Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

VOEVODUL CRIPTIC

Trei tipuri de conducători la români

Prof. Dr. Artur Silvestri

Impresii si pareri personale in FORUM

Însă acestea nu traduc, şi nu exprimă, de fapt, tiparele ci doar formularea lor în contingent; lipsesc mecanismele originare, ce sălăşuiesc prin întindere în timp şi mai adânc decât “universul cuvintelor”, preschimbându-se abia în superficii.Aşadar, ce tipuri tradiţionale de conducător cunoaşte istoria românească? O examinare oricât de sumară arată nu mai mult de trei tipologii constituite. Întâi de toate, este de observat că deşi astăzi sunt Republică, românii nu ajung a avea o tradiţie republicană, precum Occidentul, ceea ce surprinde şi, în definitiv, nici nu place defel celor ce extrag de aici „deficienţă“ şi „înapoiere“. De fapt, ideea de „republică“, chiar dacă ispiteşte, nu se instituie, căci pare mai degrabă necompatibilă aici şi chiar se denaturează prin adaptare la realităţile locului. Când, totuşi, apare ca o “formă fără fond” ea rămâne, la români, în ipostaza caragialescă a republicii de la Ploieşti. Nici ideea unei republici româneşti în a doua jumătate a veacului XX nu-i de susţinut (şi nu are “puritate”) căci abdicarea regelui nu încurajează funcţionarea întocmirilor republicane, deşi, sub aspect superficial, aceasta părea a fi formula de guvernământ. Şi totuşi, conducătorii postbelici ai României ilustrează alte tipologii decât aceasta. Gh. Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica sunt un triumvirat neo-fanariot, adus aici de un alt împărat decât Sultanul şi consacrat prin ritualuri imperiale. Abia mai apoi, Gheorghiu-Dej se va “indigeniza” năzuind să conducă un fel de “voievodate” iar urmaşul său “tracic” (ales dintre “tinerii de familie”) se va manifesta în chip de “crăişor” înainte de etapa post-bizantină ce îi defineşte finalul.
1. Principele delegat. Orişicum ar fi, prototipurile sunt doar puţine, se contaminează şi se deosebesc prin gradul de legitimitate. Cel dintâi decurge dintr-un fel de “efect al dramei biblice” căci, aflaţi, după o exactă formulare a lui Viorel Roman-im Spannungsfeld der Grossmatchte (în sfera de interese a Marilor Puteri), românii evoluează şi se agregă, aparent, atât cât li se îngăduie. De obicei, Imperiul tutelar decide aici forma de guvernământ, titulatura conducătorului şi identitatea lui, autohtonii ascultă părând incapabili a se guverna. Consul în vremea Imperiului Roman, acest conducător-delegat, trimis de departe, ar fi trebuit să fie, în ciclul otoman al românilor, un paşă, dar nu a fost, căci în Europa răsăriteană românii rămaseră independenţi prin capitulaţii şi exemplificară mai degrabă tradiţia bizantină ocultă decât defetismul agrar. Rezistenţa înaintea principelui-delegat va fi, în fond, evidentă şi explicabilă şi de-aceea Imperiul găseşte alte căi (spre a impune, totuşi) ce iau adeseori înfăţişarea originală a unui compromis şi, uneori, chiar a unui târg pragmatic. În locul paşalâcului, Principatele vor deveni o provincie fanariotă având “suveranitate limitată” (căci Yalta nu-i fenomen recent ci doar episod dintr-un şir rapsodic de Yaltă eternă). Principii Fanarului, caimacamii, prinţul Kiseleff, apoi dinastia străină, în fine neo-fanarioţii roşii – iată o înşiruire ce lasă să se întrezărească, în spatele formulărilor ce diferă istoriceşte, aceeaşi tipologie consulară, a conducătorului-delegat, trimis de Imperiu spre a îndruma pe aborigenii despre care acesta nu cunoaşte decât puţine, şi, mai cu seamă, fabula negativă: oamenii locului ar fi „primitivi“ şi „sălbatici“, lipsiţi de instituţii “evoluate”, „recenţi“ etc. Misiunea lui ar fi, prin urmare, a civiliza şi îndrepta, aducându-i pe „înapoiaţi“ la unitatea de măsură valabilă Urbi et Orbi, cu o expresie generică nu fără temei, căci principele-delegat face, de obicei, misiune.
