|
BĂRBAŢI ÎN CĂMAŞĂ ŞI
INDISPENSABILI
Mihai Rădulescu
Seria: Ani de detentie sub comunisti
Impresii si pareri personale in FORUM
– Oare o fi descoperit adevărul adevărat în cele din urmă? – îl întrerupse
Iachint Cupşa. Când te gândeşti că a ajuns în India, că a studiat toată
viata şi, până la sfârşit…
– Da. Sunt sigur că Mircea Eliade a cunoscut acelaşi adevăr în care cred
şi eu. Mă întemeiez pe spiritul tolerant, pe înţelegerea frăţească de care
a dat dovadă scriind despre cele mai mărunte religii şi credinţe cu câtă
dragoste a fost în stare. Însă pe Dumnezeu nu l-a cunoscut. A rămas până
la capăt în căutarea Lui, reluă cuvântul Năstase Grimbaş.
– Oare de ce René Guenon s-a aşezat, iar el nu? După ce a frământat şi
franţuzul întreaga ştiinţă a lumii, a lunecat în mahomedanism. Acolo să
fie cheia…? – se amestecă şi al treilea, să nu pară străin de ceea ce îi
preocupa.
– Credinţa cea dreaptă? Despre ea voiai să întrebi, domnule Radeţ?
– Petru. De câte ori să vă rog, domnilor, să nu mă eliminaţi din
intimitatea dumneavoastră cu acest exces de politeţe de care nu am
nevoie…?
– Mda… S-a consumat tare multă energie şi hârtie pentru a se găsi
răspunsul la întrebarea: care este religia autentică? – medită domnul
Cupşa.
– Dacă ţii neapărat să te îndoieşti şi insişti să alegi, poţi purcede prin
a-ţi canoni sufletul cu cele dintâi file ale Noului Testament.
– Doar n-or fi şi acolo afirmaţii neadevărate… Asta ne-ar mai lipsi…, râse
discret Radeţ.
– Nu despre aceasta este vorba, îi cenzură intervenţia domnul Năstase
Grimbaş, cu o uşoară asprire a glasului. Discutam despre numirea acelei
religii ce se află mai presus de toate celelalte.
– Păi, în Noul Testament, doar una…
– Ba două, nu vă fie cu supărare. Despre două religii este vorba, dacă la
asta vă referiţi. Mozaismul, cu destule dintre credinţele şi sectele lui;
şi creştinismul. La începutul Evangheliilor, totuşi, nici una dintre
aceste două religii nu atrage atenţia, ci o a treia, deşi nu ni se
comunică nimic despre ea. Tăcu, să se reculeagă. Apoi: Stă scris acolo că
nimeni dintre aceia care trăiau în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu –
adică evreii – nu a bănuit că Domnul însuşi se întrupase. De n-ar fi fost
cuvântul fără de veste al îngerului, adresat ciobanilor…
– De fapt, nu scrie aşa, dar se deduce, nu? – îi ceru părerea Iachint lui
Radeţ.
– De acord, îi răspunse acesta, insuficient interesat de atari
subtilităţi.
Aştepta cele ce urma să adauge bărbatul care îi provocase cu uluitoarea sa
afirmaţie, anume că fusese personal martor al mai multor revelaţii ale lui
Dumnezeu. Era deosebit de anevoios să-i acorde credit de această natură;
pentru că, la urma urmelor, era doar un om de cultură; n-avea nimic
dintr-un mistic. Or, pentru Iachint, minunile erau rezervate acelora care
le pricepeau şi le căutau, adică oamenilor preocupaţi permanent de
Dumnezeu. Pe Năstase Grimbaş îl considera un tip sobru, un ins serios, dar
nu un ascet. De la această stupefiantă mărturisire a lui se lăsaseră
antrenaţi către discuţia cu pricina, ce nu le venea prea la îndemână
celorlalţi doi. Ei înclinau mai adesea şi cu mai mare plăcere către
comentarea lecturilor de romane şi versuri, a muzicii clasice şi a
picturii.
– Deci, dacă n-ar fi intervenit însuşi Dumnezeu, prin solul Său, nici unul
dintre evrei, nici măcar părinţii lui Iisus, n-ar fi avut ştire despre
Întrupare. În schimb, au existat nişte păgâni, nişte bieţi păgâni pe care
Scrierile Sfinte ne învaţă să-i dispreţuim, care, mijlocind superstiţiile
lor lipsite de temeiul Revelaţiei, cum sunt îndeobşte considerate, au
cunoscut Naşterea din timp, chiar înainte de săvârşirea Ei.
