„Răspunderile” - Aşa se intitula o broşură-manifest lansată de generalul Alexandru Averescu la începutul anului 1918, prin care cerea tragerea la răspundere a celor vinovaţi de faptul că România a intrat în război, după doi ani de neutralitate, total nepregătită, de înfrângerile militare din toamna anului 1916, de retragerea haotică şi cu mari pierderi a armatei şi populaţiei în Moldova. Manifestul a avut un profund ecou în rândul românilor, iar generalul Averescu a ajuns la putere în martie 1920 pe valul unei uriaşe popularităţi. Dar, spre surprinderea generală, Guvernul Averescu nu a acţionat pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor.

Cauzele au fost multiple, dar în principal ele s-au datorat atitudinii regelui Ferdinand, care nu a acceptat să se cerceteze activitatea guvernului liberal din anii 1914-1918, pentru a nu tensiona şi mai mult viaţa politică, şi faptului că unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai generalului intraseră şi ei în tot felul de afaceri necurate. Astfel, o iniţiativă pozitivă, cu o largă susţinere populară, a fost abandonată, iar consecinţele materiale, dar şi morale, au grefat puternic întreaga perioadă interbelică. O situaţie similară, dar mult mai gravă, s-a înregistrat şi după 1989, când economia naţională a fost distrusă, iar populaţia a fost adusă în cea mai neagră mizerie. Ca urmare, lupta împotriva corupţiei a devenit sloganul preferat al tuturor partidelor şi oamenilor politici, care promiteau tragerea la răspundere a celor vinovaţi. Un preşedinte de partid promitea că-i va aduna pe toţi infractorii pe stadioane şi după o judecată sumară îi va împuşca, iar un altul că va instala ţepe în Piaţa Victoriei şi va proceda precum odinioară intransigentul voievod Vlad Tepeş, curăţând ţara de hoţi. Asemenea promisiuni au fost receptate cu satisfacţie de cetăţeni, dovadă fiind rezultatele electorale obţinute de respectivii politicieni. Furtul, delapidarea, distrugerile au început chiar din ziua de 22 decembrie 1989, mai întâi în sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, apoi în celelalte instituţii publice, autorii declarându-se revoluţionari, hotărâţi să lichideze toate urmele regimului Ceauşescu.

O asemenea atitudine a fost încurajată de noii diriguitori ai României. La începutul lunii ianuarie 1989, primul ministru Petre Roman declara că industria românească era „un morman de fiare vechi”, apreciere interpretată de cei ce aveau să fie alintaţi cu calificatvul de „băieţi deştepţi”, ca un îndemn la lichidarea întreprinderilor. Ca urmare, au trecut la tăierea utilajelor şi vinderea lor ca fier vechi, însuşindu-şi sumele respective. Asemenea acţiuni erau mediatizate cu satisfacţie, de-oarece ţara scăpa de „mamuţii industriali”, care constituiau un „balast insuportabil” pentru economia ţării. Spiritul demolator a cuprins toate domeniile, astfel că s-a procedat la distrugerea sistemelor de irigaţie, a întreprinderilor agricole, a institutelor de cercetare ştiinţifică etc etc.
Pe acest fond, guvernul a micşorat vârsta de pensionare a salariaţilor, iar foarte mulţi români au cerut, sau au fost nevoiţi, să se pensioneze, fapt ce a început să grefeze tot mai puternic bugetul statului. Intr-o următoare etapă, unii politicieni au teoretizat necesitatea „statului minimal”, drept care guvernanţii au decis vinderea întreprinderilor de stat, pentru a demonstra că sunt adepţii capitalismului. Un slogan extrem de mediatizat a fost cel privind „privatizarea rapidă” a tuturor întreprinderi-lor, deşi era limpede că cetăţenii români nu dispuneau de resursele financiare necesare cumpărării acestora. Evident, a fost şi o presiune a guvernelor occidentale, care au urmărit să scoată din criză economia din propriile ţări pe seama statelor socialiste. Astfel s-a produs o înstrăinare a economiei naţionale, România pierzând pârghiile de comandă în aproape toate sectoarele şi devenind o anexă a marilor companii internaţionale. Pe de altă parte, mulţi „privatizaţi” au închis întreprinderile respective, iar muncitorii au fost trimişi în şomaj.