|
Teză: Despre românii mei dragi…
… care şi-au consumat destinele într-un anonimat demn de un roman al
realismului obscen de crud „ŕ la“ Rasputin sau Astafiev, … care au lovit,
încrâncenat şi neîndurător, în viaţă şi viaţa, la rându-i, a dat în ei,
înfundându-i tot mai adânc, până la genunchi, până la brâu, până la piept,
în pământul care-i şi primi, în final, rând pe rând, …care au mers
cărându-şi destinele în spate, călcând, tăcuţi şi încrâncenaţi, drumul
care, inevitabil, îi ducea înspre groapă…
Bunicul Sava a ars în propria casă, probabil din cauza unei ţigări, care
scăpată pe jos în timp ce bunicul adormise, provocă incendiul care i-a
fost fatal. A ars pe la începutul anilor ’80, după ce pe la începutul
anilor ’40 scăpă dintr-o închisoare românească pe care nemţii, presaţi de
înaintarea trupelor de „eliberatori“ sovietici, o incendiaseră cu tot cu
deţinuţii pe care, în marea lor grabă, nu reuşiseră să-i execute. Chiar
avuseseră prilejul să „admire“ priveliştea incendiului, de pe nişte
dealuri din apropierea închisorii, în retragerea grăbită înspre satul
natal, împreună cu bunica ce-l salvase atunci prin mituirea unui
funcţionar român.
Avusese de a face cu închisoarea românească din moment ce la el în sat, în
Susleni, pe timpul colectivizării, era responsabilul cu stârpirea
chiaburilor şi conform listelor întocmite de el oamenii erau ridicaţi,
noaptea, în lumina farurilor de camioane ale NKVD-ului, şi duşi pe drumul
Siberiei, un drum fără de întoarcere. Se pare însă că se mai şi întorsese
cineva, deoarece într-o seară, în timpul cinei, când toată familia stătea
în jurul mesei, geamurile zburară spulberate de tirul, imprecis ce-i
drept, al unui răzbunător. Şi parcă nu ar fi fost suficient, scenariul se
mai repetă… Iar pe acei trăgători nu-i interesa faptul că după predarea
listelor, aproape în fiecare noapte înainte de încă o „acţiune de
purificare“, bunicul făcea turul satului, înştiinţându-i pe cei „marcaţi“
despre soarta ce-i aşteaptă şi dându-le astfel timpul necesar pentru a
fugi.
… care şi-au consumat din îndârjire şi frustrare muşcând din ei înşişi,
atâta timp cât îndurătorul Dumnezeu era prea departe, iar Destinul era
pentru ei o abstracţiune de care nici nu erau conştienţi. Muşcau şi
sfâşiau din cei apropiaţi, din vecini şi prieteni, din propriii copii,
spulberându-le ultimele urme de iubire şi transformând totul într-o
răfuială aberantă al cărei sfârşit se confundă cu propriul lor sfârşit
fizic…
Bunicul Gavril a fost un om dur, aspru, iute la mânie şi bătaie
deopotrivă, care nu prea îşi făcea probleme cu stăpânirea violenţei care-l
măcina în încrâncenarea de care dădea dovadă oricând ceva (sau cineva)
contravenea vrerii lui. Aşa îşi trăi viaţa, în spatele ochilor mijiţi, în
permanenţă atent la greşelile celorlalţi, în permanenţă atent la
inviolabilitatea hotarelor propriei lui voinţe, în permanenţă ironic, sec
şi concis, deloc încrezător în bunătatea oamenilor, circumspect şi
prevăzător, scrutând mai degrabă decât privind, într-o continuă evaluare a
propriilor beneficii. Muri paralizat, luându-i-se până şi darul vorbirii,
cu voinţa-i închisă în trupul asupra căruia nu mai avea nici o stăpânire,
lipsit de posibilitatea de a-şi mai stăpâni numeroasa-i familie… fără a-l
plânge prietenii, … fără a-l fi plâns cu destulă sinceritate chiar
descendenţii lui.
