Dacă istoria modernităţii este istoria unei crize, începute cu pierderea certitudinilor medievale şi apoi umanist-renascimentale, al cărei punct major de demarcaţie este mişcarea de reformă protestantă din secolul XVI, un prototip al eroului modern, ros de îndoiala binelui şi a răului, al arbitrului soartei sau, din contra, al valorii voinţei şi acţiunilor omeneşti, este românul istrian, Matthias Flacius Illyricus. Român istrian, căci, ignorat din păcate, nu numai de publicul larg, dar şi de marii noştri învăţaţi şi istorici, se trage din stirpea „valahă”, adică românească, din Istria, aşa cum au pus deja în evidenţă, în secolele XIX şi XX mai mulţi învăţaţi italieni, şi nu numai, printre care Ermanno Nacinovich, Giuseppe Vassilich, Emilio Comba, Carlo De Franceschi şi, în bună măsură, Herman Stemberger, în recenta sa lucrare „Labinska povijesna kronika”, Labin 1983.

   Probele asupra originii sale româneşti sunt multe; în limitele plauzibilităţii vor fi curând expuse într-o revistă istorică. Mă voi mărgini a zice aici numai că în Istria secolului XV şi prima jumătate a secolului XVI, exista o puternică prezenţă românească, cum o vădesc mărturiile istorice, foarte numeroase, sute de documente veneţiene, austriece, croate, ungureşti, etc., toponomastica peninsulei şi onomastica. Şi mai mult decât atât, limba română s-a vorbit la 12 km. la sud de Albona, la Schitazza, până către sfârşitul secolului XIX şi se vorbeşte şi azi la mai puţin de 20 km. la nord, la Suşnieviţa, Noselo, Sucodru. Revenind la Matthias –sau Mattia- Flacius, el se naşte în orăşelul Albona –azi Labin- din Istria, aparţinând atunci de Veneţia, la 3 martie 1520, avându-l ca tată pe Andreas –Andrei- Vlacich, nume provenind de la un etnonim, acela de „Vlah”, latinizat în Flacius, şi mamă pe Giacomina Luciani, dintr-o familie nobilă din Albona.

   Casa în care se naşte, după relatarea unuia dintre biografii săi, canonicul Pietro Stancovich, se afla pe un teren cuprins în raza comunei Albona, aparţinând din vechime familiei sale, chemându-se de aceea „Câmpia Valahului” –Vlaşka Gniva-. Tânărul Mathias Flacius rămâne în Albona până la etatea de 16 ani, punând aici bazele studiilor sale de latină, literatură italiană, religie, istorie şi geografie, avându-l ca dascăl pe milanezul Francesco Ascerio. La 16 ani, Flacius lasă urbea natală, pentru studii mai înalte şi pleacă la Veneţia, unde îl are dascăl pe umanistul Egnazio –sau Cipelli- fost elev, la rândul său, al marelui umanist florentin de la curtea lui Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano. Aici el studiază, printre alte materii, limba greacă veche, ebraica şi teologia, de care se simţea în mod deosebit atras. La Veneţia, era în acel timp, superior al ordinului fraţilor franciscani, un faimos predicator, Baldo Lupetina, rudă a sa din partea mamei, căruia Flacius i se adresează, cerându-i să intre în ordinul călugărilor franciscani, chiar la Padova sau la Bologna, deoarece, fire meditativă, se simţea puternic atras de viaţa monahală. Baldo Lupetina, care va deveni curând, împreună cu Pier Paolo Vergerio, episcopul de Capodistria, unul dintre primii protestanţi italieni şi va fi condamnat de Inchiziţie, îl sfătuieşte însă, şi-l convinge, să meargă în Germania, la Wittenberg, unde predica Martin Luther. Flacius este repede convins, căci germenii protestantismului pătrunseseră în toleranta republică a lui San Marco şi în 1540 el purcede la drum către Germania, oprindu-se un an la Basel, pentru a-şi desăvârşi studiile şi apoi, aproape un alt an, la Tubingen.  În sfârşit, la finele lui 1541, ajunge la Wittenberg, citadela protestantismului, unde este bine primit, ajungând să-l cunoască şi să se bucure de ocrotirea şi prietenia caldă a marelui Philip Melanchton, camaradul apropiat al lui Luther.

   Aici, Flacius adânceşte studiul sfintelor scripturi şi al limbilor vechi, între care ebraica, devenind în secolul XVI unul dintre cei mai mari cunoscători ai ei pe plan european, fiind numit, foarte tânăr încă, la 1543, profesor la catedra nou înfiinţată de limbă ebraică, la Universitatea din Wittenberg.

