Unde ne sunt întâipăstorii şi preoţii de altădată ?!

Prof. Ştefan Plugaru (Huşi),

Secretar – general A.C.P.B.B. România

Acum ceva vreme discutam cu un preot din cadrul Mitropoliei Basarabiei (din motive lesne de înţeles nu îi voi da numele) despre problemele cu care se confruntă această instituţie ecleziastică românească din stânga Prutului, acesta afirmând şi confirmând în mai multe rânduri - pe parcursul discuţiei noastre -, necesitatea înscăunării în cadrul acestei instituţii religioase româneşti a unor episcopi care, prin preluarea atribuţiilor specifice, ar face mult mai facilă, trainică şi profundă legătura spirituală dintre instituţiile superioare ecleziastice şi preoţii Mitropoliei din teritoriu, şi prin care mesajul creştin transmis către enoriaşi ar fi mult mai viguros, în concordanţă şi cosonanţă cu problemele bisericii româneşti dintre Prut şi Nistru, aflată în jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Române, în care se regăsesc probleme care frământă Biserica ortodoxă încă din perioada interbelică.

Tergiversată de ani buni, această problemă se dovedeşte tot mai actuală şi  riscă să ducă la apariţia de conflicte interne, pe lângă cele existente cu înalţii ierarhi şi prelaţi care activează în cadrul Mitropoliei Moldovei, pendinte de Patriarhia Moscovei. Spiritul creştin are de suferit, de asemenea, şi din cauza şantajului şi ameninţărilor practicate de unii preoţi nemulţumiţi sau prea puţin hăruiţi privind trecerea de la o mitropolie la alta, fapte care nu au darul de a întări în rândul credincioşilor morala creştină şi dragostea de Dumnezeu. Aceste fapte duc la zavistie în sânul bisericii ortodoxe române din stânga Prutului, cu consecinţe tragice, dacă nu pe moment, în viitorul apropiat, pregătind terenul pentru (re)dependenţa faţă de Mitropolia Moldovei şi infiltrarea tot mai viguroasă a mişcărilor sectare creştine. Paradoxal, pe lângă aceste secte îşi fac apariţia chiar şi alte credinţe, cum este cazul islamului, recunoscut ca religie oficială în Republica Moldova. Ceea ce nu s-a reuşit în sutele de ani de dominaţie otomană asupra teritoriilor româneşti riscă să devină o realitate amară în anii care vor veni, pe fondul scăderii tot mai accentuate a natalităţii populaţiei creştine româneşti.

Pentru a înţelege mai bine rostul unor asemenea ierarhi ecleziastici, cât şi relaţiile lor cu păstorii parohiilor din teritoriu, redăm - în cele ce urmează – o analiză şi pasaje din câteva documente aflate de noi în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, care vin să întărească cele afirmate de noi mai sus şi să prezinte – într-o altă lumină, rolul pe care l-a jucat biserica în viaţa spaţiului românesc dintre Prut şi Nistru de la Marea Unire din 1918 şi până la raptul sovietic din 1940.

În trecutul apropiat (a se citi perioada interbelică a României Mari), episcopii aveau un rol însemnat în susţinerea preoţilor din parohii pentru construirea de noi biserici sau repararea celor existente cu fonduri obţinute de la/prin Mitropolie de la Ministerul Cultelor, medierea conflictelor apărute între diverşi preoţi din cadrul episcopiilor, legate de întinderea parohiilor, hotare, enoriaşi, rezolvarea sesizărilor diverşilor credincioşi şi ctitori faţă de abateri ale slujitorilor bisericeşti de la morala creştină şi înstrăinări sau delăsare în administrarea bunurilor bisericeşti (biserici, terenuri), administrarea şi supravegherea mănăstirilor etc. Prin raportare la trecut, aspecte ce ţin de viaţa religioasă şi comunicarea între M.B. şi parohii par să se desfăşoare haotic, fără legătură şi comunicare.