… care au năzuit totuşi spre frumosul pe care l-au înţeles fiecare în
felul lui, simplu şi din adâncul sufletului cântând ceea din ce Kant îşi
construi celebrele analitici ale Frumosului şi Sublimului. … care,
ignoranţi fiind din talpă ţărănească, au ştiut confunda dragostea cu
frumosul, magia cu autenticitatea...
Bunica Maria a fost o femeie foarte muzicală. Analfabetă fiind, limbajul
muzicii a fost pentru ea un limbaj care a substituit şi compensat toate
aceste carenţe culturale. A avut o voce deosebită, dar şi o memorie
impresionantă, mai pe scurt a avut o fire artistică în sensul deplin al
cuvântului, chiar dacă nu a profesat arta interpretării folclorice pe
podiumurile de concert. Talentul muzical şi-l manifesta, însă, pe lângă
cântarea vocală propriu-zisă, în modalităţi cu totul neaşteptate. Fusesem
înfiorat asistând la un „ritual magic“ înscenat de bunica, atunci când, în
timp ce gătea ceva la plită (şi observând că o „spionez“), s-a pus pe
articulat incantaţii însoţite de gesturi specifice, prin care parcă
stimula elementele implicate în această „alchimie“ alimentară să
interacţioneze cât mai activ. Fusese un act realmente sincretic,
melodico-poetic-coregrafic, de o asemenea putere invocativă, dar şi
sugestivă, încât îl ţin minte şi astăzi în toate cele mai mici detalii.
A avut o viaţă grea, de ţărancă necăjită de vitregiile unei existenţe
rurale. A născut doisprezece copii, din care au supravieţuit doar şase.
Războiul şi foametea care au urmat, şi nu doar, îşi spuseseră din greu
cuvântul. A murit de tromboză, cu picioarele-i putrezind din cauza venelor
astupate, iar patul de suferinţă se transformă, încet-încet, în patul de
moarte.
… care şi-au dorit ascensiunea şi abandonul unei vieţi în care erai un fir
de iarbă sau un bulgăre de noroi, în care năşteai şi mureai, în care nici
o speranţă nu ar fi trebuit să se mai împlinească, … care s-au încumetat
să viseze, să spere şi să-şi trăiască viaţa într-o conformitate absolută
cu propria imaginaţie şi împătimire, … care au avut curajul şi fantezia de
a crede că ar putea exista şi ceva mai bun…
Mama mea, Vera, pe când avea doar paisprezece ani, plecă la Chişinău, unde
trecu admiterea la Liceul de Muzică „Ştefan Neaga“, la secţia de canto, pe
care îl şi absolvi, de această dată la secţia dirijat cor academic. Plecă
din satul în care „oamenii aveau prea mult glod în suflet“, după cum
spunea mai târziu ea însăşi, plecă pentru ceva mai bun, mai luminos,
pentru ceva ce credea că merită, iar verbul „a pleca“ îl înfăptui mai
degrabă în semnificaţia unui alt verb – „a fugi“. Astfel, deveni
profesoară de dirijat cor academic, meserie pe care a practicat-o până la
pensionare. Însă nu se mulţumi doar cu propria salvare, ci îi scoase din
„glodul sufletesc“ de la ţară şi pe ceilalţi fraţi ai ei, toţi
realizându-se ulterior ca muzicieni şi medici. Tatăl meu, Ion, plecă din
sat pentru a face medicină, însă intră la Facultatea de Istorie a
Institutului Pedagogic din Chişinău, pe care îl absolvi cu „magna cum
laude“, făcând în acelaşi timp a doua facultate – filologia română.
