|
BEDUINI DE ORIGINE
VALAHĂ
Impresii si pareri personale in FORUM
Enigme ale istoriei
U. VĂLUREANU
În urmă cu mai mult de un an, la Tel Aviv, un cunoscut mi-a istorisit o
întâmplare căreia, atunci, mi-a venit greu să-i dau crezare.
Interlocutorul meu lucrase un timp în Peninsula Sinai, la Ras Abu Rhodeis.
Într-o zi, se afla acolo împreună cu un coleg. Vorbeau româneşte. Deodată,
zări alături de ei un beduin — lucrător pe un şantier din apropiere — care
îi asculta cu interes şi care, surprins, le-a explicat, prin translator,
că a înţeles, parcă, unele din cuvintele rostite de ei. Prins de alte
preocupări, interlocutorul meu nu a mai avut prilejul să stea de vorbă ca
neobişnuitul beduin, să afle în ce măsură cunoaşte — şi de unde — rostirea
românească. Un singur lucru mai ştia : că satul beduinului se afla la
câţiva kilometri de Abu Rhodeis.
După câtva timp am avut prilejul să răsfoiesc un număr mai vechi al
săptămânalului englez Observer. În pagina rezervată turismului, mi-a atras
atenţia un reportaj despre Mănăstirea Sf. Ecaterina, din sudul Peninsulei
Sinai. Redând istoricul aşezării, ridicată în secolul VI din porunca
împăratului Justinian (527–565), ziaristul britanic Eric Newby — care
vizitase mănăstirea — furnizează câteva informaţii uimitoare. El
povesteşte că împăratul bizantin a dăruit mănăstirii un grup de robi, din
care o parte au fost Wallachian Christians („valahi creştini„).
O ipoteză tulburătoare : era oare, beduinul din Abu Rhodeis un urmaş al
robilor valahi ? Nu cumva, de-a lungul generaţiilor, în deşertul Sinai
s-au transmis şi s-au răspândit cuvinte ale vorbirii de acum 14 secole ?
Având, în sfârşit, primele elemente concrete, am încercat să găsesc alte
informaţii. Răspunsul unui lingvist a fost negativ : nu se ştie absolut
nimic despre faptul că în Peninsula Sinai ar putea exista beduini care să
cunoască limba română. Am fost primit cu solicitudine la biblioteca
Patriarhiei din Bucureşti şi la biblioteca Mănăstirii Antim. Dar
consultarea materialelor ce mi-au fost puse la dispoziţie nu mi-au adus
nimic nou. Am apelat la profesorul Niculae Şerbănescu, din serviciul
Patriarhiei din Bucureşti, căruia întrebările mele i-au evocat unele
amintiri din tinereţe. Da, el mai auzise de valahii trimişi la Mănăstirea
din Sinai. A vrut chiar sa cerceteze această chestiune. Odinioară s-a mai
scris ceva despre ea. O lucrare a lui Marcu Beza care s-a ocupat intens de
studierea urmelor româneşti în Orientul Apropiat şi Mijlociu, descoperind
elemente valoroase *, apreciate între alţii de Nicolae Iorga, în revista
Boabe de grâu. În numărul din octombrie 1932 figurează articolul Urme
româneşti la Muntele Sinai şi la Mănăstirea Sf. Sava.
Semnalări din cărţi străine
În articolul citat, el povesteşte cum, prin anul 1922 — după ce i-a apărut
studiul Călători englezi despre români — cineva i-a semnalat că Thomas
Herbert amintise, în 1626, de aşezări valahe în Asia. Unde puteau fi
aceste aşezări ? Abia după zece ani a găsit răspunsul. Cu prilejul unei
vizite la Ierusalim, a citit cartea scrisă de C. S. Jarvis, guvernatorul
englez al Peninsulei Sinai, publicată la Londra în 1931. Jarvis scria :
„Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mănăstirii se află o
ciudată rasă de oameni, zişi Gebalié. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci
sunt urmaşii robilor valahi, trimişi de Justinian în veacul al şaselea,
pentru a servi mănăstirilor„.
Marcu Beza a scris imediat guvernatorului pentru a-i solicita amănunte şi,
mai ales, pentru a-l întreba dacă în informaţiile sale se bizuie pe vreun
act documentar. Răspunsul lui Jarvis a venit prompt : informaţiile
fuseseră luate de la alţi călători. El oferă, totuşi, câteva amănunte în
plus despre oamenii Gebalié (Djebalieh) : „Mai există aproximativ 400 ; ei
trăiesc în afara zidurilor mănăstirii. Au fost obligaţi să treacă la
religia mahomedană puţin timp după Hegira„ (622).
Beza a căutat şi alte surse documentare. Folosindu-se şi de indicaţiile
lui Jarvis, a făcut descoperiri semnificative. A găsit că „chestia
coloniştilor se întreţese în chiar faptul întemeierii mănăstirii în Sinai
la 536„. Astfel, Eutichius, patriarhul Alexandriei între anii 933–940, „dă
întregul istoric al fundaţiei Mănăstirii Sinai, arătând că Justinian a
trimis o sută de «sclavi ai Romei cu soţiile şi copiii lor»„. Formula
„sclavi ai Romei„, în arabă abid al-rum — precizează Marcu Beza — „atât
tradiţia cît şi diferiţi călători socotesc a se referi la Valahi„.