Periodic, preoţii şi dascălii din diversele zone ale României interbelice dintre Prut şi Nistru, se adunau în cadrul unor cercuri teologice, culturale, supervizate de protopopul de cerc din judeţul respectiv, în prezenţa unui trimis al Mitropoliei Basarabiei, care aducea cu sine mesajul de salut şi binecuvântare din partea mitropolitului. Se săvârşea o slujbă religioasă, ,,într-un cadru solemn de înălţare sufletească”, la care lua parte toată suflarea bisericească din zonă, căreia i se alăturau un trimis al Mitropoliei Basarabiei, înalte oficialităţi ale judeţului şi enoriaşi, care asistau la Utrenia şi Sfânta Liturghie săvârşită de un sobor de preoţi, în cursul căreia se ţinea şi o conferinţă pentru întoarcerea populaţiei zăpăcite de ideologia sovietică, propagată de diverşi agenţi comunişti ateişti în rândul credincioşilor. Temele alese erau de o extremă actualitate - ,,Calea vieţii duhovniceşti”, ,,Preotul în luptă cu necredinţa şi imoralitatea”, ,,Preotul şi Straja Ţării”. Se sublinia armonia care trebuie să existe între Biserică şi Şcoală, instituţii care trebuie să aibă în grijă educaţia viitoarei generaţii într-un spirit religios moral şi cultural.

Un exemplu în acest sens ne este manifestarea religioasă şi culturală din 25 mai 1939,  desfăşurată în cadrul cercului III din judeţul Orhei, din cadrul căreia redăm o conferinţă de extremă actualitate atunci şi acum, după 72 de ani, la care au fost prezenţi Episcopul Efrem, delegatul Mitropoliei Basarabiei, în persoana Părintelui Revizor Eparhial Locotenent  Stavrofor Leon Trofimov, protopopul cercului III jud. Orhei, protoiereul Nicolai Caraman, prefectul Manolescu şi primarul oraşului Orhei (Vasilie Maho), preoţi, dascăli şi cântăreţi din diversele eparhii care alcătuiau cercul.

Prof. Ştefan Plugaru

Preotul în luptă cu necredinţa  şi imoralitatea[1]

Preot Andrei Svetlov

Întrucât, nici până azi, omenirea nu se poate descătuşa de materialismul dominant, găsesc că subiectul de mai sus atinge una din cele mai esenţiale probleme sufleteşti a vremei noastre. Invenţiile spiritului omenesc îl fac pe om să creadă că ştiinţa este în stare ,,să rezolve tot, să explice tot şi să-l ajute în tot. Cele  mai nevisate realizări zăpăcesc spiritul omenesc cu strălucirea lor. Foloasele ce le trăgea omul, îl făceau să încreadă în puterile sale şi că poate fi stăpân a toate, ajungând aşa la indeferentizatul religios şi chiar negarea existenţei lui Dumnezeu.

Dar întrucât nici un filozof şi nici un învăţat nu puteau să-i dea omului liniştea şi fericirea, a ajuns la concluzia că acolo unde încetează puterea omului începe puterea lui Dumnezeu şi în ciuda tuturor hulitorilor lui Dumnezeu ca un fiu rătăcit a căutat unirea cu Dumnezeu.

            Această resemnare a  adus pe om pe calea predicată de Domnul Iisus Hristos, care cu exemplul vieţei sale a dovedit că sufletul e mai presus de toate cele pământeşti. Sfinţenia sufletului, virtuţiile creştine, credinţa, nădejdea, dragostea primeau o valoare şi întrucât ceia ce a făcut dragostea creştină nu sunt în stare să facă nici ştiinţa şi nici tehnica ne dă dreptul să spunem că singura condiţie de înflorire şi progres a omenirei este creştinizmul. Dacă ne dăm seama de superioritatea Divinei concepţii creştine, dacă cele spirituale premerg cele materiale, dacă conştiinţa omenească aspiră după Dumnezeu, apoi rolul preotului este de a fi mijlocitor între Dumnezeu şi om, de a lupta cu aşa zisa înţelepciune omenească, care îl aduce la necredinţa în Dumnezeu, căreia îi urmează decăderea morală, egală cu pieirea neamului omenesc.