Studiile şi le făcu împreună cu fratele său – Efim – care deveni ulterior
doctor docent în aceeaşi instituţie. Aşa deveni tatăl meu profesor de
ştiinţe sociale şi plecă la Soroca pentru a ocupa postul de director al
Liceului Pedagogic din localitate. Acolo a cunoscut-o pe mama… Ion şi Vera
avură doi copii, Oleg şi Vladimir. Oleg realiză visul mamei lui şi s-a
făcut muzicolog, iar Vladimir a realizat visul tatălui său şi se făcu
medic-chirurg…
„Antiteză“: Despre evreii mei dragi…
… care prin tot ce-au făcut au justificat calificativul de „popor ales“,
fiecare dintre ei fiind ales pentru a-mi da ceva bun, frumos şi adevărat…
care mi-au oferit cunoaşterea, … care m-au ajutat să mă cunosc mai mult
decât, poate, aş fi fost capabil vreodată, oameni cărora le datorez o bună
parte din ceea ce sunt şi ceea ce pot. Au fost cu toţii, evreii mei dragi,
oameni de care m-am putut ataşa prin însăşi faptul cuminţeniei lor
omeneşti, al onestităţii şi integrităţii pe care le emanau prin tot ceea
ce făceau… oameni de la care am putut învăţa simplitatea limpede şi tandră
a superiorităţii…
Am învăţat să cânt la pian de la Raisa Minasievna Şatan, o doamnă care îşi
făcuse studiile muzicale la Conservatorul din Praga încă înainte de Cel
de-al Doilea Război Mondial. Era o femeie ale cărei mâini le admiram, din
moment ce, poate, pentru prima dată vedeam în faţa ochilor nişte mâini
înţelepte, nişte mâini care îmi comunicau ceva la modul propriu, şi nu
atât prin sunetele pe care le produceau, ci prin chiar felul lor de a face
ca însăşi mişcarea lor să-mi vorbească simultan despre o multitudine de
lucruri. Aşa învăţasem că, în afară de scris-citit şi graiul vorbirii, mai
există încă o limbă – cea a mâinilor înţelepte. O limbă magică în sensul
propriu al cuvântului. Trebuiau doar învăţate mişcările potrivite. Cred că
asta ar putea fi cea mai corectă exprimare, din moment ce limbajul muzicii
îl cunoşteam şi îmi era într-o mare măsură familiar, însă doar această
femeie îmi arătă cum stăteau, de fapt, lucrurile. Muzica era o
înţelepciune pe care un om care o deţinea o transmitea altuia în stare
să-l înţeleagă. Într-un târziu înţelegeam că fusesem ales…
Iar mergând la şcoala muzicală de şapte ani din Soroca, la care îşi făcu
ulterior studiile şi Vladimir, am avut ca profesoară de istoria muzicii o
altă doamnă, erudită, de un calm olimpian şi o cumsecădenie proverbială,
de o înduioşătoare candoare şi de un exemplar tact pedagogic – Liliana
Zelmanovna Kesselbrenner. Nici până astăzi nu pot realiza o distincţie
clară între două stări de lucruri, pe care le consider a sta la baza
implicării mele în studiul muzicii: oare m-a pasionat ceea ce m-au putut
învăţa aceste două femei sau pur şi simplu am rămas sedus de modul în care
ştiau ele însele să se implice în profesarea muzicii?
… care m-au însoţit încă din primele momente în care păşeam dincolo de
limitele protectoare ale familiei, care s-au impus drept un model exemplar
al alterităţii tangibile şi cognoscibile…
Erau o comunitate destul de numeroasă – evreii din Soroca, oraşul meu
natal care în perioada interbelică era considerat „cuib al ilegaliştilor
comunişti evrei“. O stradă din oraş chiar purta numele unuia dintre
aceştia – strada Morgenstern. Nu am avut de a face cu ilegalişti, ci, mai
degrabă, cu profesori – Ana I. Linder – prima mea dirigintă, soţii Lerner,
Haim şi Runia – profesori de limba rusă şi istorie, Liubovi A. Kolker –
profesoară de franceză, Naum I. Rabinovici şi profesorul Feldman, familia
Wasserman şi doi colegi de-ai mei de serviciu de la Liceul Pedagogic din
Soroca – Mihail E. Burman şi David I. Haham..
Au mai fost şi colonelul Malţer, şi cuplul Davidovici, cu ale căror fiice
– Sofia şi Raisa – suntem prieteni de peste două decenii şi de la care se
întâmplă să mai primesc telefoane de prin părţile Californiei. A fost şi
medicul oftalmolog, celebru prin părţile locului, doctorul Aţel, un
rafinat iubitor de muzică şi un om de o uluitoare deschidere culturală, pe
care-l vedeam la fiecare conferinţă muzicală pe care împreună cu alţi
profesori de la Liceul Pedagogic din Soroca, le organizam în fiecare lună.