– De ce „înainte“?
– Pentru că au pornit la drum astfel încât să ajungă la iesle puţin după
ce a avut Ea loc. Nu preoţii evrei, nu saducheii, nu fariseii, nimeni
dintre cei care frecventau Vechiul Testament, care aveau legătură
permanentă cu Templul şi cu rugăciunea. Nimeni. Nişte…
– Pricep la cine te referi.
– Unele popoare moderne îi numesc Regi. Eu unul mă îndoiesc de regalitatea
lor, datorită darurilor aduse de ei, nu prea impresionante; în orice caz,
nu suntem informaţi că Iosif şi cu Măria ar fi trăit în bogăţie până la
sfârşitul vieţii, bazându-se pe acele cadouri „regeşti“. Noi le spunem
Magi. Nişte păgâni, cum ziceam. Ascultau de preceptele unei religii atât
de puţin însemnate, încât n-a lăsat nici un nume în istorie. Ceea ce nu
i-a împiedicat să ajungă, folosindu-se de transportul desuet animal, drept
în faţa ieslei; aşa e? Nu vă dă de gândit această informaţie
cronicărească?
Iachint Cupşa, prea puţin familiarizat cu studiile biblice, ca şi Petru
Radeţ, eluda răspunsul. Formulă o altă întrebare, ce să reîntoarcă firul
discuţiei către generalităţi neangajante.
– Lăsându-i deoparte pe magi şi religia lor, puzderie de credinţe au
produs martiri, nu? Chiar şi cele mai aberante. Aşa încât numărul
mucenicilor nu constituie un criteriu al adevărului, aşa este? – se angajă
el pe un alt făgaş al discuţiei, fără prea multă încredere în cele
rostite.
– Şi totuşi, repet, se încăpăţână domnul Grimbaş să nu părăsească ideea,
minunea există. Iar minunea îl leagă pe Dumnezeu de om, indiferent ce
religie practică ultimul.
– Ce înţelegeţi prin minune?
– Domnule Petru, ţinu el seama de rugămintea precedentă a acestuia de a
renunţa să i se adreseze cu numele de familie, o minune este o răsturnare
a legilor biologice, chimice, fizice, cunoscute, ori a altora de acelaşi
fel. Iar în această răsturnare, dacă este realizată după invocarea puterii
divine, nu putem întrezări altă intervenţie decât a celei din urmă. Pentru
mine, nodul gordian al întrebării „Care este religia adevărată?“ a fost
tăiat într-un mod extraordinar de simplu, apropo de mucenicii domnului
Iachint…
Îl priveau cu neîncrederea intelectualului când vine vorba despre
afirmaţii fără acoperire logică. Reluă:
– „Simplu“ este un fel de a vorbi. În orice caz, nu am suferit nici una
dintre caznele spirituale ale acelora frământaţi de astfel de întrebări,
cel puţin nu după ceea ce mi s-a întâmplat…
– De ce nu ne povestiţi şi nouă, domnule Năstase? – îl îmbie Radeţ să se
depărteze de teorie, el nefiind prea mare amator al abstracţiunilor.
– Asta şi vreau să fac, dacă aş şti că nu vă plictisesc.
– În niciun caz! – se iţi glasul lui Cupşa, pe când emiţătorul lui se lăsă
pe speteaza scaunului şi-şi căută o poziţie cât mai comodă pentru
deliciile ascultării.
– V-am istorisit destul de puţine dintre păţaniile trăite cât am fost
închis. Nu mi-e la îndemână să-mi rememorez epoca aia. Acum mă văd obligat
să vă antrenez într-un iad, pentru necunoaşterea căruia vă fericesc. Deşi
îmi pare rău să vă târăsc acolo după mine. Nu de imagini ale nenorocirii
duceţi lipsă, o ştiu prea bine.
Iachint Cupşa privi în aer, căutând să-şi potrivească trăsăturile astfel
încât ele să confirme într-un mod cât mai vrednic de crezare că viaţa de
înfometare forţată la care era supus tot omul în epoca aceea de cădere a
economiei naţionale era departe de a i se potrivi unui individ atât de
gras ca el, îndatorat să aprovizioneze cu hrană cele aproape o sută de
kilograme, dintre care greutatea parazitară era cea mai puţin
înţelegătoare cu neputinţa sa de a face rost de hrană. Observându-l,
domnul Petru Radeţ zâmbi în sinea sa cu înţelegere, căci îi cunoştea
necazul, după cum şi eforturile susţinute cu care se străduia să şi le
facă recunoscute.