O precizare ni se impune, cu toate acestea, spre a nu se înţelege că acest fel de “stăpân” ar fi întotdeauna un străin de popor şi că în fruntea Omului „necioplit“ din Carpaţi ar fi fost convocaţi prea adesea doar veneticii. Unii, însă, sunt localnici şi se recrutează dintre “oamenii locului”. Când delegaţia de plenipotenţă o primeşte un autohton, acesta este recrutat dintr-o categorie creolă, ce admiră civilizaţia Împărăţiei şi ţinuta ei „înaintată“ şi îi dispreţuieşte pe “barbari”. Aceasta nu-i doar o atitudine oarecare ci o conformaţie tulbure şi dramatică iar drama spiritului creol este, fără nici o îndoială, aceea că s-a născut printre autohtoni şi nu între-imperiali. Procedeele, până la urmă, nu-s recente căci şi regii catolici ai Spaniei întrebuinţau, spre a desăvârşi cucerirea „Noii Spanii“ pe “indienii” fascinaţi de sclipirea mărgelelor de sticlă şi de apele oglinzilor aduse de conquistadori.
Acestea sunt însă excepţii, căci procentul de principi-delegaţi de altă origină decât autohtonii rămâne impunător; apar, astfel, câteodată şi naţionalităţi cu funcţiune de tampon şi cu o concepţie „internaţionalistă“ ce decurge din obiceiuri, tradiţie şi formaţie culturală. ricine ar fi, ei slujesc, de bună seamă, ideea imperială ce se organizează în jurul noţiunii de integrare şi este izbitor că imperiile financiare moderne nu au o altfel de ideologie şi alte mecanisme.
În această materie, va fi de la sine înţeles că principele-delegat să încurajeze formarea unei clase conducătoare xenocratice, având aspect parazitar şi, în fapt, acest proces se întâlneşte adeseori şi la noi şi nu se stinge din „lucrare“ astăzi şi, poate, şi mâine. Astfel încât, în termen economic, lumea autohtonă se transformă într-o imensă plantaţie ce este administrată de un vechil, poporul incult şi primitiv nefiind decât o adunătură de negri capabilă doar a produce şi a se reproduce. Principele-delegat pare că primeşte ţara în arendă de la stăpânitorul „moşiei“, adică de la Împăratul.
De bună seamă că nici un sistem protecţionist nu-i posibil în aceste condiţiuni, ideea însăşi de “suveranitate” fiind de neimaginat. Protecţionismul economic apare abia ca o reacţie îndreptăţită, însă târzie, la jaful organizat de “străinul parazitar” fiind în afară de îndoială că oricât de păzită de legiuni, ieniceri şi armate de ocupaţie, puterea super-pusă sfârşeşte prin a fi primejduită de reacţia naţională. Aceasta devine posibilă prin continuitate organică de structuri autohtone ce întâlneşte, în unele cazuri, încuviinţarea conducătorului-delegat ce poate fi un consul eretic ori un fanariot îndrumat de principiile umanitare nutrite de iluminism ori câteodată chiar un autohton în criză politică de legitimitate. Puterea creolă se naturalizează, astfel şi doar arareori, în urmarea unei asimilări lente (ce ar merita studiată în amănunt) provocată de formula de viaţă istorică locală care o “indignează” câteodată şi o “naturalizează”. Prinţul străin, Carol Îngăduitorul, Grigorie al IV-lea Ghica ori Gheorghiu-Dej ilustrează această defecţiune a Imperiului parazitar. În fond, nu-i inutil a se observa că, din moment ce tipologia principelui-delegat reprezintă partea romană din noi, autohtonizarea acestei formule sufleteşti arată clipa transformării colonistului romanic în român.
2. Crăişorul. „Indigenizarea“ - căci oricât am înfăţişa-o altfel această asimilare de parte străină tot biruinţa fondului local rămâne, în cele din urmă - nu reclamă, totuşi, şi un proces mai agresiv de „recucerire“ căci, oricât ar fi de „îngăduitor“ sau „iluminat“, consulul eretic nu conduce Reconquista şi nu „declară independenţa“ statului de periferie ca să afirme legitimitatea localnicului ocupat. El doar tolerează, îngăduie şi se manifestă cu înţelegere şi lărgime de vederi, oprindu-se de la gesturi neînţelepte precum represiunea armată şi încarcerarea ideologilor purtători de gând rebel şi chiar şi a căpeteniilor manifeste, dacă există.
