|
 Dor de Basarabia
Profesor, Oltea Prelucă
Impresii si pareri personale in FORUM
E din nou primăvară. O primăvară capricioasă care s-a lăsat mult aşteptată
şi care, în sfârşit, ne va bucura ochii cu flori de cireş şi câmp smălţuit
cu bănuţi de păpădii şi sensibilitate de brânduşe, făcându-ne, fie şi
pentru o clipă, să uităm de ceea ce e urât în natură şi în viaţa
cotidiană.
Aşa o fi fost şi primăvara lui 1918? Poate. Atâta doar că în locul
plugurilor, pământul era arat de obuze iar cântecul păsărilor era ucis de
răpăit de arme. Sfintele pământuri româneşti erau năclăite de sângele
celor trimişi într-un război ce le era străin. Braţele bărbaţilor erau
obosite de lupta din tranşee şi de armele cărate pe toată lungimea
frontului răsăritean. Şi braţele femeilor erau obosite de munca de bărbaţi
şi de femei pe care o făceau acasă. Şi ochii bătrânilor erau obosiţi de
mările de lacrimi vărsate pentru fiii ori nepoţii care nu mai veneau ori
nu mai erau de unde să vie…Florile de lumină din ochii copiilor
dispăruseră de mult din pricina foamei, neodihnei, spaimei şi dorului de
tată.
Primăvara aceea era mohorâtă, fără prea mari speranţe, aşa cum fuseseră
atâtea altele petrecute de românii dintre Prut şi Nistru striviţi, vreme
de mai bine de 100 de ani de călcâiele ciubotelor ţariste. Natura reînvia
dar nu părea să aducă vreo schimbare majoră în viaţa naţiei oropsite de
jug străin. Moldova se proclamase în iarnă ,,slobodă şi neatârnată” dar
cine ştia ce-o să mai aducă ziua de mâine de la uriaşul megieş răsăritean…
Şi totuşi…Aşa cum din putregaiul frunzelor căzute din toamnă ies la lumină
florile primăverii, martie 1918 a adus cu sine ruperea definitivă a
lanţurilor robiei şi Basarabia revenea acasă la Patria Mamă. Era primul
act, prima etapă dintr-un proces ce avea să continue pe parcursul
întregului an şi avea să culmineze cu realizarea României Mari.
Era un act firesc, ce venea după un şir de evenimente care demonstrau că o
alternativă nu mai exista,funcţionarea independentă a republicii
moldovene, în condiţiile economico-sociale şi politice de atunci fiind
utopică; într-un congres de la sfârşitul lui octombrie reprezentanţii
soldaţilor îşi exprimaseră dorinţa de autonomie (mult înainte de
declaraţia lui Wilson); revoluţia bolşevică victorioasă a favorizat, cu
decretele ei, mişcarea naţională ( o fi regretat ulterior Lenin dar…);
armatele ruseşti în retragere au agravat starea de nesiguranţă a
populaţiei civile; tensionarea relaţiilor româno-ruse în ianuarie 1918 ca
urmare a trecerii trupelor româneşti peste Prut, situaţie care punea
Basarabia practic între ciocan şi nicovală, ceea ce va determina
proclamarea independenţei; ocuparea Ucrainei de către armatele germane,
ceea ce crea practic un tampon între Basarabia şi Rusia, fapt ce a permis
exprimarea voinţei majorităţii populaţiei fără teama unei intervenţii
,,salvatoare” dinspre răsărit.
