|
JULES MICHELET
Popoare din Occident, cultivând de atât de îndelungată vreme, departe de
barbarie, artele păcii, păstraţi pururea o recunoscătoare amintire
naţiunilor orientale care, aşezate la hotarele Europei, v-au acoperit şi
v-au adăpostit de revărsarea tătarilor, de armiile turceşti [...].
Popoarele acestea au oprit adeseori în loc barbarii, i-au hărţuit adesea.
Învinse chiar şi tot vă erau de folos, tocind furia duşmanilor lui
Dumnezeu prin suferinţele ce le-ndurau.
Cum oare să numesc România ? [...] Opt milioane de oameni de aceeaşi
limbă, de aceeaşi rasă, una din marile naţiuni ale lumii trecea
neobservată. De ce ? Într-asta stă chiar răul nefericirii lor ; aflaţi în
bătaia valurilor unei mări furioase, alcătuită din nenumărate popoare,
stăpânii schimbându-se într-una, oboseau ochii celui ce-i urmărea,
tulburându-i privirea cu aparenta lor mobilitate. Contemplându-le istoria
te simţeai ameţit şi, asemenea călătorului care, stând pe malul Dunării şi
privindu-i curgerea tumultoasă, ar dori să desluşească, să prindă, să
numere fiece val revărsându-se peste alt val, apoi ostenit, descurajat,
şi-ar întoarce privirea, deplângându-şi inutila sforţare.
Valurile de pe faţa apei se schimbă neîncetat, dar nu şi adâncul. România
— de la Traian şi până-n zilele noastre — a rămas credincioasă ei însăşi,
statornică în geniul său originar. Popor născut pentru a suferi, natura
l-a înzestrat cu două daruri ce-l fac să dăinuie : răbdarea, supleţea,
făcând laolaltă ca, deşi îngenuncheat, să-şi înalţe necontenit fruntea. Nu
asemuiţi această ţară cu monumentele romane, ori cu drumurile eterne ce-i
brăzdează cuprinsul. Ci mai curând cu trăinicia şi mlădioasa rezistenţă a
digurilor care înfruntă oceanul ; din granit dacă ar fi fost, apele le-ar
fi smuls.
Fondul acestei rezistenţe nu stă în sumbra acceptare a răului [...].
Românul [...] păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii :
portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de Români !
Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină *. Laboriosul
geniu al răbdătoarelor legiuni care-au împânzit lumea cu lucrările lor
supravieţuieşte în această mare colonie a imperiului. Colonul italian s-a
căsătorit cu fiica şi cu sora dunăreanului ; dar elementul dintâi e cel
predominant în acest amestec [...] Valahul [...] are statornicia,
îndărătnicia legiunilor antice.
Suferinţele neînchipuite ale acestui popor, mai ales asprele şi violentele
schimbări care i-au zguduit soarta, n-au împiedicat câtuşi de puţin poezia
sa să înflorească. În artă a zămislit suspine, melodii duioase, de un
farmec întristător. Ca orice popor de origine italiană, e sensibil la
culoare. Bisericile, îndeosebi la românii transilvăneni, sunt toate
zugrăvite de mâna meşterilor ţărani. Paturile le sunt de asemenea
zugrăvite, precum şi şeile şi jugul vitelor. Lada pe care fata o aduce-n
zestre, sumanul pe care singură şi-l împodobeşte, vădesc în motivele lor
ornamentale asemănarea cea mai izbitoare cu vechile mozaicuri romane.
Dansurile sunt de asemeni romane, după cum jocurile sunt cele din
antichitate. E un popor elegant, cu uşurinţă în exprimare şi care vorbeşte
de minune. Nici o diferenţă de limbaj între ţăran şi omul cultivat ; la
drept vorbind, e ca şi în Italia — nu există popor de rând — sau, pentru
cine susţine cu orice preţ că există, eleganţa şi distincţia se află mai
cu seamă la ţară [...]