            Dându-ne seama de gravitatea acestei molimi sufleteşti, preotul să nu fie un ,,povăţuitor orb”, ci să ştie că este ales ,,Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (Ion 15- 161). Însuşi Domnul spunea apostolilor: ,,roadă să aduceţi”, să aprindeţi dorul lui Dumnezeu” (II Tim 1-6), ,,să învăţaţi toate neamurile (Matei 28-19), să nu cadă în păcatele lumii şi deci să fie un păstor adevărat, căci îi sunt încredinţate sufletele a căror preţ nu-şi găseşte echivalenţa cu nimic de pe pământ şi că va trebui să răspundă cu sufletul său.

            Pentru ca preotul să aibă succes în combaterea necredinţei şi imoralităţii trebuie să cerceteze terenul, cu alte cuvinte să înţeleagă starea sufletească de azi. Lacordaire spune: ,,Necredinţa este în ordinea morală ceea ce nebunia este în ordinea naturală: o excepţie nenorocită, care distruge siguranţa raţiunei”. Într-adevăr putem spune că un ateist se naşte, aşa după cum se naşte un dement, dar aşa cum un om sănătos în urma unor cauze poate deveni dement, aşa un om credincios în urma unor cauze poate deveni bolnav sufleteşte – adică necredincios. Şi cauze sunt multe şi vina n-o poartă numai preoţii, cum se obişnuieşte astăzi să se spună, dar şi cu toţi laolaltă. Dar să vedem cum ni se prezintă starea sufletească de azi.

            Azi omul nu se mai gândeşte numai la satisfacerea nevoilor sale fireşti necesare dezvoltărei sale normale, ci sporindu-şi aceste nevoi a alunecat pe povârnişul patimilor. Aceste patimi au scos la iveală multe dorinţi nesocotite şi omul rămânând sub comanda lor în luptele pentru înfăptuirea lor a căzut într-o mulţime de conflicte cu sine însuşi apoi cu societatea.

            ,,Omul de azi aşteaptă pacea şi fericirea de la schimbările sociale, dela normalizarea raporturilor dintre capital şi muncă, omul aleargă după onoruri, iubeşte plăcerea, desconsideră durerea, răbdarea, doreşte să figureze şi pentru plăceri ar da totul, este răzbunător, invidios, râvneşte la avutul altuia, greu recunoaşte autoritatea, vrea să fie independent, nu doreşte să se supună,  posteşte când vrea, se spovedeşte dar când crede de cuviinţă, se revoltă contra slujbelor lungi, face glume de prost gust pe socoteala religiei, cultului şi slujitorilor, sau recunoaşte utilitatea religiei, dar numai pentru cei de la sate” etc.

            Iată în linii generale starea sufletească de azi, ce se află într-un zbucium furtunos de patimi şi instincte ce ne duce la dezastru. Care ar fi cauzele?

            Cred că prima cauză este concepţia că prin ştiinţă se poate ajunge la o stare fericită. Dar nu singură ştiinţa ne va duce la progres, căci nu poate îmbunătăţi moravurile, nu ne poate renaşte şi înălţa. Nu negăm meritele ştiinţei, dar astăzi vedem că alături de atâtea minunate invenţii închisorile sunt pline, suferinzi nu mai au locuri în spitale şi pilda bogatului cu săracul Lazăr nu şi-au pierdut nimic din clasica ei însemnătate nici până azi.

             A contribuit la seceta sufletească şi războiul, care pe lângă efecte fericite ne-a lăsat consecinţe dezastruoase. Mulţi nu înţeleg că omorul pe care îl săvârşesc în războiu îşi are justificările colectivităţii şi moralei sociale şi cred că şi pentru intersele lor au dreptul să omoare. Pe lângă aceasta se dezvoltă în om şi ferocitatea, care înainte zăcea în subconştientul omului, încătuşată de legile religioase şi obicinuinţele societăţii. Ca dovadă aveam marele număr de crime, care presupun o lipsă a conştiinţei religioase şi morale.