Un autor englez, John Levis Burckardt, într-o carte apărută în 1822, ne
oferă amănunte interesante despre viaţa şi obiceiurile celor numiţi
Gebalié : „Când Justinian a clădit mănăstirea, a trimis un grup de sclavi
originari de pe ţărmurile Mării Negre [...] Ei mărturisesc în chip unanim
pogorârea lor din robii creştini, de unde [de aceea — n.r.] şi-i numesc
ceilalţi beduini «Fiii creştinilor». Se căsătoresc numai între dânşii,
alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni
înarmaţi. Sânt o rasă muncitoare şi robustă„.
Într-o lucrare din 1841 a lui Edward Robinson, se citează explicaţia
egumenului mănăstirii privitoare la trecerea „fiilor creştinilor„ la
mahomedanism : „Justinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de
prizonieri valahi. În cursul vremii, cum năvăliseră arabii şi răpiseră
mănăstirii multe din posesii, urmaşii acestor valahi au devenit musulmani
şi au adoptat obiceiurile arabe„.
Ţara „Llah„ = Valahia ?
Un alt cercetător orientalist, profesorul american E.H. Palmer intrigat şi
el de ciudaţii locuitori din Sinai, scria : „Acest trib se zice a fi de
obârşie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, aşezaţi de
Justinian să păzească mănăstirea. Ei înşişi cred să fi venit dintr-o ţară
numită «Llah» şi trăsăturile lor deosebite de ale obişnuitului tip de
beduini par a favoriza presupunerea„.
Marcu Beza a cunoscut personal un asemenea beduin, care i-a servit drept
călăuză. Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă,
cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinci. L-a
condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, i-a arătat în grădina
mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie
creştină a tribului. La Mănăstirea Sf. Ecaterina, arhiepiscopul Porfirios
i-a dăruit lui Marcu Beza o carte grecească a lui Pericle Grigoriade,
Sfânta Mănăstire Sinai, tipărită la Ierusalim, în 1875, în care se dau
lămuriri şi amănunte despre coloniştii Gebalié. În discuţia cu oaspetele
orientalist, arhiepiscopul a stăruit asupra unui detaliu important, după
părerea sa : djebalieh înseamnă „oameni de la munte„...
Aici se opresc informaţiile oferite de Marcu Beza, el nedând alte detalii
în plus asupra modului cum s-a înţeles cu călăuza sa. Nici în familie nu a
povestit ulterior lucruri care să întregească cele arătate în articolul
din Boabe de grâu, după cum ne-a spus fratele său Vasile George Beza.
Socotind posibilă cunoaşterea unor cuvinte româneşti de către beduinul din
Abu Rhodeis şi ţinând seama de însemnările ziaristului englez de la
Observer, ne aflăm, se pare, în faţa unor noi informaţii cu privire la
existenţa descendenţilor din valahii dăruiţi de Justinian. De fapt, nu
numai că se confirmă iarăşi, după patru decenii, existenţa lor, dar sunt
indicii că tribul Djebalieh s-a răspândit pe un spaţiu mai larg, Abu
Rhodeis aflându-se la peste 100 km de mănăstire. Pe de altă parte, pentru
prima dată s-ar pune acum şi problema supravieţuirii, în spaţiul
deşertului Sinai, a unor elemente ale limbii vorbite pe teritoriul
României cu 14 veacuri în urmă ! Se naşte următoarea întrebare : n-ar
putea oferi, oare, „oamenii de la munte„ din deşert mărturii lingvistice
şi toponimice în sprijinul legăturii de continuitate dintre populaţia
daco-romană şi poporul român ? Posedă cumva Mănăstirea Sf. Ecaterina în
vasta şi valoroasa ei bibliotecă — una din cele mai vechi din lume —
documente lămuritoare privind împrejurările în care au sosit sclavii
valahi ?
Ce taine, ce moşteniri nedesluşite poartă oare cu ei, pe potecile
întortocheate ale istoriei, beduinii de origine valahă din Sinai ?
NOTA REDACŢIEI. Ipoteza este, în adevăr, interesantă. Sânt necesare, însă,
unele precizări. În primul rând, Justinian nu putea da ctitoriei sale din
Sinai decât nişte locuitori ai Imperiului său ; este vorba, deci, de o
populaţie romanizată. În al doilea rând, în limba arabă al-rum înseamnă
roman, bizantin, creştin ortodox, astfel încât abid al-rum a putut avea
semnificaţii variate, între care şi pe aceea de sclavi creştini, nu
numaidecât originari de pe pământul viitoarelor principate româneşti.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu e dovedit că tribul Djebalieh a fost
adus din nordul Dunării şi nu din sudul ei, din Munţii Balcani, de pildă.
Cercetări viitoare vor limpezi, poate, această enigmă.
U.
VĂLUREANU
|