Hotărârea de unire a Basarabiei a fost, înainte de toate însă, un act
democratic, un act ce vădea bunul simţ milenar al românului, spiritul său
de dreptate,dorinţa sa de conlucrare cu toţi aceia pe care, de-a lungul
timpului, i-a primit în casa lui, chiar dacă, de multe ori apoi, a fost
alungat şi din casa şi din ograda sa. O primă dovadă în acest sens o
reprezintă prinipiul care a stat la baza constituirii Sfatului Ţării,
instituţia ce avea să-şi asume responsabilitatea conducerii ţării în acea
perioadă dificilă: pe lângă reprezentarea tuturor categoriilor
socio-profesionale, a organizaţiilor de tineret şi femei, membrii săi
reprezentau, pe lângă români (103 deputaţi), toate minorităţile naţionale:
13 ucraineni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi,2 germani, 1 polonez şi 1 armean,
proporţional cu ponderea fiecăruia în totalul populaţiei. O altă dovadă
este aceea că toate hotărârile luate în perioada decembrie 1917- martie
1918 au fost luate cu majoritatea voturilor Sfatului. Şi o altă dovadă
este chiar votul din 27 martie, când cei prezenţi au votat. 86 pentru
unire, 3 contra , 36 s-au abţinut (13 fiind absenţi). Că în momentul
respectiv armata română era prezentă în Basarabia? Este un fapt cunoscut
de toată lumea. Condiţiile de atunci au reclamat acest lucru şi doar
rău-intenţionaţii ori cei ce ştiu istoria ,,după ureche” sunt în stare să
nege majoritatea românească a provinciei şi dorinţa legitimă a acestei
majorităţi de a-şi apăra identitatea etno-lingvistică pe care numai în
cadrul statului român ar fi putut s-o facă. Speranţele românilor
majoritari se îndreptau atunci către ţara căreia îi aparţineu organic. Pot
fi astăzi desconsideraţi pentru asta? Trebuie condamnaţi cei care au visat
o Românie Mare formată numai din vechi teritorii româneşti, locuite
majoritar de români care, de voie ori de nevoie, s-au dovedit gazde
primitoare pentru atâtea neamuri străine? O Românie Mare care însă n-avea
să supravieţuiască prea mult, o Românie Mare care se va vedea sfârtecată
în parte din vina altora dar, mai ales, din vina ei, o Românie Mare ce
rămâne o rană deschisă în sufletul românesc, un ideal ce pare tot mai
îndepărtat. Deşi teoretic toţi politicienii, mai ales în campaniile
electorale, deşartă uriaşi saci de promisiuni în ceea ce priveşte
protecţia românilor din afara României, apropierea ,,de fraţii
noştri”…etc, acestea rămân simple discursuri pentru care, cu siguranţă, ar
fi invidiaţi şi de Farfuridi şi de Brânzovenescu. Campaniile electorale
trec, românii din spaţiul extranaţional rămân o vreme cu speranţa că… Dar
timpul trece şi nimic ,,dince-au auzit ei, cu urechile lor” nu se mai
întâmplă. Şi atunci dau din mână a lehamite şi se întorc cu spatele către
ţara care, în ultima vreme, a demonstrat că nu-i mai vrea, că nu-i mai
pasă de ei, că sunt de fapt fraţi vitregi de care fraţii buni nu ştiu cum
să se descotorosească. Basarabia n-a rămas, pentru mulţi dintre noi, decât
un punct oarecare dintr-un program electoral oarecare scos, la patru ani,
de la naftalină. În rest…câte o aniversare anemică a evenimentului din
1918, câte un reportaj despre contrabanda de la frontieră, câte o ştire
despre înccercări de trecere frauduloasă a frontierei şi, mai ales,
uitarea, ignorarea, ca şi cum, dacă ignori o problemă, aceasta dispare
automat. Nu mai sunt ,,poduri de flori”, nu mai sunt soţii Aldea
Teodorovici, nu mai este nici urmă din entuziasmul anilor 90; nici măcar
Ilie Ilaşcu nu mai este închis şi nu mai poate fi folosit ca material de
propagandă. Au rămas, spre nefericirea lor, românii Basarabiei, necăjiţi,
debusolaţi, împinşi în unghere întunecate ale conştiinţei noastre. Sunt,
în schimb, expresii jignitoare la adresa lor, controale tot mai severe la
frontieră, nepăsare, ignoranţă, indolenţă…atitudini care lovesc sufleteşte
şi cicatricile rămân ca dureroase aduceri aminte… Să-mi doresc, privind
din punctul de vedere al unui basarabean, unirea cu România? Să-mi doresc
să trăiesc alături de cei care afişează vădit aere de superioritate numai
pentru că vorbesc fără accent? Nu ştiu dacă mi-ar fi uşor să iau o
asemenea hotărâre. Ce aş avea de reproşat celor din România, dacă aş fi
basarabean? Care ar fi motivele pentru care, pus eventual în faţa unui
referendum în legătură cu unirea cu România, m-ar face să meditez cu multă
atenţie înainte de a pune ştampila pe DA sau NU? Las deoparte evenimentele