– Mă aflam la Salcia sau la Periprava, nu mai ţin bine minte, se miră
domnul Năstase Grimbaş de cât de repede îşi putuse uita trecutul, în iarna
1958-1959. Ba la Periprava, acolo unde ne-am clădit singuri celulele şi
carcerele de pedeapsă…
– Cum „singuri“? – întrebă Cupşa.
– În ziua sosirii, comandantul i-a triat pe aceia dintre noi care au
declarat că se pricepeau la zidărie, dulgherie, vopsitorie; afirmă că
intenţiona să construiască săli de baie şi cabine de duşuri. Aşa că i-a
pus pe treabă. Când lucrarea a fost gata, mulţi dintre muncitori au
inaugurat, cu patimile lor, clădirea cea nouă, de fapt un penitenciar
mititel, după „nevoile“ noastre, surâse în doi peri vorbitorul. La Salcia
dormeam într-un saivan de oi.
– Dar ce sunt Periprava, Salcia?
– Lagăre de muncă pentru deţinuţii politici; Salcia, pe lângă Brăila;
Periprava, pe braţul Chilia. Era cea dintâi iarnă pe care n-o petreceam
într-o închisoare. Şi a fost una cumplită, îngheţul se lăsase atât de
crunt că izbeai cu târnăcopul în pământ şi unealta sărea în sus de parcă
ar fi fost de cauciuc. După încă patru-cinci zile de încercări zadarnice
de a mai înălţa digul pe care-l făceam, acestea fiind condiţiile şi paza
tremurând de pomană pe lângă noi, conducerea a hotărât să ne încuie în
clădirile-dormitor pentru o perioadă de aproape două luni, cât timp s-a
dovedit că avea să ţină gerul. Nimerisem într-un adăpost de chirpici lung,
îngust şi înalt cât să încapă două şiruri de paturi metalice suprapuse pe
trei etaje, cu un coridor la mijloc, unde, la număr, dimineaţa şi seara…
– Ce înseamnă „la număr“?
– „La număr“? Ne postam cot la cot, în poziţie de drepţi, şi toţi gradaţii
răspunzători de paza interioară a lagărului străbăteau spaţiul dintre noi
şi-ncercau să ne numere. Tocmai voiam s-adaug că era atât de strâmt între
paturi că abia se strecurau.
– De ce vă numărau?
– Să nu fi evadat careva. O făceau totdeauna cu zbierete, cu priviri
câinoase, cu lovituri şi cu o nevinovată incapacitate de a socoti fluent.
Sărea în ochi că erau sufocaţi de spaimă ori de câte ori pătrundeau între
noi. Poate de aceea „numărul“, cum numeau operaţia, era reluat de
cinci-şase ori, până le ieşea cifra de pe hârtie. Că nu ştiau număra, că
uitau din pricina fricii, greu de spus…
– Cam câţi eraţi în dormitor, ori cum să-l numesc?…
– O sută cincizeci, două sute.
– Când se aflau în mijlocul dumneavoastră n-aţi fi putut sări asupra lor?
Chiar dacă erau înarmaţi, nu vă puteau ucide pe toţi… – se trezi domnul
Iachint Cupşa să dea lecţii de curaj.
– De asta le era groază. Şi dacă o făceam? Ce s-ar fi ales de noi după
aia? Am cunoscut un cetăţean care a evadat de altundeva de pe malurile
Dunării. Şi-a lepădat hainele vărgate. A izbutit să ajungă în cămaşă şi
indispensabili până pe lângă Urziceni. Aici tot l-au prins. Pare curios să
te plimbi fără pantaloni; nu credeţi?
– Aţi fi luat haine civile de la careva…, propuse domnul Cupşa, pe chip
plutindu-i un început de zâmbet misterios, al omului care ştie multe şi nu
voieşte să le împărtăşească pe toate. Asemenea tuturor acelora care n-au
fost închişi, şi el avea gata fabricate soluţiile necesare să fi fost
adoptate de către cei dinăuntru, pentru a-şi fi păzit aceia demnitatea şi
libertatea.
