|
de ŞTEFAN METEŞ
În procesul cunoaşterii trecutului istoric, investigaţiile se lărgesc şi
în direcţia culegerii de informaţii de la martori oculari. Multe episoade
rămase necunoscute din cauză că lipsesc unele documente şi manuscrise
importante, dispărute, distruse sau deteriorate, pot fi reconstituite pe
baza amintirilor unor martori. Bătrânii, şi în special cei foarte bătrâni,
pot să dea lămuriri preţioase cercetătorului ştiinţific.
Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de ani pe întinsul
pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din aceia care au
depăşit un veac, şi pe care i-am identificat cu ocazia cercetărilor
documentare privitoare la istoria Transilvaniei.
Istoricul Petru Maior, în prefaţa cărţii sale Istoria bisericii românilor,
tipărită la Buda, în 1813, scrie : „Din pruncie am auzit bucuros pe
bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii şi ale vlădicilor,
în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După aceea
înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile şi însumi
le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în
protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut un preot de acest feliu,
anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise
118 ani de vârstă. Cu carele cu atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că
până la capătul vieţii sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută şi
toate simţurile întregi. Numai picioarele îi cam slăbise şi sprâncenele îi
acopereau ochii„.
Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultă, sub
jurământ, peste 20 de martori ţărani români din satele Cărpinet Leheceni,
Sălişte, Cerişcior, Sohodul şi Călugărali care sunt „toţi bătrâni de 100
de ani„.
Din vremea guvernării generalului Marcy se menţionează, în Banat, un
oarecare Ciortan Petruţi („Czartan Petracz„), care a murit la 1724, în
oraşul Caransebeş, în vârstă de 185 de ani. în acel timp, fiul său din a
treia căsătorie avea 90 de ani.
În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în ulei care
reprezintă un bărbat şi o femeie, foarte bătrâni. Pictura are următoarea
inscripţie în limba germană : „Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara, de
164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi
domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi,
2 băieţi 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta
are 2 strănepoţi unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani ; zugrăvit în 25
august 1728„. În anul 1731, amândoi erau încă în viaţă. În mai 1912, am
văzut personal, în cabinetul medicului dr. Virgil Budinţian din Caransebeş
alte două tablouri, care înfăţişau pe cei doi soţi în port naţional
bănăţean. Pictura aparţinea altui pictor german, care reda pe scurt în
limba germană, biografia celor două personaje, dar întrucâtva deosebită de
aceea existentă la Kukus. Sara a trăit mult timp după moartea soţului ei
*.
În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea notabilităţii familiei
Popa, din satul Poiana (judeţul Hunedoara), contestată fără temei de
nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaţi, cu această ocazie, 54 de
martori, între care cel din urmă e bătrânul Giurgiu Toader, în vârstă de
150 de ani, din satul Voia, care spune :
„Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut
fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub
imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porţi, eu eram
atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu însumi dare după poartă ;
cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul său, Avram, l-am cunoscut
foarte bine şi pe tata lui popa Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte
bine, fiindcă am trăit împreună în mare prietenie. Din mulţi copii ai lui
popa Luca, unul — Ioan — s-a aşezat ca preot în Bobîlna şi fiul acestuia,
Atanasie, nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înţeles
că mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă de
nobil pentru popa Ştefan (unchiul său) şi fiul său Avram, ca atât el, cît
şi copiii săi, să fie scutiţi de orice poveri. (De fapt, diploma latină e
din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu ştiu dacă
unii sau alţii din aceştia aveau iobagi, dar destul că, de când îmi
amintesc, ei n-au dat sau plătit la cineva ceva, nici slujbă ca iobagi
n-au făcut. Începând cu popa Luca, din fiu în fiu, au fost toţi preoţi,
stând pe pământul bisericesc din Poiană„.
Deci la vârsta de 150 de ani, moş Toader din Voia, iobagul nobilului
Valentin Buda, da informaţii, care se pot confirma şi prin alte dovezi
istorice.
