|
Articol trimis redactiei in ianuarie 2002 de catre domnul Aldea,
Mihai. Drepturi de autor: Pr. Prof. Dumitru Staniloae
<<BISERICA ORTODOXA ROMÂNa>>, anul XCIV, nr. 5-6, mai-iunie 1976, p.
587-589
La cele mentionate de Mitrea Bucur, în revista <<Magazin istoric>>, anul
X, nr. 3 (108), martie 1976, p. 26 su, despre besi, se pot adauga noi
date:
I. În primul rând sunt de mentionat stiri despre prezenta besilor si a
limbii lor în unele mânastiri celebre din Orient.
În viata Sfântului Teodosie (+529), care a întemeiat la 465 mânastirea
ce-I poarta numele, la rasarit de Betleem, se spune (de catre autorul ei,
episcopul Teodor de Petra, la 530), ca el a cladit în aceasta mânastire
patru biserici, dintre care, exceptându-se cea pentru bolnavi mintali, în
prima se facea serviciul divin în limba greaca, <<în a doua neamul besilor
înalta în limba lor rugaciunile Stapânului comun>>, iar în a treia se
slujea în limba armeana (Patrologia graeca CXIV, col. 505 C).
În descrierea unei calatorii la Muntele Sinai (ce dateaza poate dinainte
de de viata Sfântului Teodosie) se spune despre trei egumeni ca vorbeau în
acea mânastire: latina, greaca, siriaca, egipteana si besa (Antonini
Placentini itinerarium, cap. 37 1; P.L. LXXVII, 911-912). A se observa
distinctia ce se face între latina si besa.
În <<Pratum spirituale>> (Limonariu), scris de Ioan Moscu, traitor în a
doua jumatate a sec. VI si prima jumatate a sec. VII, autorul spune ca în
Palestina existau doua mânastiri apropiate cu numele de Soubiba, una de
limba besa si una de limba siriaca (P.B. 87,3; col. 3025 B). În viata
Sfântului Sava cel Sfintit se vorbeste despre mai multe mânastiri bese în
Palestina.
Temeinicul istoric german Karl Holl, izbit de aceasta frecventa prezenta a
besilor în mânastirile din orient, se simte îndemnat sa atraga atentia
asupra acestui fapt, zicând: <<A se observa în general cât de frecvent
apar besii>> (Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien in
nachchrislicher Zeit, in <<Gesammelte Aufsätze zur Kirchengeschichte>>,
II, Der Osten. 2. Halbband, Verlag Mohr, Tübingen, 1928, p. 242-243).
O mânastire de besi exista la 553 în Constantinopol, deosebita de trei
mânastiri de romani, una de egipteni si alta de sirieni (Mansi, Concil.
Coll. Ampl. V, p. 987). În documentul catre împaratul Justinian semnat de
episcopii acestor mânastiri si de ai altora din Constantinopol mai semna
si diaconul Zoticos, egumenul unei mânastiri din Scitia. Se vede ca numele
martirului Zoticos devenise un nume purtat în Dobrogea (op. cit., p.
1114).
Alta mânastire în acest document se numeste a lui Basian (p. 991), alta a
Sfintei Basa (p. 1015), alt se numea <<a celor ai lui Manuiliu>> (la
genitivul grecesc, probabil la nominativ: Manuila).
Cum se explica aceasta puternica prezenta a besilor, cu o limba proprie,
deosebita de latina universala literara, în mânastirile de la Locurile
Sfinte ?
1. Aceasta prezenta ne confirma marimea si întinderea acestui popor
traco-romanizat, care purta ca un alt nume si pe acela de besi, si rolul
însemnat jucat de el în Imperiul roman si apoi bizantin al sec. I-VII, ca
si deosebita lui râvna religioasa. Toate aceste lucruri sunt atestate de
izvoarele istorice.