Anii săi de adânci studii se împletesc cu o mare turburare sufletească, o sfâşiere în adâncul cel mai tăinuit al sufletului; de o parte ataşamentul la religia catolică a străbunilor –Istroromânii de când apar în Istria, apar de confesiune catolică, niciun document nu vorbeşte despre vreo convertire a lor de la ortodoxism la biserica romano-catolică-, de alta este atracţia la noul crez luteran. Trăieşte frământat de îndoieli, fără să aibă încă puterea să aleagă; pe de o parte este religia străbună, asemeni unei Patrii care-l leagă de toată viaţa sa dinainte, de părinţi, de locurile natale, de alta este ameninţarea păcatului, teama osândei eterne. Părăsirea religiei îi apare tot atât de dureroasă ca şi părăsirea sufletească, spirituală, a Patriei, o rupere de sine însuşi şi nu reuşeşte să treacă această „barieră”.  Cât seamănă cu zbuciumul sufletesc al unui exil...

   Printre numeroasele sale publicaţii teologice (peste o sută), considerate de unii teologi protestanţi din secolul XIX, ca secundare în epocă numai celor ale lui Luther, acest travaliu sufletesc este descris într-o emoţionantă confesiune, în autobiografia sa apărută în 1549, în limba latină, întitulată „Apologia Matthiae Flacii Illyrici ad scholam Vitebergensem in Adiaphororum causa”, reluată în 1559 în limba germană, în care, pe lângă emoţionantele pagini autobiografice, se adresează profesorilor de la Wittenberg, conjurându-i să nu renunţe la ortodoxia doctrinală protestantă. Unele dintre paginile sale autobiografice sunt adevărate pagini literare, izvorâte din adâncul sufletului, care-l apropie pe Flacius atât de mult de sensibilitatea noastră contemporană, în special de cea a existenţialismului. Cugetările asupra predestinaţiei omului, depinzând în întregime de o hotărâre divină precedentă şi necunoscută nouă, îndoiala asupra alegerii pe care trebuia să o facă şi nu găsea puterea să o înfăptuiască, teama unui ireparabil pas greşit, nesiguranţa asupra viitorului hărăzit de Justiţia divină inapelabilă, conform învăţăturii protestante, îi măreau zbuciumul, împingându-l la disperare, până la a-şi dori în unele clipe moartea, ca pe o binefacere. Multe ori, ne spune Flacius cu sinceritate, stătu în îndoială, dacă lepădarea vechii religii, părăsirea locurilor natale, unde nu s-ar mai fi întors, deoarece considerat eretic, meritau acest sacrificiu pentru noua religie. După trei ani de sfâşietoare frământări, neîmpărtăşite nimănui, din cauza mândriei sale, ne-o spune Flacius însuşi, într-o zi din 1544, află curajul să-şi deşerte povara sufletului, unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi din Wittenberg, diaconului Frederic Baccovio. Suntem la punctul cel mai adânc al crizei, care duce însă la grabnică vindecare; Baccovio, cu sprijinul lui Melanchton, îl conduce pe Flacius la Luther, care-i acordă deplină încredere şi prietenie. Luând cunoştinţă de zbuciumul său sufletesc, Luther, cu dragoste aproape părintească (avea 37 de ani mai mult decât Flacius), porunci rugăciuni ale întregii comunităţi protestante din Wittenberg pentru alinarea zbuciumului sufletesc al străinului. Din acea clipă, putere miraculoasă a rugăciunilor sau a solidarităţii omeneşti, Flacius trece acea „barieră” dintre vechea patrie şi noua patrie spirituală, devenind protestant şi consacrând, în afara oricărei îndoieli, întreaga sa viaţă întăririi şi răspândirii noii religii. –Are în acest sens contacte şi cu comitele Timişoarei, Petro Petrowijth –Petru Petrovici- la 1550-.

   Viaţa sa este de acum înainte o acţiune continuă pentru combaterea inamicilor protestantismului, dinafară sau dinăuntru, protestanţii care se abat de la puritatea doctrinei luterane.

  „Nostris notisimus homo et magnae fidei”, îl numeşte Luther, care declară „eu îl stimez foarte mult şi după moartea mea toată speranţa este pusă în dânsul”. Urmează puţini ani liniştiţi în viaţa lui Flacius, în 1545 căsătorindu-se cu fiica unui pastor protestant, la nunta sa, în cercul apropiaţilor săi, aflându-se însuşi Luther. Anul următor, în 1546, Luther însă moare, iar fragila pace dintre protestanţi şi catolicii germani, ale căror interese le reprezenta împăratul Carol al V-lea, în „Imperiul căruia soarele nu apunea niciodată”, ia curând sfârşit. Trupele catolice, conduse de prinţul elector Moritz von Sachsen, ocupă în 1548 Wittenberg-ul;  Melanchton rămâne în oraş, supunându-se noii autorităţi catolice şi editând faimosul „Interim” de la Augsburg, o încercare provizorie de conciliere cu catolicii până la un viitor Conciliu general al bisericilor (Conciliul de la Trento, deja în curs, nu dădea niciun rezultat în acest sens).  Flacius, pentru a nu renunţa la apărarea poziţiilor ortodoxe ale protestantismului, contra Interim-ului redactat de Melanchton, părăseşte Wittenberg-ul, plecând la Magdeburg, apoi, după câţiva ani, la Jena. Începe astfel o continuă perindare, izgonit dintr-un oraş german în altul, din cauza intransigenţei doctrinei sale, în opoziţie cu doctrina mai conciliantă ce o ia treptat mişcarea protestantă, sub influenţa lui Melanchton. Păcatul este „forma substantialis”, nu „accidens”, este punctul de ciocnire al lui Flacius şi al partizanilor săi cu restul mişcării protestante. Păcatul este în „natura” omului, şi nu un „accident”, o întâmplare. Omul este carne, afirmă el, iar cugetul şi inima omului sunt supuse cărnii; de aceea omul nu se poate mântui niciodată prin faptele sale, căci toate sunt impure, dictate de carne; „vedem cu ochii noştri, cum totul astăzi este îndreptat către pântec”. De aceea, cei care se vor mântui de osânda, damnaţiunea eternă, se vor mântui nu prin meritele lor, ci numai prin credinţă şi prin meritele lui Isus Hristos, care s-a jertfit pentru noi, după alegerea şi voinţa necondiţionată a lui Dumnezeu.