Adeseori chiar, se observă o coexistenţa neobişnuită de lumi diverse şi paralele, unde „oficialitatea“ este contemporană cu rânduiala uzurpată şi nu se privesc neîngăduitor, ci doar se ignoră, înaintând neconjugat. Întâia categorie, constituită nu doar din viitură ci şi din creol, cuprinde pe consul şi „curtea“ alcătuită din acoliţi şi clienţi, furnizori cu origini diferite ca şi propagandişti confesionali şi culturali de convingere şi acţiune integraţionistă, ce difuzează şi susţin doctrinele Imperiului, „laic“ ori „sacru“. A doua lume, „anterioară“, „veche“ şi nutrind sentimentul legitimităţii faţă de străinul impus, calic şi opresor dar cu doar o trecere meteorică prin istoria locului, se ilustrează prin personalitate diversă din perspectiva extracţiei sociale, înglobând din toate câte ceva, ce se alege, „de la vlădică până la opincă“.
Acest din urmă strat impresionează prin originalitate deşi îl întrevedem nu doar aici ci şi în alte timpuri şi geografii, ce sunt, prin analogie de direcţie şi etapă a dezvoltării, comparabile cu realitatea exprimată carpatin. Şi compoziţia în sine este heteroclită, are lărgime şi se modifică procentual, arătând mărime fluctuantă în epoci ce diferă. Dinastii locale înlăturate ori membri de familie aristocrată, scăpătate ori retrase în istoria paralelă, visând la „domnia pământeană“, conducători religioşi de formaţie diferită şi poate chiar necompatibili, „viteji“, „cnezi“, „juzi“ şi „jupâni“ locali ori regionali, „bătrâni de sat“ mare ori mai mărunt, „cronicari“ cu pana şi cu vorba, „meşteri“ ce se exprimă cu dalta, pensula ori arcuşul, - o întreagă societate ce vorbeşte în felul ei, neauzit de clasa superpusă şi care îşi explică propria viaţă istorică într-o continuitate de structuri organice impunătoare. Chiar şi instituţiile ajung să funcţioneze în paralel, deşi confruntarea în acest câmp este constantă şi generează tensiune. Totuşi, paralelismul perfect este doar teoretic. Fiindcă societatea trebuie să funcţioneze, întâlnirea celor două lumi se produce în moduri diferite şi cu o pondere ce depinde îndeobşte de context, directivă şi moment. De la regularizarea urbană şi „Regulamentele“ lui Kiseleff şi până la potoapele de biruri cu caracter arbitrar şi, uneori chiar, ucigător, clasa parazitară intervine când poate dacă supuşii sunt dezorientaţi, slăbiţi ideologeşte iar Tradiţia - dezorganizată. Dar, deopotrivă, răspunsul autohton nu-i întotdeauna răbdător, recesiv şi nu construieşte exclusiv „în lumea lui“ ci se opune, hotărând, din păcate rar, să adopte atitudine ofensivă. De fapt, pasivitatea şi absenţa proiectului împiedică finalizarea sau doar o amână.
Dar cu cât se înaintează şi cresc presiunile, apare sediţiunea, răspunsul de reacţie, tendinţa de Recucerire. Este clipa misterioasă când, fără a se şti de unde vine, apare Crăişorul. El poate fi os domnesc ascuns şi retras, ca să se păzească acurateţea dinastică atunci când - asemeni masacrului biblic al lui Irod - urmaşii ce pot pretinde sunt recenzaţi, urmăriţi şi ucişi. Astfel îl vom afla pe Petru Rareş, „regele-pescar“, fiul lui Ştefan cel Mare, acesta de pe urmă el însuşi pretendent ascuns, sculat împreună cu ţara ca un fel de prinţ popular, un „crăişor“, şi „ridicat“ de mulţime pe Câmpia de la Direptate. Dar, deopotrivă, „crăişorul“ poate fi - şi este, adeseori - un personaj ce îşi obţine o legitimitate mistică, pe canale ne-explicate şi s-ar numi Horea, cântăreţul orfic din fluier Tudor Vladimirescu, căpetenie de panduri, Bălcescu şi Cuza, Eminescu şi Iorga, Ion Antonescu, dar, întâi şi-întâi, cel ce denumeşte titlul, adică Avram Iancu. El nu-i, cum i s-a spus, doar un „prince-paysan“ adică un nobil scăpătat, un aristocrat de familie „ruralizată“ ori un extract cu merit înalt născut din popor ci, adeseori, un cărturar cu prestigiu şi, nu o dată, un Păstor de mulţimi. Un Grigorie Roşca, Iacov Putneanul, Gherasim Clipa ori Andrei Şaguna sau Ilarion al Argeşului, marii învăţători, sanctificaţi, ce se ilustrează prototipistic prin Nicodim de la Tismana şi Daniil Sihastrul dar pot fi, de asemeni, Vasile de la Moldoviţa ori Calinic de la Cernica, se cuprind în această categorie, alături de profeţii martirizaţi, Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai. Imaginea este, prin număr şi caracter mesianic, de dramă aproape biblică, de-a dreptul impresionantă dar neobişnuit este că, îndeobşte, Crăişorul nu ajunge să domnească şi este sacrificat iar dacă domneşte totuşi (cazul Ştefan cel Mare este arhetipal) atunci se ridică din planul popular şi se mitizează, ilustrând Voievodul.