Războiul a zguduit şi familia. Cunoaştem doar că mulţi bărbaţi sau femei au fost constrânşi să facă concesiuni morale şi dacă n-ar fi fost acestea împrejurări nu făceau niciodată acest lucru.

Cu întoarcerea acasă bărbaţii aduceau principii noi, influenţe noi, manifestându-şi deschis necredinţa faţă de prieteni în orice ocasiuni şi chiar faţă de copiii săi. Câtă sminteală se produce în societate şi ce viitori cetăţeni vor fi aceşti copii? Dar câtă sminteală face exploatarea săracilor de cei bogaţi şi diferenţa între starea materială a lor, şi nedreptăţirea celor mici de cei mai mari? Dar cât sporeşte necredinţa un cleric, militar, magistrat, învăţător etc. care nu este la locul său. Toate acestea preotul, în lupta cu necredinţa şi imoralitatea, trebuie să le aibă în vedere şi să nu-şi mărginească activitatea numai la Biserică, ci să apară ca iniţiator şi în viaţa socială.

Activitatea preotului în lupta cu necredinţa şi imoralitatea se deosebeşte dela sate la oraşe şi preotul va trebui să ţină cont de pătura intelectuală şi de clasele populare, căutând pe unii să-i cucerească pentru credinţă, iar în alţii să ridice nivelul credinţei. Necredinţa la oraşe e mai pronunţată decât la sate şi pare că ar avea într-o oarecare măsură un caracter oficial, iar la sate necredinţa e sococtită ca o stare sufletească complect rătăcită şi adesea chiar îşi exprimă compătimirea faţă de ei. De multe ori intelectualii necredincioşi îşi mai păstrează echilibrul moral dar totuşi ura şi răzbunarea nu-i lipsesc, însă cei din poporul de jos sunt cuprinşi de viţii: beţie, desfrâu, furt etc.

În clasa cultă de la oraşe şi sate preotul are de făcut un adevărat mesianism, şi pe lângă cultură îi mai trebuie şi mult idealism creştin. Va trebui să (se) comporte (în) aşa fel ca să fie iubit şi respectat, va trebui să combată principiile ateiste cu prestigiul dogmelor Bisericei într-o formă mai superioară, va trebui să le spună că dacă cred în nemărginirea raţiunei, apoi sunt ca nişte copii, care având în mână o lanternă de buzunar îşi închipuie că pot ajunge cu razele ei la cer, va trebui să-i îndemne să ia parte la serviciul social – singura îndreptăţire a privilegiilor pe care le mai deţin, aducându-le aminte cuvintele Mântuitorului: ,,cel care ar voi să fie mare între voi să fie slujitorul vostru şi care ar voi să fie întăiu între voi să vă fie slugă”. Şi, în fine, va trebui să ştie să-i atragă la biserică – leagănul vieţii noastre. Reuşind a încreştina pătura intelectuală, Preotul cu aceleaşi metode va reuşi c-un ceas mai devreme să ridice nivelul credinţei în popor.

Preotul în activitatea sa de încreştinare va trebui să ţie cont nu numai de necredinţa ci şi de imoralitate, căci ambele sunt strâns legate una de alta. Iată ce cetim în revista ,,Biserica ortodoxă Română” din octombrie 1921: ,,Toţi oamenii de seamă, apologeţii, pedagogii, filozofii, istoricii etc. care au cugetat şi scris despre îmbunătăţirea vieţii, toţi au recunoscut şi accentuat că orice reformare a societăţii trebuie să pornească dela reforma familiei”.

Iată de ce Preotul nu trebuie să piardă din vedere familia, acest prim nucleu sporindu-i bunele însuşiri sufleteşti care îi asigură fericirea. Preotul va spune părinţilor că tot ce doresc să vadă în copii săi trebuie întâi să le fie exemplu. Copiii sunt oglinda vieţii familiale şi dacă sunt necredincioşi, răi, mint, se bat, vicleni, apoi pentru că aceasta au văzut la părinţii săi.