– Sigur! Dezbrăcăm jumătate de cătun! N-am auzit despre prea mulţi să aibă
curajul să ajute măcar un singur evadat, darmite o sută cincizeci sau
chiar în jur de o mie – două, câţi vegetau într-un lagăr… De dragul
concetăţenilor noştri, nădăjduiesc din suflet să mă-nşel. Deci încăperea
aceea ce ne slujea drept dormitor constituia toată clădirea.
– Are dreptate, domnule Iachint; să-l lăsăm să vorbească, se strădui
domnul Radeţ să-l tempereze pe zelosul întrerupător.
– Într-o dimineaţă, după ce ne-au uns fundurile gamelelor cu zeama neagră
numită „cafea“, ce înlocuia prima masă a zilei, m-am refugiat cu doi
prieteni la capătul opus uşii de intrare, cuibăriţi pe marginea ultimului
pat. Zilnic, la acel ceas, ne rugam împreună. Erau un călugăr şi un frate
de mănăstire. Mă alipisem de ei deoarece nu cunoşteau răutatea, trăiau
într-o cinste desăvârşită şi atitudinea le era aceea a unei smerenii
curate; impresionau pe oricine se pricepea să-i preţuiască. Monahul
Sebastian se uita la tine cu o privire transparentă ca cerul de după apus,
adică de la ceasul când emisari ai adâncului înserării se fac simţiţi în
poalele de pojar ale zilei pe cale să piară. Seninul irisurilor lui plutea
într-o revulsie a mâhnirii, a tulburării, a unei răzvrătiri stăpânite cu o
voinţă de fier, peste care se lumina o undă a înţelegerii de aproape şi a
iertării. Era minunat de întăritoare căutătura aceea frăţească şi în
acelaşi timp părintească, pentru întâia şi ultima oară întâlnită de mine
în anii mei nu puţini la număr. Gheorghe nu era bălai ca tovarăşul său de
lot.
– Ce înseamnă „lot“? – dori să le ştie pe toate rubicondul Iachint.
– Un grup de inşi judecaţi la un loc în numele unei acuzaţii comune.
Câteodată, membrii lotului se cunoşteau din existenţa lor de oameni liberi
şi chiar aveau de împărţit câte ceva unii cu ceilalţi. De cele mai multe
ori, anchetatorii alcătuiau lotul din persoane necunoscute între dânsele,
pentru a realiza cine ştie ce normă obligatorie de organizaţii
antistatale. Articolul din Codul Penal pentru care am fost eu condamnat,
de pildă, a dispărut şi cei bănuiţi a-l fi încălcat au fost vărsaţi de la
simpla „agitaţie publică“ – act individual – la „organizaţie“. Dar asta-i
altă poveste.
– Da, alta, nu se putu abţine domnul Cupşa să-şi dea cu părerea, plin de
importanţă.
– Ce spuneaţi despre Gheorghe? – se grăbi domnul Petru să-l stârnească din
nou pe povestitor. Deoarece Radeţ avea o personalitate mai puţin marcată
decât Iachint şi-i plăcea să se lase răpit de basme, răbufnirile aceluia
izbeau ca un ciocan în timpanele sale sensibilizate de concentrare.
– Nu era blond cânepiu, ca Sebastian, ci tuciuriu, aşa cum sunt oltenii,
cu priviri întunecoase şi aprinse, cu bulbii ochilor uşor protuberanţi şi
foarte sticloşi. Lipsa lui de cultură teologică era evidentă, cu atât mai
mult cu cât călugărul ştia pe de rost zeci de pagini patristice şi
contemporane şi în orice clipă era gata să te ajute cu o exegeză de o
precizie anevoie de înţeles la un om, practic vorbind, fără şcolire. În
schimb, râvna de neofit a lui Gheorghe era înduioşătoare, ca şi darul
ascultării ce-l împodobea…
– …care mie-mi lipseşte cu desăvârşire; aşa este, musiu Petre? – îi plăti
acestuia domnul Iachint Cupşa punerile sale la punct.
– Nu mă refeream la puterea de a asculta cele rostite de altul, ci la
virtutea de a nu crâcni când primeşti sfat sau poruncă de la stareţ ori
duhovnic. Vedeam în ei încarnate două trepte ale căii spre desăvârşire,
ceea ce-i preschimba, pentru mine, într-o şcoală vie a îmbunătăţirii
morale şi a luptei cu sine însuşi. Socotesc, de altfel, că neta deosebire
fizică dintre dumnealor era dictată anume de situarea spirituală
distinctă.