Plăcuta lor ospitalitate întâmpină, caută, îndatorează străinul. În multe
ţinuturi valahe există mişcătorul obicei de a se pune la marginea drumului
vase pline cu apă pentru călătorul ce-ar putea trece. Intraţi în coliba
aceasta. O femeie frumoasă, care toarce, vă iese în întâmpinare, vă dă
bună ziua cu gingăşie în fermecătoarea ei limbă străveche. Lasă totul la o
parte, se osteneşte, vă primeşte aşa cum ar face o fiică sau o soră
întâmpinându-l pe fratele cel drag întors acasă. Dă fuga la fântână şi,
după vechea datină, îţi aduce apă ne-ncepută ** apă limpede de care nimeni
nu s-a atins. După ce te-ai spălat pe mâini, îţi întinde un ştergar
strălucitor, cusut cu fluturi de aur, pe care l-a lucrat pentru nuntă,
pentru a împodobi gâtul celui iubit. Te îmbie cu tot ce are, cu smântâna
cea mai bună, cu poamele păstrate pentru fiul care lipseşte [...].
„Ah ! dacă omul meu ar fi acasă, v-ar îndruma aşa cum trebuie ; v-ar sluji
de călăuză. Dar e departe, în munţi„. „De ce aşa departe ?„ „Vai ! N-aş fi
vroit să spun... Stăpânul e tare hain ; şi nu putem plăti darea, dacă nu
mânăm vitele să pască departe, sus la munte, pe pământurile fără stăpân...
Pe de-asupra a mai năvălit şi străinul, ne-a furat nutreţul ; vaca, biata
de ea, s-a hrănit peste iarnă cu scoarţa copacilor... Ne-au ucis boii ; ca
să arăm, a trebuit să tragem în jug chiar noi„.
Prea dureroasă poveste, atât de des întâmplată. Apăsătoare fatalitate !...
Stăpânul s-a schimbat, dar nenorocirea nu. Pe vremuri, cirezi nenumărate,
milioane de oi, de boi treceau Dunărea drept tribut. Astăzi rămân în ţară,
dar numai în folosul stăpânului. Cu ce s-a ales ţăranul dintr-asta ?
Ordinea a pătruns în administraţie, fiscul numără mai bine... îl stoarce
mai bine pe plugar. În dreptul ţăranului care nu putea să plătească,
fiscul trecea pe registru : A fost supus la cazna ardeiului. Nenorocitul,
pus pe plită, deasupra unui grătar încins şi acoperit cu ardei, era ţinut
aşa douăzeci de minute. Când se învineţea, i se zbârlea părul şi era
aproape mort, era dat de-o parte, fiind socotit neplatnic sau, pentru a
spune ca perceptorul : „Scuturat, tuns chilug şi stors până la piele„.***
Oameni aparţinând oricărei naţiuni, orice vederi aţi împărtăşi, citiţi
frumoasa şi aleasa proclamaţie a revoluţiei valahe de la 1848 ; luaţi
aminte la moderaţia de necrezut, la îndurarea de care a dat dovadă, la
cruţarea cu care i-a îmbrăţişat pe toţi ; ochii, sunt încredinţat, vi se
vor umple de lacrimi, nu veţi putea ajunge până la capăt.
Dar revoluţia aceasta atât de blândă e adânc înrădăcinată. S-a întipărit
în inima poporului şi nu va mai fi scoasă de-acolo.
În
româneşte de Angela CISMAŞ
NOTĂ :
Fragmentele alese fac parte dintr-o lucrare publicată de Jules Michelet în
1853 : Principatele dunărene. Doamna Rosetti. Alături de alte extrase din
lucrările istoricului francez, ele vor vedea lumina tiparului, în versiune
românească, în cadrul unui volum de Pagini alese, în curs de apariţie, la
Editura Minerva (titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei revistei Magazin
istoric).
|