Greşeala educaţiei copiilor, străină principiilor creştine, o găsim în următoarea reflecţie: ,,Vom arunca noi oare vreodată otravă în bucatele ce le găsim în bucătărie pentru hrana noastră şi a copiilor noştri? Dacă într-adevăr, toţi părinţii ne temem să săvârşim o asemenea crimă faţă de trupul copiilor noştrii, atunci de ce s-o săvârşim faţă de sufletul lor? Săvârşim oare această crimă fiindcă nu există o lege care să ne tragă la răspundere imediat de fapta care am făcut-o? Sau fiindcă n-o putem pipăi, cum am pipăi o rană trupească?

De aici reiese cea mai elocventă convingere că la baza educaţiei copiilor trebuie să fie principiile creştine. Copiii trebuie învăţaţi să se roage lui Dumnezeu, să fie aduşi de părinţi la biserică or să se dea jos de pe pereţii casei tablourile cu chipuri obscure sau nuduri, să se arunce în foc cărţile cu cuprins imoral, ca orice părinte ,,să –şi puie strajă gurii şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor lui”, să se oprească copiii de a vizita filme cinematografice din care învaţă desfrâul şi alte viţii şi altele. Şi dacă familia va da Bisericei, şcoalei şi armatei tineret integru, se va reuşi a ajunge la o adevărată renaştere.

Nu va trebui să piardă din vedere Preotul şi Şcoala. Câţi oare n-au rămas de pe urmele învăţământului religios c-un sentiment religios nesatisfăcut care a pricinuit nenumărate naufragii sufleteşti? De aceia Preotul să nu predea religia în şcoală rigid şi searbăd ca adverbele latine sau greceşti, ci să cointereseze pe elevi, făcând din orele de religie, ore instructive, ore necesare vieţii, făcându-i pe elevi să înţeleagă necesitatea aplicărei în viaţă a principiilor creştine şi numai aşa îi vom salva din negura necredinţei şi imoralităţii.

Când în Spania se prigonea religia şi un Preot a ieşit îmbrăcat în odăjdii, implorând mulţimea să nu distrugă biserica şi când mulţimea sta pe gânduri, cine credeţi că s-a aruncat întâiu şi a pălmuit pe preot? Un tânăr! Iată de ce să dăm toată atenţia tineretului şi aşa ne vom pregăti viitorul strălucit al ţării.

De datoria preotului este de a lupta contra exploatărei săracilor şi muncitorilor de ei bogaţi. Diferenţa între cei bogaţi şi săraci se observă mai mult la oraşe, căci la sate pe cei ce muncesc îi răsplăteşte natura, iar la oraşe, deşi muncesc din greu, totuşi sunt sortiţi mizeriei şi din cauze independente de ei.

Aici Preotul trebuie cu mare tact şi cu prestigiul său să intervină ca arbitru sufletesc între aceste două clase sociale, de a înduioşa pe cei bogaţi faţă de cei săraci predicându-le adevărul creştin că ,,nu numai cu pâine va trăi omul pe pământ”, că toate ne sunt date numai spre folosinţă, aducându-le aminte cuvintele psalmistului: ,,Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce caută de Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

Mediul orăşenesc de asemenea contribuie la scăderea sentimentului religios, sporind imoralitatea. E greu unui muncitor ca atunci când vede atâta lume petrecând în berării, cafenele, restaurante şi totuşi care trăieşte în lux, să-şi mai păstreze sentimentul religios şi devine invidios şi c-un dor de răzvrătire împotriva acestor oameni.