– Ce interesant priveşti dumneata oamenii…, nu se putu împiedica domnul
Cupşa să-şi manifeste admiraţia, deşi nu era una completă. Simultan, îşi
ţintui atenţia asupra chipului celuilalt. Intenţiona să-l imite şi să-i
deducă firea din trăsături, îi urmări conturul mai mult rotund decât oval
al figurii; desenul convex al pomeţilor, fără să fi fost mongolic;
feminitatea nasului cu nări arcuite plăcut; buzele senzuale îi
contraziceau actualul excurs în lumea descarnată a duhovniciei; bărbia
îndărătnică te avertiza că, dacă-l contraziceai, riscai a te lăsa până la
urmă tot tu păgubaş. Căutăturile îi erau când tăioase, când inchizitive,
când de o blândeţe aproape jignitoare ce, parcă, scotea în evidenţă că
meritai neapărat iertat. După ce isprăvi acest examen, nu mai ştiu ce să
caute pe faţa aceea şi, în acelaşi timp, băgă de seamă că nu avansase prea
departe în descifrarea psihicului amicului său. I se adresă uşor
dezamăgit:
– Nu cred că ai dreptate să asociezi sufletul de fizic; în sfârşit…
– În ce fel se distingeau Sebastian şi Gheorghe? – reveni Petru Radeţ la a
netezi boţirile convorbirii la care se deda imperturbabil al treilea
dintre ei.
– Părintele Sebastian era drept ca o lumină – cunoaşteţi că-n unele zone
ale ţării aşa este denumită lumânarea. Parcă-i zăreai duhul pâlpâindu-i pe
sub piele. Era egal cu sine însuşi. Răspândea iubire. Fratele Gheorghe îşi
ţinea şira spinării încovoiată, cu încordarea la care o supune efortul
muşchiular când vrei să răstorni o ladă plină vârf. Braţele îi zvâcneau
neliniştit, îşi frământa mâinile. Degetele călugărului erau deosebit de
fine, subţiri, armonios desenate; ale laicului – noduroase, cu profil de
cârlige. Îţi oferea o mare bucurie intelectuală să-i observi, să-i
compari, să-i descoperi. Va să zică, în fiece dimineaţă ne rugam împreună.
– Nu vă ştiam atât de credincios, râse încântat că-l prinsese la
înghesuială domnul Iachint.
Gazda lor se prefăcu a nu băga de seamă ironia. Reluă cuvântul:
– Sebastian era acela care rostea psalmi, rugăciuni, invocări, paraclise,
acatiste. Noi ne adunam puterile sufletului şi ale minţii asupra celor
cuvântate de el. Niciodată trecerea timpului nu mi se părea anevoioasă.
Nici nu simţeam scurgerea zilelor. Poposeam într-un rai al nostru, nevăzut
de ceilalţi şi neînţeles de ei, aruncă domnul Năstase o privire lipsită de
răutate aceluia care abia îşi îngăduise să-l umilească fără să-şi fi dat
seama ce făcea. Dacă nu socotiţi că este exagerat, ritualul ne smulgea din
spaţiu şi timp, iar inimile noastre sorbeau seninătate, tinereţe, viaţă
dintr-un alt spaţiu, nelimitat, deşi interior nouă. Mânuiam, orbecăind în
plină lumină lină, resorturi psihologice ce acţionau în zone ale
coincidenţei contrariilor; prin ele ne propulsam dincolo de planul
contingentului. E foarte greu de explicat. Astfel de stări se cuvin
trăite, altminteri nimeni nu le poate înţelege. Cuvântul, cu rigiditatea
sensului monopolizat de el, nu ajunge până-n miezul stărilor de acest soi.
Afectele scapă foarfecelor cu care el decupează realitatea pentru a o
expune; darmite extazele…
Iritat de noua incursiune în subtilităţi explicative a domnului Grimbaş,
Petru Radeţ interveni:
– Şi ce s-a petrecut în dimineaţa aceea?
– Care dimineaţă?
– Nu ştiu care. Aţi început prin a ne declara că, într-o bună dimineaţă,
după ce vi s-a servit surogatul de cafea…
– Ah, da. Ne-am retras în colţul nostru din fundul încăperii, liniştiţi că
nu avea nimeni năravul să ne întrerupă şi ne-am afundat pe calea lăuntrică
a înălţării.