din trecut, deşi acestea, poate iertate dar niciodată uitate, se pot
constitui în reproşuri la adresa Ţării Mame: sacrificarea Basarabiei în
1916, reprimarea stiliştilor, desfiinţarea multor şcoli aparţinând
minoritarilor, politica economică defectuoasă, care a făcut ca Basarabia
să rămânăcea mai înapoiată provincie românească, atitudinea jignitoare la
adresa unor locuitori basarabeni (şi nu este vorba doar de sensul urât al
numelui găgăuzilor),predarea provinciei fără nici o încercare de
rezistenţă în 1940, predarea către URSS a celor care au luptat contra
ruşilor, arestarea şi, practic, uciderea celor care au fost sufletul
Unirii-Pan Halipa, Daniel Ciugureanu…etc Menţionez doar câteva aspecte
actuale, extrem de dureroase, aspecte pe care România a dovedit că nu le
poate gestiona, că nu poate găsi o soluţie viabilă în relaţiile
bilaterale. 1.Doare enorm faptul că s-a uitat că, în 27 august 1991, în
documentul trimis la Chişinău imediat după proclamarea independenţei
noului stat dintre Prut şi Nistru se vorbea despre faptul că crearea unui
al doilea stat românesc este ,,un pas decisiv spre înlăturarea pe cale
paşnică a consecinţelor nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov îndreptate
împotriva drepturilor şi intereselor poporului român, unic şi
indivizibil.” S-a uitat acest lucru foarte curând; s-au semnat tratate
dezonorante pentru România, atât cele cu Rusia(1991,2003) cât-mai ales
–cel cu Ucraina (1997) şi cu Moldova(1999).Tratatul cu Ucraina, iniţiat în
1993 şi încheiat definitiv, în mare grabă, în 1997, nu a fost decât o
acţiune concertată pentru destrămarea unui deziderat la care îndrăzniseră
să spere milioane de români din nefericitele străvechi teritorii româneşti
furate în 1940. Altfel nu poate fi interpretată păguboasa întreprindere
făcută în numele interesului de stat. Că doar numai pentru România mai
funcţionează consecinţele pactului germano-sovietic. Şi cum să nu
funcţioneze dacă tocmai cei care aveau datoria să apere interesele
româneşti au trădat, recunoscând de jure furtul şi acoperind viciul de
consimţământ din 1940? Tratatul cu Moldova vorbeşte de relaţii
privilegiate între cele două părţi semnatare. Dacă s-ar putea acoperi
numele semnatarilor pe întregul text, cititorul ar putea fi convins că
citeşte un tratat cu Republica Malgaşă ori cu Sao Tome şi Principe ori cu
orice stat aflat la mii de km distanţă şi cu care România nu are absolut
nimic în comun şi nimic special. Unde-s privilegiile? Tratatul n-a făcut
decât să legifereze cel puţin două frontiere ale incapacităţii, ale
inconştienţei ori ale laşităţii: cea politică, reprezentată de bietul
Prut, şi cea lingvistică, între limba română şi cea moldovenească. 2. Nici
diplomaţii români trimişi la Chişinău nu se implică în acţiuni importante,
care să convingă populaţia de bunele intenţii ale României; şi cum ar
putea s-o facă dacă sunt trimişi de cei care-au uitat de unitatea
etnico-ligvistică ce ne leagă şi care, în ciuda atitudinii de conjunctură,
ne va lega întotdeauna? Ba uneori se fac o serie de gafe care lezează
sensibilităţi de la Chişinău, dând apă la moara celor ce privesc urât spre
apus. 3. Autorităţile româneşti iau măsuri economice sporadice,
ineficiente, incapabile să facă faţă şantajului rusesc. Nu cred că, la ora
actuală, există vreun plan de perspectivă îndelungată în ceea ce priveşte
politica economică românească în Basarabia ori proiecte economice comune,
viabile, care să scoată ţara dintre Prut şi Nistru din starea de
subdezvoltare şi să genereze încredere. Se ia atitudine împotriva celor
care fac mic trafic de frontieră, se confiscă benzina adusă în sticle de
plastic, se taxează borcanele de bulion ori papucii de pâslă, sunt
percheziţionate sever basarabencele ce vor să câştige un leu în plus
îngheţând de frig prin pieţe şi bazaruri vânzând te miri ce. Ce fac
autorităţile româneşti pentru a-i ajuta pe aceşti amărâţi ai soartei care
nu vor decât să trăiască? 4.În ultima vreme România pare preocupată doar
de relaţiile ei cu vestul; şcolile participă la tot soiul de proiecte de
parteneriat cu şcoli din statele Uniunii Europene, dezvoltă acţiuni comune
în domeniul cultural, educaţional, al prezervării moştenirii culturale şi
naturale, al educaţiei pentru o cetăţenie democratică, etc.Sunt importante
aceste acţiuni în perspectiva integrării europene a României. Dar nu s-ar
putea realiza asemenea proiecte comune şi cu şcoli din Basarabia?