   Un crez care nu lasă loc decât credinţei şi nici unul voinţei sau faptelor omului, ca de altfel şi învăţătura lui Luther, împinsă însă mai departe, extremizată de Flacius, prin afirmaţia că păcatul este natură a omului, „substanţă”, şi nu „accident”, întrucâtva, în fond, cum afirmau şi vechii bogomili, atât de aproape de locurile unde s-a născut Flacius...  Pentru aceasta, Flacius va fi în conflict cu restul mişcării protestante, până la moartea sa, în 1575, fiind acuzat de maniheism. Va fi reabilitat de către teologii protestanţi din secolul XIX, deşi „fascinaţia” poziţiilor sale radicale a rămas vie de a lungul secolelor în lumea protestantă. Personalitatea şi credinţa sa, pe cât de tenebroase par la o primă vedere, sunt inspirate însă de o profundă credinţă şi lepădare de sine şi a propriului destin individual, în mâinile Providenţei, asemeni marilor mistici, un Meister Eckhart, de exemplu.

  (Şi gândesc că aşa cum într-o manieră doar spirituală, privind numai lumea de apoi, Flacius „prevedea” damnarea eternă, aceasta o va face însă într-o manieră concretă, reală, pentru mii de oameni, un revoluţionar, cu numele de Robespierre, din a cărui sămânţă vor răsări revoluţiile secolului XX,  rod al inversiunii cerurilor cu pământul, pusă în operă teoretic, de către Marx şi materialismul dialectic, aplicat de Lenin...).

   Secolul XVI, secol poliedric, este primul secol al modernităţii, căci Renaşterea este, după unii, doar un ev mediu poleit în razele splendidului său crepuscul (V.Huizinga versus Burckhardt).

Veacul al XVI-lea începuse printr-o glorificare a cărnii, aproape vulgare, a lui Rabelais, şi încheiate certitudinile umaniste şi renascimentale, sfârşea prin scepticismul lui Montaigne, inspirat de relativitatea adevărului, în funcţie nu numai de propriul „eu” schimbător, dar şi de geografie, moravuri şi istorie, inspirând după două secole chiar şi unui spirit sigur de sine, al lui Montesquieu, în „L’esprit des lois”, relativitatea legilor în funcţie de moravuri, istorie, geografie, punând astfel bazele gândirii europene întemeiate pe diferenţă, opusă „gândirii unice” –„politically correct” a secolului nostru-; fără a mai vorbi de marea stagiune a raţionalismului cartezian din secolul următor, îmbinate de Blaise Pascal cu „l’esprit de finesse” al inimii, al sentimentului, sau de marea stagiune a artelor plastice din acelaşi secol al XVI-lea, în care siguranţa realităţii şi a culorii din tablourile lui Rafael sfârşea în frământarea tragică, în afara oricărei ordini şi armonii renascimentale, a „Judecăţii de apoi”, a marelui Michelangelo, sau în deformarea realului şi problematicitatea sa din tablourile lui El Greco, de pildă.

   Veac poliedric, în care scrierile cu conţinut autobiografic ale lui Matthias Flacius, prin frământările şi examenul psihologic adânc al fiinţei omeneşti pe care le revelează, un existenţialism „avant la lettre”, aduc, dincolo de doctrinele religioase, contribuţia unui conaţional al nostru, vai, necunoscut de noi, la spiritualitatea secolului care a pus bazele erei moderne. Secol al lui Macchiavelli, dar şi a lui San Juan de la Cruz, în care spiritualitatea religioasă românească se mai afirmă prin profundele „Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, magistral analizate de C.Noica, sau prin prezenţa şi faptele excepţionale de credinţă, ale călugărului Ieremia Stoica Valahul la Neapole, beatificat în 1983 de Papa Ioan Paul al II-lea.