– Ce ciudat vorbiţi, domnul Năstase: înălţare prin afundare… – nu pricepea
domnul Cupşa.
– Nimic mai apropiat de limbajul precis al ştiinţei. Şi vă voi face
dovada. Sunteţi sau nu sunteţi de acord că pământul este rotund?
– Sferic, mda.
– Sferic, da. De aceea orice înălţare de pe Terra este în acelaşi timp o
coborîre în spaţiul astral. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, pentru
cine se ridică în stratosferă, înălţarea este înălţare. Pentru cine se
află situat de cealaltă parte a globului, înălţarea celui dintâi este o
cădere. Nu vă legaţi de termeni, plecând de la îndoiala pe care o nutriţi
în privinţa premiselor mele logice, îi vorbi el pe şleau. Eu însumi sufăr
de destule nelinişti legate de cele ce vă povestesc. Ele sunt o garanţie
că am consumat multă cugetare până să recunosc adevărul faptelor.
Rădăcinile credinţei mele în Dumnezeu se hrănesc exclusiv din
certitudinile oferite nouă de savanţi şi numai din ele.
Prietenii săi nu se aşteptau la o ripostă dată pe un ton atât de sever,
deşi convorbirile lor anterioare nu fuseseră lipsite de altercaţii,
câteodată penibil de violente, însă acelea se desfăşurau în jurul unui
sistem de valori acceptat de toţi trei de comun acord: valorile culturale.
Pe când acum, domnul Cupşa şi cu domnul Radeţ patinau pe un teren
necunoscut dumnealor, al cărui campion se dovedea a fi domnul Năstase
Grimbaş, fapt pentru care a-l provoca prin recurgerea la chiţibuşuri era
nedemn. Problema nu sta în a-l încurca în expunere, ci în a se lămuri
dânşii asupra celor comunicate şi eventual a învăţa ceva de la el.
– Nu ştiu dacă ne-a putut zări printr-un gol lăsat de zecile de capete şi
trupuri ale tovarăşilor noştri de detenţie, interpuse între noi şi vizetă,
ori dacă ne-a vândut careva sau, cine ştie, a intrat din altă pricină,
cert este că ne-am pomenit smulşi din absenţa noastră de zbierătul
paznicului, pe cât de duşmănos, pe atât de sardonic uluit: „Vă rugaţi?!
Afară! Vă arăt eu “Dumnezeu”! Lăsaţi mantăile aici!…“ Pedeapsa vă poate
părea ridicol de uşoară pe lângă ce aţi auzit că se petrecea în detenţie,
pe lângă ceea ce suportau adventiştii de sâmbătă, de pildă, adică acei
sectanţi care refuzau să muncească într-a şasea zi a săptămânii, socotind
că, în conformitate cu Vechiul Testament, ea era ziua odihnei lui
Dumnezeu.
– Dar ce păţeau? – nu se putu abţine să glăsuiască domnul Iachint.
– Sâmbătă dimineaţa, când noi ne pregăteam să plecăm încolonaţi către
locul caznei unde se desfăşura munca silnică, adventiştii erau băgaţi la
„izolare“, cum se spunea, adică închişi şi ciomăgiţi neîncetat până luni
dimineaţa. Caraliii – adică gardienii – se metamorfozau în torţionari
fascişti. Cum nu era treabă uşoară să baţi de două ori câte douăzeci şi
patru de ceasuri la rând, intrau cu schimbul, conform unui program
riguros. Urletele celor torturaţi ne bântuiau nopţile. Rămâneam toţi
treji, veghiind împreună cu victimele. Să mai vorbim despre secte şi
credinţe deosebite!… Nu eram cu toţii un neam creştin destinat morţii?!
Oamenii sunt atâta de stupizi când ţin să fie socotiţi grupuri distincte…!
Nu existau decât două tabere: o mână de parlagii şi o turmă de vite
destinate junghierii, în aceste blestemate abatoare ale României
socialiste…
– Şi cum a procedat paznicul cu Sebastian, cu Gheorghe şi cu
dumneavoastră?
– Ne-a condus în pas alergător în mijlocul curţii, ne-a ordonat să ne
scoatem pantalonii şi zeghele, să le împăturim, să le aranjăm una peste
alta, la doi metri de noi. Să ne descălţăm. Rămăseserăm în cămăşi,
indispensabili şi obiele de pânză. Ne-a dat o nouă poruncă: „Aşezaţi-vă!“
Ne-a lăsat acolo şi s-a dus în camera de gardă să stea la căldură, lângă
godin. Îl zăream cum ne pândea pe fereastră.