Patrimoniul nostru comun nu mai contează? Nu mai au importanţă valorile
vechi, materiale şi morale, ale societăţii româneşti tradiţionale pe care
o reprezentăm împreună? Nu s-ar reuşi, în felul acesta, să se realizeze o
mai bună cunoaştere reciprocă şi o educare a tuturor partenerilor în
spiritul toleranţei şi colaborării, educaţie din care cu toţii am avea de
câştigat? 5.Nici în ceea ce priveşte sistemul informaţional situaţia nu
este mai bună; România nu găseşte fonduri pentru a contracara presingul
rus, uitându-se că cine stăpâneşte informaţia stăpâneşte lumea.
Basarabenii ştiu ceea ce li se comunică; ori dacă informaţia vine
majoritar de la răsărit… 6. Doare şi desconsiderarea, devenită cotidiană,
a basarabenilor consideraţi ,,ruşi”; obsesia asta a identităţii îi aruncă
pe bieţii oameni ţntre Scylla şi Carybda: românii îi consideră români dar
îi umilesc cu dispreţuitorul ,,ruşi”, ruşii îi consideră moldoveni, adică
altceva decât români ori ruşi, iar ei înşişi, îndoctrinaţi de sovietici,
învăţând istorie după cărţile lui Vasile Stati şi folosind dicţionarul
român-moldovean produs de înţelepciunea aceluiaşi personaj, nu ştiu ce să
mai creadă că sunt. Basarabenii trăiesc o adevărată dramă.Săracii Europei,
chinuţi de nesiguranţa zilei de mâine, umiliţi în propria lor ţară de
venetici de toate originile şi religiile şi culorile politice, înfricoşaţi
de prezenţa katiuşelor de dincolo de Nistru, robi ai unui regim politic ce
nu şi-a tăiat cordonul ombilical ce-l leagă de vechi obiceiuri
,,pravoslavnice”, şantajaţi cu tăiatul gazelor sau curentului dacă nu fac
frumos spre răsărit, abandonaţi de fraţii de sânge de la apus, românilor
basarabeni nu le mai rămâne decât nădejdea că Dumnezeu, în milostivirea
sa, le va lumina mintea şi-i va îndrepta pe calea cea bună. Să îndrăznim
să sperăm? Merităm un asemenea vis? Şi, mai ales, am fi capabili să
gestionăm eventuala lui transformare în realitate?Suntem pregătiţi pentru
un asemenea eveniment?Am fi în stare să ne sacrificăm pentru cine ştie
câţi ani ca să-i aducem alături de noi, să-i convingem că merită să ne
stea alături? Greu de spus. Oricum, se cuvine ca, în aceste zile de
primăvară să ne plecăm cu veneraţie privirea către pământul românesc de
dincolo de Prut şi să spunem o rugăciune pentru cei care, acum 87 de ani
au hotărât unirea sa cu Ţara. Ar fi bine ca perioada dintre 27 martie şi 9
aprilie (datele din calendarele diferite după care ne măsurăm noi, românii
celor două ţări, trecerea prin lume) să devină ,,Zilele Basarabiei”; ar fi
ceva mai mult decât simpla menţionare, eventual la coada ordinii de zi a
şedinţelor oficiale, a ceea ce s-a întâmplat acum 87 de ani. Oare nu s-or
mai găsi flori pe malurile Prutului pentru alte poduri? Oare chiar nu ne
mai este dor de mâinile bătătorite de muncă ale românilor de dincolo? Oare
chiar nu ne mai pasă? Să nu ne fie frică să afirmăm că Basarabia este
pământ românesc; acesta este un adevăr şi adevărul ne va face liberi!
Oltea Prelucă
Profesor
|
