ce s-a petrecut în Bulgaria, de la Kendall,
colonel în armata britanică şi şef al secţiei relaţii de misiunile
americană şi sovietică.
– O sursă mai bine informată e greu de găsit…
– Nu despre informaţiile obţinute pe linie diplomatică este vorba, ci
despre acelea culese cu propriii săi ochi; în sânul familiei sale, aş
putea spune.
Gazda mea constată că nu pricep. De aceea, consideră util să detalieze:
– Serviciul englezului fusese în Bulgaria. Se îndrăgostise de fiica
preşedintelui cultivatorilor de orez. Se căsătoriseră. A doua zi după
nuntă, el a fost mutat în România, noul său statut împiedicându-l să mai
rămână într-o ţară în care dobândise rude neaşteptate. Când Bulgaria a
fost ocupată de către armata sovietică, doamna Kendall şi cu fiica lor
se aflau la Alexandria. El le-a adus la Bucureşti. Zvonurile cu privire
la ceea ce s-a întâmplat în ţara vecină erau îngrozitoare. Doamna
Kendall nu mai avea putere să stea liniştită, lipsită fiind de orice
ştire de la ai săi. În afara părinţilor, la Sofia îi rămăseseră trei
fraţi, cu soţiile lor şi neamurile acestora şi cu vreo opt copii. Au
plecat cu escorta la Sofia, pentru ca doamna Kendall să-şi vadă familia.
I-au găsit pe toţi membrii acesteia împuşcaţi. Cam aşa s-ar fi întâmplat
şi la noi, dacă nu intervenea lovitura de stat de la 23 august 1944.
Împiedicând – fără voie – un masacru cu caracter politic şi social în
România, Pătrăşcanu, prin tratativele de Armistiţiu la care a
participat, solidar cu partidele de opoziţie, a dobândit acel definitiv
semn al ostracizării, concretizat în dispreţuitorul „domnule
Pătrăşcanu“…
– Şi a plătit opunerea sa inconştientă şi involuntară la masacrul
plănuit.
– A plătit cu chinuri înspăimântătoare, la care l-au supus propriii săi
tovarăşi de crez politic şi de luptă, a plătit cu viaţa.
Timpul ne-a luat-o cu mult înainte. Telefonul a sunat tot la două-trei
minute. Nici clopoţelul uşii nu s-a lăsat mai prejos. Câteva persoane
apropiate domnului Coposu stau prin preajmă, aşteptând încheierea
vizitei mele, pentru rezolvarea unor chestiuni urgente. Existenţa nu e
uşoară când eşti persoană publică. Am prezente în cuget neistovitele
domniei sale activităţi din cursul dimineţilor, după-amiezelor, serilor.
(„De la Revoluţia din Decembrie, n-am mai mâncat niciodată la prânz.
Prânzul meu este zilnic după orele 18…“ – mi-a mărturisit.) Nu pot uita
nici munca sa de scriitor, desfăşurată noaptea târziu, până după mijirea
zorilor.
Totuşi, cât de puţine cuvinte despre sine însuşi, cel de astăzi, ca şi
cel de ieri, care a scăpat, ca prin minune, de la moartea din gherlele
comuniste…
Nici o izbucnire a suferinţelor adunate şaptesprezece ani şi jumătate,
nici o dojană firească adresată călăilor săi. Nimic din portretul de
„răzbunător“ pe care i l-au pictat oponenţii politici, aceia care i-au
cerut capul, prin ziare, de la tribune şi pe la colţuri de stradă.
În schimb, sunt izbit de luciditatea dreaptă cu care mi-a împărtăşit
câte ceva despre acel moment al Istoriei, în plinul căruia s-a aflat,
activ, dedicat salvării României de sub ocupaţie, alături de Iuliu
Maniu. Sunt izbit de imparţialitatea sa, de lipsa lui de reticenţe în
a-şi face cunoscute sentimentele ce l-au legat de Lucreţiu Pătrăşcanu,
care, totuşi, a fost Ministru al Justiţiei atunci când domnul Corneliu
Coposu şi soţii săi de jertfă politică au fost întemniţaţi.
După ce ascult, începând cu anul 1946, elucubraţiile numite „politică“,
este atât de încurajator pentru încrederea în om să constat că
simţămintele speciei noastre n-au pierit din România, că preşedintele
Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat se bucură să-şi
recunoască vechea amiciţie ce l-a legat de comunistul român care a
îndrăznit să gândească de unul singur şi să îngăduiască patriotismului
să triumfe în sufletul său împotriva „internaţionalismului proletar“
apatrid…
Îmi iau rămas bun, cu inima plină de confesiunile ce s-au transformat
într-un Requiem al fostului prieten, dar şi vrăjmaş politic. Sămânţa
omeniei rodeşte încă în acest ungher uitat al Europei.
Ajuns în strada băltind din hârtoape, trei tineri îmi taie calea: doi
băieţi şi o fată. Veselia lor îmi face bine; reiau gândul precedent,
simţind pe buze tremurul uşor al unui zâmbet: nu suntem definitiv
singuri pe acest pământ ce pare uitat de Dumnezeu…
Mihai Rădulescu
|