3. Voievodul. Biblicul de Exod şi mesianismul „regelui ocult“ nu dezvoltă, în mod neobişnuit, nici „excepţionalism etnic“ şi, ca atare, nici ideea de popor ales, ceea ce uneori se mai invocă, totuşi, dar fără dreptate. Căci esenţială aci nu este doctrina religioasă, ce nu s-a putut constitui, în ultimă analiză, ci ideea de nobleţe genealogică, succesiunea Marelui Imperiu. Chiar dacă nu se observă decât rar şi nu se comentează din spirit pasiv şi neîncredere cultivată în mod voit, aceasta există şi „lucrează“ în forme ce aparţin mai degrabă subconştientului colectiv şi constituie, poate, chiar şi un element de secret istoric. Şi aici trebuie făcută o disociaţie căci, dacă, în adâncuri ce aproape nu se pătrund, Crăişorul reprezintă partea getică a Tradiţiei, Voievodul este urma legitimă a Romei sau, mai bine zis, a Bizanţului, Împăratul uzurpat. Prea puţin se observă ideologia împărătească a lui Ioniţă Caloian care, la 1204, îi comunica Papei Inocenţiu al III-lea despre dreptul său la succesiunea imperială şi admitea până şi înţelegeri confesionale dacă, în contradicţie cu uzurpatorul de la Bizanţ, va fi încoronat şi va primi, precum Charlemagne altădată, coroana imperială din chiar mâinile “vicarului lui Hristos”. Abia când Bizanţul se prăbuşi, voievodul carpatin începu a se comporta cu legitimitate de bazileu şi nu altfel se explică, de fapt, conduita de exponent şi de protector, ce adoptă. O întrevăzusem la Alexandru cel Bun şi Mircea cel Mare, în forme de rebeliune dunăreană şi de pretenţie de succesor dar odată cu Ştefan cel Mare, Athleta Christi, atitudinea se constituie definitiv şi devine programatică. Şirul de „bazilei“ cuprinde, astfel, pe Neagoe Basarab şi pe Vasile Lupu, organizator de sinod ortodox, pe Matei Basarab şi Petru Şchiopul, mari donatori şi protectori. Rea prin consecinţe, însăşi „închinarea“ de mânăstiri la Locurile Sfinte exemplifică această idee şi arată o purtare de grijă de Cezar ce ajută pe Patriarh. Când, pe la 1700, se trezi şi la Constantin Brâncoveanu acest gând, impresia că Împăratul se strămutase din Constantinopol undeva în Carpaţi părea o certitudine şi nu se mai discuta. Dar, în mod straniu, odată cu brâncovenismul, prea repede şi tragic culcat la pământ, „Voievodul“ se retrage din istorie şi însăşi ideea de a ridica privirea spre a se afirma fapte şi tradiţie începe a fi ocolită cu prudenţă nefirească şi cu şovăire, tocmai când noi aveam nevoie de afirmare şi de construcţia stăruitoare. Drama naţională începu a se evidenţia. Rând pe rând căzură Moscopole, Bucovina şi Basarabia iar brâncovenismul, deşi nu se uitase, se elimină dintre principiile active iar dacă va fi fost posibil un alt voievod, el ar fi sfârşit, ca şi ultimul Cezar carpatin, martirizat şi cu mormântul aproximativ.

Prof. Dr. Artur Silvestri
 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.