Iar primii evrei din Soroca de care-şi aminteşte mama au fost trei fraţi
librari care încă de pe vremea românilor deţineau un magazin de cărţi şi
care cu aceeaşi insistenţă binevoitoare îi recomandau mamei diverse cărţi,
oricând ea intra să-şi mai cumpere un volum-două.
… care prin însăşi prezenţa lor sugerau toleranţă, iar modul în care îşi
structurau relaţiile în propria lor comunitate rămăsese, în definitiv, un
model inaccesibil pentru celelalte etnii convieţuitoare, … care prin
spiritul de întrajutorare, prin gradele de coeziune internă şi prin
eficienţa modelului lor comunitar au stârnit o invidie pe care o trăiesc
până şi în prezent cei care i-au putut cunoaşte…
Toţi aceşti oameni făceau parte dintr-o comunitate extrem de numeroasă, în
raport cu numărul populaţiei din oraş, erau medici şi comercianţi,
militari şi profesori, muzicieni şi măcelari. Cu toţii au servit
comunitatea, aşa cum au ştiut-o ei face mai bine, şi şi-au trăit sorocul
în pace şi linişte, cu tot antisemitismul latent, să-i spunem domestic,
care caracteriza atitudinea faţă de evrei în fosta U.R.S.S.
Valul resurecţiei naţionale din ’89 a măturat o mare parte dintre aceşti
oameni înspre alte zări. Tatăl surorilor Davidovici, Sofia şi Raisa, muri
la Los Angeles după doar vreo câteva luni de la sosirea în lumea mai bună
a Americii. Fusese o tragedie a întregii familii, deoarece muri de
nostalgie şi dor pentru locurile în care-şi trăise viaţa. David Isakovici
Haham tot revenea în fiecare an pentru a mai vizita rămăşiţele comunităţii
evreieşti din Soroca, iar Mihail Emanuilovici Burman se făcu, prin părţile
Americii de Nord, distribuitor de poştă, nemaiputând să profeseze acolo
fascinaţia limbii şi literaturii ruse. Iar întreaga comunitate evreiască
din Soroca, ce mai rămăsese din ea, prin grija ambasadelor abilitate,
încet-încet luă drumul Occidentului sau Orientului. Aşa rămăsesem fără
evreii noştri. Aşa se goliră aulele Academiei de Muzică, dar şi ale
Liceului „Ştefan Neaga“ (şi nu doar) din Chişinău, majoritatea
profesorilor-evrei plecând din Moldova, trezită la „conştiinţa de neam şi
ţară“, înspre o viaţă mai bună prin alte părţi ale lumii…
… care-şi păstrau identitatea de a fi ei aleşii chiar şi în medii
culturale diferite de mediul în care i-am cunoscut, iar criteriul, unic şi
inalterabil, după care îi recunoşteam era aceeaşi simplitate limpede şi
tandră a superiorităţii…
Venit în România pentru a-mi continua studiile muzicale, avusesem surpriza
de a-l cunoaşte şi a-l avea ca profesor pe domnul Ferdinand Weiss. Domn şi
profesor… Sau, poate, ar trebui, amplificând sugestia valorii, să adaug şi
determinativul etnic. Era surprinzător să întâlnesc un om cu nimic diferit
de dragii mei evrei şi profesori din Soroca şi Chişinău. Impresiona
deschiderea lui înspre cele două spaţii culturale dominante ale Europei –
Rusia şi Germania. Impresionau datele biografiei lui de pianist concertant
şi acompaniator. Era surprinzător să discutăm în rusă probleme legate de
citirea partiturilor simfonice, iar cele mai usturătoare observaţii erau
spuse, de obicei, nu în română, ci… tot în rusă. În februarie 2002,
Ferdinand Weiss muri, după o înfruntare tacită şi dârză cu moartea,
înfruntare care-i marcă ultimii ani de viaţă. Muri mândru şi demn, muri
admirat şi regretat de toţi cei care au avut norocul să-l cunoască…
A fost şi Eugenia Teterina, o frumoasă şi mândră evreică din Iakutsk, care
va avea în sufletul şi în memoria ma un loc doar al ei…
Sinteză: Câte limbi materne poate avea un om?
