|
 URBEA
MEA DE ALTĂDATĂ:
PRIN MAHALALELE SUCEVEI
Tiberiu
COSOVAN
Prin anii
’50, o mare parte din străzile Sucevei (făceau excepţie doar cele din
„buricul târgului”, care fuseseră pavate încă din timpul administraţiei
austriece a Bucovinei şi întreţinute apoi în perioada interbelică) erau
încă nişte simple uliţe prunduite.
Din când
în când, atunci când gropile se adânceau iar căruţele şi puţinele
automobile, care circulau la vremea aceea, nu mai răzbăteau prin
băltoacele şi noroaiele care se formau în urma dezgheţului sau a
ploilor, camioane ruseşti, „Molotov”, aduceau prundiş din albia râului
Suceava, pe care-l descărcau la marginea drumului, iar locuitorii ieşeau
să-l împrăştie cu lopeţile.
Periferia
păstra încă imaginea acelui târg prăpădit de provincie, pe care
„Crainicul Cetăţii” (revista locală care a apărut între anii 1927-1935
sub coordonarea profesorului Gheorghe Maxim) o prezenta în paginile
sale: „De la intrare, venind din oricare parte (a oraşului) te
întâmpină aceleaşi magherniţe leproase, păşeşti pe aceleaşi drumuri
desfundate şi murdare, străjuite de garduri sparte”.
Scriitorul Mircea Radu Iacoban developează în textele sale cu amintiri
imaginea cenuşie a unei Suceve cu „zecile de căsuţe prea puţin
arătoase”, care alcătuiau centrul oraşului, cu grupuri de „case
coşcovite” şi gropi de canalizare care se căscau neatinse de nimeni luni
în şir.
***
Chiar dacă
de pe străzile bolovănoase ale târgului dispăruseră sacagii, care, la
începutul secolului al XX-lea, îşi mai practicau comerţul cu apa adusă
de la cele trei sau patru şipote ale urbei, apă „limpede foarte, prea
bună la gust şi rece de-ţi îngheţa limba-n gură”, mulţi locuitori nu
aveau apă curentă în propria ogradă şi o cărau cu găleţile din vecini,
sau de la cişmelele instalate la colţ de stradă.
O căruţă,
sau, ceva mai târziu, câte o maşină hodorogită, trecea săptămânal şi
ridica gunoiul menajer, pe care oamenii îl scoteau în diverse hârburi
(cazane, lighene, butoaie metalice) în faţa porţilor. Obicei urban nou
pentru că, înaintea acestei măsuri de preluare organizată, străzile
mărginaşe aveau fiecare propria lor „groapă de gunoi”, de regulă o
fundătură sau un tăpşan năpădit de buruieni, unde se aruncau toate
deşeurile gospodăreşti şi lucrurile nefolositoare.
În
mahalaua Hărbăriei un astfel de loc era aşa numita „Cărămidărie”, un
teren plin de scobituri şi „tranşee”, întrucât de acolo se săpa argila
pentru sobe sau pentru „unsul” (tencuitul rudimentar) pereţilor caselor.
 În
râpile care mărgineau terenul cărămidăriei creşteau tufişuri dese şi
înţepătoare de „cacadâr” şi de „turţ”, de pruni piperniciţi şi de peri
pădureţi cu fructe mărunte şi strepezitoare.
În
celălalt capăt al oraşului, în mahalaua Cutului, gunoaiele se aruncau în
râpa pârâului „Cacaina”. Un octogenar sucevean îmi povestea că în anii
copilăriei sale slujbaşii de la salubrizare îşi hurducau tomberoanele pe
valea pârâului, după ce făceau curăţenie pe străzile centrale, ducând
gunoiul „la gârlă”. De fapt acolo a fost primul loc pe care l-a hărăzit
administraţia urbei, încă de la începutul secolului trecut, pentru acest
lucru.
„Ştreca”,
vechiul traseu al căii ferate locale dată în folosinţă în anul 1898
(cale ferată care străbătuse cândva oraşul legând Iţcaniul de vechiul
obor din zona Arenilor), era tot un loc plin de gropi cu gunoaie. Sobe
ruginite de tuci, burlane turtite, oale şi sticle sparte, se adunau
grămadă, unele peste altele, sub malul năpădit de urzici, care mai
păstra încă urmele întăriturii de piatră care protejase cândva
terasamentul căii ferate.
Garduri
părăginite, ţinute pe alocuri în picioare doar de arbuştii deşi de
rebize şi coacăze şi de „lianele” încâlcite, înţepătoare, ale
tufişurilor de zmeură, ascundeau îndărătul lor grădini invadate de
buruieni, din care se iţeau fruze uriaşe de brusturi şi pâlcuri de
urzici muşcătoare. Câte un mic chioşc din lemn acoperit de licheni, o
bancă sau o masă şubredă de grădină, se iveau din mijlocul buruienilor.
***
Casele de
la marginea oraşului aveau aspectul unor mici gospodării ţărăneşti.
Multe dintre ele, construite din chirpici sau din lemn, erau acoperite
cu draniţă sau carton gudronat. Erau scunde, înghesuite unele în altele
sau aveau între ele spaţii înguste, prin care te puteai strecura,
deschizând porţi scârţâitoare din lemn înegrit, în curţi cu cărărui
pietruite, străjuite de rânduri de stânjenei, de tufe de dalii şi
crizanteme multicolore, perimetre mărginite de anexe şubrede (bucătării
de vară, şoproane, adăposturi pentru animale şi păsări), îndărătul
cărora se întindeau mici grădini cu legume şi pomi fructiferi.
De-o parte
şi de alta a străzilor existau şanţuri puţin adânci, năpădite de iarbă
măruntă, de „coada şoricelului” tremurătoare sau de frunze ovale de
patlagină şi smocuri auriu înflorite de romaniţă. Locurile predilecte de
joacă al puştanilor din mahala.
Stâlpi
din lemn gudronat, care susţineau firele electrice, se înşiruiau de-a
lungul drumurilor. Chiar dacă Suceava avea o uzină electrică încă din
primii ani ai secolului XX, în anii ’50 existau încă multe case
neelectrificate. Birjele mai circulau pe străzile desfundate alături de
„Gaz”-uri ruseşti cu prelată, cărora li s-au alăturat apoi primele
„Volgi” şi „Warszawe”.
În anul
1955 oborul din Areni s-a mutat la Şcheia, iar peste câţiva ani a
început demolarea primelor case, spre a face loc celor dintâi blocuri de
locuinţe. Multe străzi de la marginea oraşului au rămas însă neschimbate
încă o bună bucată de vreme.
NOTĂ: Foto anexe,
grafică din ciclul „Suceava veche”, lucrări realizate de artistul
plastic sucevean Anghel-Vasile Siminiuc, prietenul meu din copilărie.
Tiberiu
COSOVAN
Suceava,
noiembrie 2007
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