Editorul Itinerariului lui Antonin Placentin spune ca în loc de besi
trebui citit persi, caci besi erau atunci <<un popor mic din Tracia>>
(nota în P.L. cit.). Dar nici un editor al celorlalte texte amintite n-a
mai contestat ca în ele este vorba de besi, ci, dimpotriva, au confirmat
acest lucru. Iar poporul beso-trac nu era deloc mic. El se întindea din
nordul Carpatilor pâna la sud de Pind, aproape de Teba si de Atena, ba
chiar si dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici.
W. Tomaschek da numeroase inscriptii traco-besice în care sunt prezentate
numele de Bitius, Bitii, care nu pot fi decât o alta forma pentru besi,
bisi. El mentioneaza si localitatea Dacki-buzi din Bitinia de dincolo de
Bosfor (Uber Brumaria und Rosalia, nebst Bemerkungen über den Bessischen
Volkstamm, în <<Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der
Wissenschaften>>, vol. LV, Heft I bis III, Dien 1867, passim; si Holl, op.
cit., p. 243).
Aceasta face extrem de verosimila originea beso-tracica a numelui de
Bizant (exista la besi chiar numele de Visanta) si de Bosfor (por era o
terminatie frecventa la besi, iar capitala lor, nu departe de Bosfor, se
numea Bessapara, sau Bessapora.
Numele de besi îl purtau nu numai tracii de la sudul Dunarii, ci si cei de
la nordul ei, cel putin o parte a lor, locuitoare la Carpati. Numele de
Rabo-Centus (centus era o terminatie frecventa a capeteniilor beso-tracice
si beso-dacice), purtat de un principe bes, a dat, foarte probabil asociat
cu numele de bes, Basarabia sau Besarabia, ca si al altor familii
Basaraba, sau Basarab, purtat pâna si azi în Transilvania.
Dar populatia beso-tracilor a fost nu numai un popor mare, ci un neam
energic, jucând un rol important în viata imperiului romano-bizantin, mai
ales dupa mutarea resedintei imperiale în Bizantul tracic, controlat de
ei.
Acelasi Tomaschek zice: <<Dupa ce tracii au devenit, în sfârsit, o
provincie romana, besii au dat contingentul principal al legiunilor si al
flotelor romane>> (op. cit., p. 329).
La un moment dat numarul ostasilor traci aîn armata romana era de 200.000.
În calitatea aceasta ei umblau prin tot Imperiul, deci si prin Locurile
Sfinte din Orient si aveau autoritatea sa impuna limba lor, când se asezau
în ele.
Împaratul Justinian lauda în mod special vitejia militara a tracilor
într-o novela din 535.
La 457 pe tronul imperial din Bizant urca Leo tracul, numit si besul. La
492 si 522, împaratul Anastasie salveaza Imperiul de rebelii isaurieni si
de persi, prin armatele de sciti (nume derivat din limba traca, dupa
Tomaschek) si de besi (dupa istoricul Malala la Tomaschek, op. cit., p.
399). Cum nu s-ar fi putu afla deci ei în mânastirile din Orient ? În ce
priveste râvna lor religioasa, ea e recunoscuta si de catre Tomaschek (op.
cit., p. 391).
2. Al doilea fapt care confirma si explica prezenta frecventa a besilor în
mânastirile din Orient, cu o limba proprie, este existenta unui crestinism
vechi la ei, pastrat într-o latina deosebita de cea care s-a extins de la
Roma, începând de pe la anul 200, în tot Occidentul, prin abatere de la
traditia Bisericii de la început, care n-a oprimat limbile nationale
populare în Biserica.
Tomaschek afirma ca besii, ca locuitori ai satelor si mai ales ai
muntilor, nu s-au încrestinat decât odata cu romanizarea lor, începând de
pe la sfârsitul sec. V. Dar daca besii ar fi primit crestinismul printr-o
romanizare într-un timp când, sub influenta Romei se formase o
terminologie crestina literara universala, ei n-ar fi putut sa-si formeze
si sa-si pastreze o terminologie latina crestina proprie si sa apara cu ea
în mânastirile din Orient în sec. V-VI-VII.