Voi începe printr-o serie de truisme.
Limba maternă este prima limbă pe care o aude un om după ce vede lumina
zilei. De obicei este limba în care vorbeşte propria lui mamă. Limba mamei
este prima limbă în care un om începe să vorbească, cel puţin aşa obişnuim
a crede despre ceea ce este o limbă maternă.
De când mă ţin, minte vorbeam două limbi: româna (în Basarabia noi îi
spuneam moldoveneasca) şi rusa. Fără nici o segregare, însă cu diferenţa
că în rusă vorbeam majoritatea timpului consumat în comunicare interumană,
iar dulcelui grai matern îi revenea, în exclusivitate, timpul petrecut în
intimitatea spaţiului domestic. Inaccesibil pentru rusă se dovedi a fi şi
spaţiul rural, verile şi iernile petrecute la bunici fiind un al doilea
context spaţio-temporal literalmente românesc, deoarece în Basarabia nu
vedeai picior de rus pe la ţară. „Acasă“ deveni astfel un spaţiu bivalent
cultural-topologic, urban-rural, însă şi pe criteriul omogenităţii
lingvistice. Astfel m-am trezit, cu toate certitudinile minţii mele, în
maternitatea primitoare a unui bilingvism deloc stânjenitor, ci chiar din
contră.
Maternalitatea limbii române era una implicită, deoarece reprezenta un
identificativ prin care recunoşteam spaţiul familiei şi neamului meu de
sânge. Acest sentiment, prin extrapolare a identicului, se extindea, mai
mult sau mai puţin conştient, şi asupra tuturor care practicau limba în
care vorbeam în familie. Maternalitatea explicită, una funcţională, a
limbii ruse se impunea însă cu de la sine putere peste structurile primare
ale primei maternalităţi. Eram, culturalw vorbind, un copil cu două mame,
prima fiind cea naturală – româna, iar a doua – hiperplacentara limbă
rusă, care similar unui uter atotprimitor te înghiţea pur şi simplu în
uluitoarea sa imensitate. Iar rătăcind prin interstiţiile şi meandrele ei,
ale acestei oikumenice vastităţi, întâlneam oameni de o insurmontabilă, la
prima vedere, alteritate culturală, cu care însă stabileam o comunicare
satisfăcătoare, din moment ce şi ei, ca şi mine, rătăceau în meandrele
aceluiaşi „uter“.
Armata o făcurăm împreună cu lituanieni şi kazahi, ceceni şi azeri, marî
şi turkmeni, tătari din Crimeea (izgoniţi de către „tătucul“ Stalin prin
părţile Uzbekistanului) şi evrei. Cu toţii vorbeam aceeaşi limbă, care
pentru noi toţi realmente se articulă drept o limbă maternă – limba rusă.
Şi pentru toţi, care în intimitatea grupărilor etnice (fenomen răspândit
în armata sovietică) îşi cultivau limba maternă originară, cunoaşterea
limbii ruse devenea, conform aceluiaşi mecanism comunicaţional şi atâta
timp cât existam unii printre ceilalţi, ceva similar unei a doua limbi
materne, o limbă, care similar limbii native, însă la un cu totul alt
nivel, anihila diferenţele şi făcea posibil transferul cultural.
Ce însemna, de fapt, limba maternă, dacă nu un imaginar comun, împărtăşit
de toţi cei care o practicau, dacă nu un mecanism de omogenizare a
imaginarelor atât de eterogene, o „parolă“ prin care îi recunoşteai pe ai
tăi? Iar rusa instaura această cvasiomogenitate între oameni care,
cultural vorbind, nu deţineau nici o „parolă“ pentru a se recunoaşte în
ceilalţi, vorbitori ai altor „parole“ lingvistice. Realizam un salt imens
de la imaginarul domestic al românităţii la un imaginar infinit
diversificabil, însă într-un context cu multiple grade de flexiune pe care
ţi le oferea spaţiul limbii ruse.