Iată de ce o latură de căpetenie în (nivelarea diferenţei) apropierea celor bogaţi faţă de cei săraci este lupta împotriva petrecerilor şi a luxului. Orice lux, desigur, aduce omului satisfacţii şi bucurii. De exemplu, luxul artei pe care nici creştinusmul nu l-a condamnat şi dovadă avem Bisericile noastre cu frumoasele podoabe, pe care nu-l putem detesta. Dar în orice lux este o parte de vanitate, o parte inutilă, de tristă vanitate. Să suprimăm, cel puţin, partea de lux consacrată vanităţilor inferioare, amorului propriu, rău înţeles, care poate nu face decât să mărească suferinţa acelora care nu pot să –şi îngăduie aceleaşi luxuri. Să ne îndreptăm mai ales atenţia spre îmbrăcăminte şi în această privinţă Biserica noastră ne dă sfaturi ce le găsim în epistola către Tit.

Preotul îşi va da toată atenţia în combaterea beţiei, acestui flagel social. Urmările beţiei, bolile trupeşti, certurile, furturile, crimele, slăbesc forţele morale şi fizice a neamului. De aceia nu numai Preotul, ci toţi oamenii de bine trebuie să se gândească la stăvilirea acestui viţiu, căci odată cu lupta contra beţiei vor scădea mizeria, crimele, divorţurile, desfrâul, degenerarea copiilor ce seceră omenirea.

Nenorocirea este că ţăranii şi muncitorii, căutând contact cu semenii săi, n-au alte locuri de întâlnire decât cârciumile şi restaurantele. De aceia Preotul să ia iniţiativa să organizeze societăţi de lectură, de temperanţă, und epoporul ar putea să se adune, să citească ziare, cărţi folositoare, să asculte ora satelor la radio şi distrându-se aşa vor mai uita de beţie.

Preotul trebuie cu toată asprimea să condamne pe părinţii care obişnuiesc să dea copiilor băutură, spunându-le că de-i vor deprinde cu băutura îi aşteaptă foamea, mizeria, strada, temniţa şi ospiciile e nebuni. La noi se observă o scădere a beţiei pentru că intervine stăpânirea, arestând pe beţivi, amendându-i, şi bine ar fi dacă ar lua măsuri mai riguroase contra cârciumarilor. E interesant un amănunt din lupta cu beţia din ţările nordice: arestându-se un beţiv, se ţine 8-100 zile şi i se dă de mâncat dimineaţa şi seara numai pâine muiată în rachiu sau vin şi se spune că se ajunge la rezultate favorabile, dezvăţând pe arestat de băutură. Reuşind a reduce beţia ne vom bucura de ridicarea nivelului moral.

În combaterea necredinţei şi imoralităţii la cele de mai sus adăugăm că Preotul va trebui să oficieze serviciile religioase cât mai solemn, cu cântări impresionante, cu cetire pătrunzătoare şi încununate cu predici bine pregătite, biciuind păcatele şi nejignind pe nimeni; va căuta să păstreze cu autorităţile raporturi bune şi să caute să fie iubit şi respectat, va căuta să intensifice pastoraţia individuală, care şi mai mult ne apropie de crdincioşi şi ne dă posibilitatea mai uşor de a-i îndruma, va cerceta bolnavii, va ţine conferinţe, va organiza biblioteca parohială, căutând să aibă şi cititori, şi sunt parohii care au reuşit în aceasta. Va împrăştia diferite publicaţii de zidire sufletească, cum e la noi ,,Foaia duminicală”. Va căuta să nu cadă în orghirofilie, căci aceasta îndepărtează pe credincioşi şi răcesc raporturile între Preot şi enoriaş. Va organiza caritatea care şterge multe lacrimi văduvelor, orfanilor şi săracilor şi care leagă pe credincioşi de biserică şi mai mult, mai ales că avem şi experienţe reuşite. Va organiza comitete e combatere a sectelor, va organiza societatea de temperanţă şi societăţi de organizarea tineretului; va da toată atenţia oficierei Sf. Taine, dar îndeosebi tainei mărturisirii, momentul cel mai preielnic păstorirei pentru a semăna în sufletele credincioşilor virtuţiile creştine şi de a le înobila sufletele; va trebui să fie în actiivtatea sa nu numai convingător ci şi mustrator, va trebui să încurajeze apostolatul laic; va căuta să intensifice catehizarea şi lucrul misionar; va trebui să-şi dea tot intersul pentru străjerie, premilitărie, cu dragoste să se înroleze în serviciul social unde Preotul are un mare rol, căci poate să exercite o influenţă binefăcătoare asupra viitorilor cetăţeni.