Exista un ţăran din părţile Năsăudului, Tănase Todoran a lui Dănilă, din
satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe platoul
Mocirla de lângă satul Salva, în prezenţa generalului Buccow a episcopului
din Blaj, Petru Pavel Aron şi a celor două batalioane de infanterie şi 8
companii de cavalerie, chemate să depună jurământul ostăşesc — are tăria
şi curajul să grăiască :
„De doi ani suntem cătane, adecă grăniţeri, şi carte n-am căpătat de la
înălţata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris iobagi, dăm
dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginea
pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce ? Ca să fim robi, să nu avem
nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, or vor învăţa ceva or ba ?
Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile.
Jos cu armele ! Alungaţi afară păgânii din hotarele noastre ! Auziţi,
creştini români — numai vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata
împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre ; până atunci nu, o dată
cu capul ! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni
goale de azi până mâine„.
Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Buccow şi episcopul Aron părăsesc
în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigaţie, a primit
cumplită pedeapsă : el a fost ucis, tras pe roată, iar alţi câţiva ţărani
au fost spânzuraţi pentru că au cutezat să ceară drepturi şi libertate
pentru neamul lor oropsit.
Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, că în judeţul
Hunedoara „nu de mult a murit în Peştiş românul Juon Groza, de 120 de ani,
care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă împiedicându-se într-o
buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână. Lăsa după el
pe fiul său Groza Juon, de 100 de ani, şi un nepot de 80 de ani, care de
50 de ani este jude domnesc şi care lucrează şi acum cu vigoarea unui
bărbat de 50 de ani„.
Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea din
Monografia judeţului Arad, scrie la sfârşitul cărţii sale următoarele
cuvinte despre doi ţărani români :
„În 1789, în cursul unei vânătoare în satul Cuied, un domn a intrat în
casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că nemţii i-au
alungat pe turcii din Boroş-Ineu ; aşadar s-ar fi putut să aibă circa 130
de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit niciodată din hotarul
satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.
La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigeşti, în vârstă de 107 ani,
după alţii de 120 de ani. care în viaţa lui o singură dată a ieşit din
satul său, când a fost în Gurahonţ, să vadă trenul, ce fusese pus în
circulaţie în 1890„.
Învăţatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 :
„În munţi se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alţii spune
Iancu (Avram), că se află un popă bătrân, care a fost şi căpitan sub
Horea. Acest popă, precum şi alţi contemporani, multe desluşiri ar putea
face asupra acestei răscoale„.
Câte ştiri preţioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala lui
Horea, chiar şi la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi existat
cineva care să-l întrebe şi să consemneze cele auzite !
Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depăşeşte cu mult pe toţi
cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu Basa din
satul Cărpinet (judeţul Bihor) pe care-l aminteşte şi urbariul domeniului
Beiuş, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a se
dovedi — printr-o hârtie dată, se pare, de împăratul Sigismund (1382–1438)
— că preotul Pîrvu este scutit de slujba oştirii şi de plata dării după
pământul bisericii, se ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care
mulţi sunt trecuţi de 100 de ani. Toţi depun mărturie în favoarea
preotului Pîrvu. Printre aceşti martori se aminteşte unul, Lupu Basa, de
circa 225 de ani, vârstă notată de două ori în actul de judecată. Lupu
vorbeşte despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cărpinet şi
înţelesul avut cu popa Pîrvul cel bătrân, ca biserica să se facă pe locul
popii, asigurându-l că preoţii urmaşi nu pot fi decât din neamul său, iar
dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea recompensă 500 de
florini. Lupu Basa, în cursul vieţii lui îndelungate, ajunge de se
înrudeşte cu urmaşii popii cel bătrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el
înşiră toată genealogia acestei familii.
Cercetările ulterioare vor putea completa aceste sumare ştiri despre
longevitatea românească.
ŞTEFAN
METEŞ
|