– N-aţi înţepenit? – exclamă domnul Petru.
– Nici n-am înţepenit, nici reumatism n-am făcut, nici tuberculoză
galopantă. Nimic! Am continuat să ne rugăm, atât de încet, încât aproape
că nu ni se mişcau buzele. Îmi este penibil să vă mărturisesc că aceasta
constituie toată întâmplarea şi la aceste concluzii se rezumă toată
minunea. Cine nu-i în pielea mea va râde de istorioară, va râde de
prezumţia mea de a fi fost obiectul unui miracol, însă, când mă judecă,
este îndatorat să ţină seama de realitatea că înainte şi după perioada de
detenţie, boala mea cronică a fost şi este gripa. La cea mai mică
înfundare a nasului fac febră; chiar foarte mare.
– Iertaţi-mă, domnule Grimbaş. Mi-e greu să întrezăresc legătura cu
începutul convorbirii noastre, zise Petru Radeţ.
Atât de puţin semnificativă i se părea „minunea“ trăită de celălalt, încât
îşi dădea seama că, dacă domnul Năstase ar fi insistat asupra ei, seara
lor s-ar fi dovedit un eşec, toţi ar fi murit de plictiseală şi îl preţuia
prea mult pe amfitrion pentru a-l lăsa să se facă de râs.
– Nu v-am pus la dispoziţie datele necesare să surprindeţi această
relaţie. Nu m-aţi întrebat pentru care motiv anume erau condamnaţi cei doi
prieteni ai mei şi m-am ferit şi eu să vă pun în temă. Se aflau acolo
fiindcă aderaseră la un curent spiritual răzvrătit împotriva Patriarhiei
„comuniste“, cum o numeau membrii lui. Din păcate, exista în practicarea
creştinismului de către respectivii credincioşi şi o tendinţă ce i-ar fi
putut preschimba în sectă. Mai târziu, în libertate, am cunoscut-o de
aproape pe una dintre căpeteniile lor. Era o ţăţică destul de caraghioasă,
iubitoare de trai bun, de lux, de… bănuţi şi de adulare. Înţelegeţi un
amănunt esenţial? Noi trei ne rugam de pe o poziţie exterioară Ortodoxiei,
în care eu, personal, recunoşteam adevărul şi pe care o mărturisesc şi
astăzi…
– Ştiaţi că adoptaserăţi o… hai să-i spunem o „erezie“? – întrebă Radeţ.
– Aţi atins miezul chestiunii, domnule Petru. Nici unul dintre noi nu-şi
punea nici măcar o întrebare în legătură cu aceasta. Toţi socoteam că eram
fideli faţă de adevărata Biserică-Mumă şi că lealitatea noastră era
întărită de martiraj. Observaţi că puterea rugăciunii noastre, în cazul în
speţă, nu avea nici un temei dogmatic? Rugându-ne, ne amăgeam că eram
părtaşi ai dreptei credinţe şi, când colo, noi aleseserăm o poziţie destul
de depărtată de ea. Totuşi, că o preţuiţi ori nu, minunea avusese loc,
indiferent de baza teoretică recunoscută de noi.
– Aşadar, quod erat demonstrandum. Dragostea lui Dumnezeu faţă de om nu
ţine seama de opţiunea religioasă a celui din urmă, concluzionă acelaşi
domn Radeţ, nevenindu-i nici lui să creadă că izbutise să se ancoreze în
abstract.
– Această consecinţă a fost dedusă de Mircea Eliade. Cel puţin aşa mi se
pare că o putem desprinde din opera sa. Dar nu a lăsat nici o mărturie –
din câte se cunosc până-n prezent – că ar fi experimentat ceea ce înseamnă
a te simţi împrejmuit de dragostea lui Dumnezeu, apărat de ea ca de un
scut, cum cântă Psaltirea…
– Apărat până şi de o gripă…, rânji domnul Iachint Cupşa.
Lui Petru Radeţ îi păru rău pentru gazda lor. Simţea că „minunea“ se
agăţase de un cui ridicol al concretului. Fâlfâia departe. Totuşi, până şi
peste atâţia ani de la păţanie, îi umbrea chiar şi pe dânşii într-un fel
aproape nesimţit. Acum, lucra în ei. Cine ar fi crezut una ca asta?
|