Vorbirea unei limbi semnifică, într-un prim moment, aproape exclusiv, un
model particular de reprezentare a experienţei unui individ care practică
această limbă. Într-un al doilea moment, vorbirea unei limbi înseamnă
raportarea experienţei subiective la un mod, împărtăşit comunitar, de
structuri ale imaginarului prin care indivizii practicanţi ai unei limbi
se identifică reciproc, dar îşi şi recunosc descendenţa de la un fond
comun de sensibilitate şi imaginaţie. Astfel, vorbirea unei limbi impune
cu de la sine putere articularea unui imaginar specific, al cărui atribut
şi este în consecinţă. Îmi imaginez cât de surprins ar fi putut fi
turkmenul Almas Amirov dacă i-aş fi vorbit în turkmena lui natală, acest
lucru însemnând că el ar recunoaşte drept „al său“ şi ar împărtăşi un
imaginar comun specific cu un europeoid, care nu avea cum să fi putut
participa la o asemenea comuniune. Aşa şi era – nu aveam nevoie de
turkmenă (eu nefiind un pasionat filolog-orientalist), din moment ce
turkmenul Almas împărtăşea împreună cu mine accesul la experienţa limbii
ruse.
Iar deschiderea în planul imaginarului slav, prin funcţia de „parolă“ pe
care a avut-o limba rusă, a avut consecinţe nebănuit de profunde în planul
sensibilităţii, pe care nu o mai puteam identifica doar în limitele
exclusivismului românesc. Destul de dificilă a fost înţelegerea faptului
că aceeaşi experienţă relatată în două limbi diferite semnifica, de fapt,
reprezentarea ei în condiţiile şi posibilităţile pe care mi le ofereau
două structuri diferite ale imaginarului. Schimbarea „codului de acces“ şi
conexiunea de fiecare dată la o altă structură a imaginarului îmi
prezentau, în consecinţă, două structuri diferite ale aceleiaşi
experienţe, deoarece mă raportam la întreg fondul de reacţii spontane,
atitudini, raţionamente şi reprezentări arhetipale totalmente diferite ale
românilor şi ruşilor, reacţii şi reprezentări sedimentate şi cristalizate,
însă practicate şi practicabile în calitatea lor de modele de maximă
eficienţă şi performanţă existenţială.
Problema reuşi să se şi agraveze, deoarece învăţarea propriu-zisă a unei
limbi străine ţintea, nici mai mult, nici mai puţin decât instaurarea
acesteia în regim de „limbă maternă“, deci în calitatea ei de „cod de
acces“, înspre a treia, a patra, a cincea etc. structură imaginară, înspre
întreg fondul de actualitate a reacţiilor faţă de realitate, a modalităţii
de autoreprezentare, a argoticelor, a ticurilor verbale, a straturilor de
înţelepciune etc. etc. etc.
Doar judecând după vastitatea, profunzimea şi intensitatea fondului slav
de sensibilitate, a unei imaginaţii forând adâncurile şi revărsându-se
similar unei stări de „polovodie“ (revărsarea apelor la începutul
primăverii), simţeam fiorii unei curiozităţi seduse de periculos de
tentantele promisiuni ale unor noi spaţii, de această dată culturale.
Modelele nu au lipsit, iar regimul sovietic ne-a făcut tuturor, românilor
şi nu numai, un serviciu imens, redimensionând românitatea noastră
monovalentă într-o structură proteică de o inimaginabilă putere de
absorbţie, cu neînchipuite grade de flexiune, dar şi cu o nebănuită, de
către creierii ideologici ai Moscovei, putere de rezistenţă culturală. Am
putut rezista slavizării. Le cunoşteam limba, le asimilasem cultura, însă
fără a fi ispitiţi să o uităm pe a noastră. Înţelesesem cu o suficientă
claritate că structurile culturale nu se dislocă, ci, mai degrabă, se
amplifică reciproc…
Însă nu puteam nega şi faptul că limba rusă ne dădu, tuturor celor care o
cunoşteam, ceva din modul de a simţi, a gândi, de a vedea şi a reprezenta
ruseşte, corupându-ne într-un mod ireversibil şi fără orice posibilitate
de a mai putea să rostim, sus şi tare, neaoşul nostru exclusivism
traco-geto-sarmato-daco-romano-carpato-danubiano-pontic. Era vorba, în
consecinţă, despre un naţionalism… pluricultural.