La cele de mai sus mai trebuie ceva: se cere întărirea disciplinei Bisericeşti şi ca preotul în activitatea sa să fia ajutat de stăpânire. De exemplu: ateismul luptă contra religiei în Rusia Sovietică, şi lupta se duce nu numai pe cale particulară de anumiţi oameni, care nu cred în Dumnezeu, ci şi de conducerea de stat, şi sunt anumite societăţi ale ,,bezbojnicilor” (celor fără Dumnezeu) născocite de stăpânire, care luptă contra religiei.

Aşadar, de doreşte stăpânirea noastră să aibă cetăţeni buni, conştiincioşi şi gata să-şi sacrifice viaţa pentru Patrie şi Ţară oricând, să ajute Biserica şi pe slujitorii ei în lupta contra necredinţei şi imoralităţii – adică în opera mare de educaţie creştină – de îmbisericire şi încreştinare.

În câteva cuvinte Preotul, şi mai bine zis, toţi slujitorii bisericii, vor căuta să fie sfinţitor şi învăţător şi lucrând pe terenul religios, cultural educativ, caritativ şi social, într-o colaborare cu ceilalţi factori de conducere a vieţii. Vor stărui să fie ,,sarea pământului”, ,,lumina lumii” (Matei.5. 13-16) şi amintind păstoriţilor că nu ştiinţa le va da pacea şi fericirea şi că toate invenţiile minţii lasă o impresie mai mică aqsupra inimii omeneşti decât imaginea icoanei Mântuitorului luminată de o candelă.

Din cele de mai sus desprindem că oamenii de azi nu se conduc de principiile moralei creştine, ci de o morală convenţională – internaţională, pe care a început să o adopte şi poporul, şi ce e mai dureros, chiar slujitorii bisericii.

Azi e necesar o schimbare în aspiraţiunile sufletului şi morala socială, fiindcă niciodată nu s-au răsturnat valorile mai rău, fiindcă niciodată nu s-a amestecat mai haotic binele cu răul. Azi la noi e o ruşine să porţi o haină mai uzată, dar nu este ruşine să faci cine ştie ce blestemăţie elegantă sau aventură galantă.

De nu vom reuşi a schimba principiile moralei de azi nu vom reuşi a zidi nimic temeinic şi etern. Să punem la temelia vieţii noastre ,,piatra din capul unghiului pe care a nesocotit-o ziditorul” adică pe Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei Sale. Să ne bucurăm că lucrul azi ni se uşurează. M. S. Regele Carol al II –lea s-a sesizat la timp de rostogolirea ţării pe povârnişul patimei şi a îndreptat ţara pe calea credinţei şi muncii. Azi suntem pe calea noilor prefaceri sociale şi rostul şi menirea Preoţimei e mai evidentă.

Să nu ne descurajeze criticile şi batjocurile la adresa clerului. Credincioşii au drept să-şi spuie pretenţiile lor faţă de cler şi nu pentru că sunt contra, ci pentru că doresc să-l vadă la locul cuvenit. Doar nu prăşim buruienile de la rădăcina porumbului pentru a-l tăia, ci pentru a-l ajuta ca să aducă mai multă roadă.

De aceia Preoţimea să nu descurajeze şi c-un avânt tineresc să pornească la lupta cu necredinţa şi imoralitatea, ţinând minte că frica de oameni îi va reduce elanul şi le va paraliza voinţa.

Lupta este grea şi lungă şi inamicul mereu reapare, dar Preoţimea strâns unită cu mai mare zel să lupte, căci luptă pentru binele Bisericei, Tronului şi Patriei.