Crestinismul lor e din vremea propovaduirii lor în Asia Mica (Bitinia) si
în Filippi, primul oras din Europa în care a propovaduit Apostolul Pavel
si care era un oras de origine besa, într-o regiune compact besa
(Tomaschek, op. cit.). Chiar asa straini de viata oraselor n-au fost
acesti besi, care umblau ca soldati în tot Imperiul si care ajungeau la
treapta de generali din care s-au ridicat si unii împarati ai Bizantului.
Besii si-au mentinut aceasta terminologie crestina latina propie si dupa
ce scriitorii lor de mare prestigiu în Biserica s-au manifestat în limba
latina literara universala. Între acestia sunt cunoscutii <<calugari
sciti>>, care n-au putut aparea fara antecedente într-un contact strâns cu
monahismul întregului Orient. Se stie ca acesti calugari înfruntau pe papa
Hormisdas si pe împaratul din Bizant la începutul secolului VI si impun
Bisericii o formula de echilibru între extremele nestoriana si monofizita
ce se disputau mai ales în mânastirile din Palestina, salvând credinta cea
dreapta a Bisericii, iar Dionisie Exiguul din acelasi timp e cunoscut prin
calculele lui calendaristice pe baza carora Biserica a introdus era
(noastra) crestina în calendar, sau numaratoarea anilor. Dar fata de
aceasta limba latina universala, care era o limba de circulatie universala
între popoarele crestine din Occident, poporul beso-tracic romanizat si-a
pastrat limba lui crestina populara. El a continuat sa zica mai departe
Facator, Înviere, Înaltare, Fecioara, si nu Creator, resurrectio,
assumptio, Virgo etc.
Ei si-au pastrat aceasta limba a lor si când în locul latinei literare a
aparut, pentru uzul exprimarii teologice, slavona. Au pastrat-o si fata de
greaca literara, desi carturarii lor cunosteau si greaca si slavona,
pentru ca au pastrat crestinismul aproape de inima si de întelegerea lor
populara. Au pastrat-o pâna când, sub numele de limba româna, a putut
sa-si dea iarasi o forma scrisa. De asta data definitiva începând din
secolul XV, sau foarte probabil si mai înainte, în texte, care nu ni s-au
mai pastrat.
Numai persistenta acestei limbi traco-romanice populare în viata poporului
nostru explica faptul ca limba bisericeasca a textelor scrise ce se
înmultesc din sec. XVI e aproape tot asa de fluenta ca cea de azi si
aproape suta la suta romanica. Se confirma în aceasta faptul ca limba
bisericeasca e mai conservatoare decât oricare alta. Numai titluri de
carti si de slujbe, titluri tehnice pentru slujitorii specialisti au alte
nume.
II. Tomaschek pretinde ca besii, sau bisii carpatici, au disparut prin
secolul VII, în vârtejul migratiilor popoarelor.
Dar facând abstractie de neputinta ramânerii unui loc gol într-un spatiu
atât de vast sau de neputinta emigrarii vlahilor în acest spatiu în sec.
XII-XIII, vârtejul migratiilor continua si nu oferea mai multa liniste
vlahilor. Stramosii nostrii au dat nume dacice si daco-latine Oltului,
Muresului, Maramuresului, Somesului, Tisei, Argesului, Basarabiei,
localitatilor Besa, Besinau, Besimbac, Si-bis, Si-bisel, Si-b(gh)isoara,
Buzau, Bazna, Buzias etc, lucru ce atesteaza însusi faptul existentei
populatiei care a pastrat aceste nume si anume a trebuit sa fie însusi
poporul care le-a dat.
În afara de aceia, o populatie care are familii ce pastreaza pâna azi
numele de basarabi sau basaraba (în Benesti lânga Agnita si pe lânga
Orastie) dar cu siguranta si multe altele, ca Besa, Besan, Bejan, Beju,
Buznea, Buzneag, Buzdugan, Bozdog, nu poate fi decât acelasi popor, care a
purtat aceste nume de când si le-a dat pentru prima data.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
<<BISERICA ORTODOXA ROMÂNa>>, anul XCIV, nr. 5-6, mai-iunie 1976, p.
587-589
|