Para(n)teză: … ergo sum
În tumultul gălăgioasei şi uneori chiar violentei „primăveri chişinăuiene“
din ‘88-’89, nu o dată trăirăm halucinantul sentiment al multiplicării
identitare, în sensul în care ceea ce trebuia să erupă în mine similar
unui spot orbitor de lumină – bucuria pentru restaurarea dreptăţii
istorice – se prezenta simultan din mai multe puncte de vedere. Puteam
simţi neliniştea evreilor, hăituiţi de memoria pogromurilor, dar şi
agresivitatea sporindă a ruşilor care întrevedeau cu toată claritatea
consecinţele atitudinii lor uşor dispreţuitoare faţă de români şi, în
acelaşi timp, sesizând toate dedesubturile proaspăt declaratei
independenţe a Republicii Moldova. Adoptarea tricolorului semnifica,
instantaneu, nevoia unei conformări cu realitatea prea puţin acceptabilă
de către ei, foştii „eliberatori“, cu violenţa cotidienă instaurată peste
noapte în toată Moldova de către revendicativii „aborigeni“, care în
sfârşit căpătaseră confirmarea faptului că sunt la ei acasă. Simţeam
teroarea, groaza, frica şi ura care îi domina pe oamenii cu care până în
acel moment trăisem într-un regim de tensiune, deşi latentă, dar totuşi
controlată şi o toleranţă, care permitea comunicarea interetnică.
Mă întrebam atunci cât de român eram, din moment ce nu puteam împărtăşi pe
de-a-ntregul exclusivitatea stării de entiziasm şi agresivitatea
triumfătoare a propriilor mei conaţionali? Mă întrebam de ce mă simt
într-o oarecare măsură „trădător“, negăsind în mine motivaţii suficiente
pentru a urî alteritatea?
Aveam certitudinea că mă trag dintr-un neam românesc, cel puţin părinţii
îmi sunt români get-beget. Însă formarea mi-o datoram comunităţii
evreieşti, iar fondul de sensibilitate şi o bună parte a imaginarului o
datoram culturii ruse. Plecasem înspre România în speranţa de a găsi
totuşi un model al românităţii pe măsura modelulelor iudaic şi slav,
ultimele două impunându-se ca modele de referinţă. Regăsisem însă o
străinătate mult sub nivelul românităţii mele moldoveneşti, iar
rivalitatea modelelor din conştiinţa mea impunea o ultimă resurecţie
revendicativă a unui „naţionalism“ interior, a cărui insuficienţă îmi
provoca un acut sentiment de sufocare. Nu mai puteam accepta exclusivismul
motivaţiei fondatoare („de la Râm ne tragem“), destul de tâmpă, a
dictonului „Noi suntem români“, iar „Hora Unirii“ genera un sentiment
tăios al grotescului. Naţionalismul străbunicilor noştri se prezenta drept
o piesă de muzeu, impracticabilă în condiţiile actuale, dar şi drept o
acuză a laşităţii şi înapoierii noastre, a incapacităţii de a ne asuma
trecutul şi prezentul altfel decât doar în limitele unei ideologii de tip
populist, a cărei articulare era însoţită, necesarmente, şi de o energie
revendicativă prea puţin explicabilă. Mă alegeam doar cu ruşinea de a fi
român.
În fine, problema „naţionalismului“ meu interior sucombă într-o irelevanţă
totală, iar ceea ce devenea tot mai clar era că soluţionarea ei trebuia
s-o las mai degrabă pe seama evreilor şi ruşilor, a maghiarilor şi
turkmenilor, a lituanienilor şi cecenilor, a tuturor celorlalţi, pe care
cunoscându-i aş avea şansa să-mi cunosc mai bine limitele, dar şi
consistenţa propriei mele românităţi.
Iar dacă ar fi să mă mai nasc încă o dată… cine ştie, poate în locul
ruşinii aş fi ales simplitatea limpede şi tandră a superiorităţii. Aş fi
ales să mă nasc evreu…
Oleg Garaz
Romania - Cluj-Napoca
|
