|
DUMNEZEU ESTE IUBIREA PENTRU COPILUL MILIŢIENCEI
Impresii si pareri personale in FORUM
Mihai Rădulescu
Am argumentat teza că ecumenismul s-a nscut şi a fost trăit în mod spontan
în temniţele comuniste. Chiar şi acela inter-religios.
Fenomenul este natural, deoarece suferinţa îi apropie pe oameni, le
dezvăluie egalitatea biologică şi afectivă; iar egalitate este puţin spus;
mi se pare mai potrivit termenul nediferenţiere. Această egalitate sau/şi
nediferenţiere, în condiţiile specificate, înseamnă egalitate şi
nediferenţiere în slăbiciuni, în limite vizibile ochiului, în tendinţa
părţii materiale din toţi de a se degrada cu uşurinţă, de a muri cu
rapiditate, de a resimţi durerea pe parcursul desprinderii de viu.
O treaptă superioară a manifestărilor individuale ce se revelează comună
şi identică pentru toţi indivizii este aceea a simţămintelor. Distincţia
dintre ei apare o dată cu motivarea intelectuală a unora dintre
sentimente. Tocmai deosebirile capacităţilor intelectuale dintre oameni
reduc la nulitate teoria egalităţii dintre ei. Mă grăbesc să afirm că nu
este vorba despre hăul creat de şcoliri distincte, individuale ori de
grup, ci de datele înnăscute. Oamenii vin pe lume cu aspiraţii egale.
Aceste aspiraţii au un conţinut şi mijloace de împlinire ce variază de la
ins la ins. Societatea le conferă în principiu drepturi egale. Ei şi le
iau şi le folosesc în chip inegal, în raport de forţele lor intelectuale
inegale (factorii inegalităţii sociale şi biologice sunt eliminaţi din
acest aspect al discuţiei, însă nu este cazul să uităm că inegalitatea
socială rezultă din inegalitatea fie a capacităţilor intelectuale, fie a
dezvoltării lor).
Mai presus de capacităţile intelectuale, există un alt element structural
al personalităţii neluat în seamă de psihologi, nici de pedagogi, pentru
că e modest prin însăşi esenţa lui. El se numeşte bunul simţ şi este acela
care conduce inteligenţa până la a deveni înţelepciune. Slavă Domnului,
este educabil! Prin aceasta, diferenţierea intelectuală dintre oameni nu
mai are ultimul cuvânt în existenţa obştii umane; ei nu i se îngăduie
să-şi reproducă tendinţa de disociere de semeni. Bunul simţ temperează
conştinţa superiorităţii şi a inferiorităţii. Purcede la o egalizare a
indivizilor tocmai pe calea intelectuală care, de fapt, îi desparte.
Dezvoltarea maximă a bunului simţ se cuvine a deveni obiectivul prioritar
al educaţiei universale şi al autoeducaţiei, în vederea atingerii
scopurilor urmărite de religii, culturi, civilizaţii, toate cele din urmă
reunindu-şi eforturile într-un focar unic: fericirea individuală. Bunul
simţ, prin înţelegere şi toleranţă, prin iertare şi îndrumare, ne conduce
nu numai la a accepta ca firească şi fericirea aproapelui nostru, dar ne
învaţă că este o fericire în sine să lucrezi pentru fericirea celorlalţi.
Cred că astfel am atins miezul creştinismului.
Bunul simţ reprezintă un zid de netrecut înălţat în faţa fanatismului. Cum
fanatismul constituie o tumoră crescută din dogme – religioase şi, în
epoca modernă, mai ales politice –, adică din axiome luate drept bune
pentru a clădi un sistem raţional pe temelia lor, insistăm: fanatismul
apare în egală măsură în domeniul religios şi în acela al teoriilor
politice totalitare. Aşadar, fanatismul este piedica fundamentală ce se
opune evoluţiei ecumenismului. Iar singurul ce poate tempera şi elimina
fanatismul este bunul simţ.
Punând trăsură de unire între punctul nostru de plecare şi aceste
concluzii derivate din observarea psihologiei umane, avansez o nouă
afirmaţie necesară limpezirii tezei iniţiale (ecumenismul s-a născut şi a
fost trăit în mod spontan în temniţele comuniste), o afirmaţie pe care
ştiinţele pedagogice se cade a o şti folosi în opera lor de formare a
omului: bunul simţ e germinat şi modelat de suferinţă, prin aceea că
suferinţa este învăţătorul a toate şi, cu prioritate – accentuez,
închizând un cerc vicios pentru a impune acest adevăr de mare însemnătate
–, suferinţa este învăţătorul bunului simţ. Repet pentru ultima oară:
acolo unde există bun simţ, piere de la sine fanatismul.
Întâmplarea pe care o voi evoca în sprijinul ilustrării celor de mai sus
este cu atât mai grăitoare, cu cât a fost generată de sufletul unor
credincioase laice şi nu a fost în nici un fel influenţată ori îndrumată
de prezenţa clericilor. Va să zică, ea demonstrează, în stare pură, nevoia
de ecumenicitate a membrilor anonimi ai religiilor. Cititorul o va găsi
expusă pe larg în aceeaşi sursă de unde o culeg, în lucrarea
memorialistică Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din
România de Lena Constante (Bucureşti, Humanitas, 1992).
Faptele s-au petrecut în penitenciarul pentru deţinute politice
Miercurea-Ciuc, în anul 1956. Schimbând într-o oarecare măsură accentele
asupra personajelor principale şi secundare din relatarea autoarei, mă voi
sprijini pe trăirile a cinci femei, exponente ale tuturor vieţuitoarelor
în condiţiile inumane la care au fost supuse victimele feminine ale
comunismului în închisoare şi-n perioada dată. Anume, o reprezentantă de
bun simţ a puterii şi patru reprezentante de bun simţ ale condamnatelor –
două legionare şi două evreice. Jertfa pentru semen este aceea care ridică
legătura dintre ele la un statut al nobleţei umane nemuritoare şi la rang
de simbol, propulsându-le în cea mai luminoasă zonă a tezaurului cultural
cuprinzând istorisiri exemplare despre frumuseţea Omului contemporan.
Printre liota de gardiene crude, nesimţitoare, gata de orice violenţă (că
era comandată sau instinctuală), rele ori înrăite, apăruse o tânără încă
nedumerită asupra felului cum să împace cumsecădenia deprinsă în cei şapte
ani de acasă cu porunca necruţării promulgată de partid şi agăţată de
uniforma recent îmbrăcată. Haina de miliţiancă nu-i devenise încă a doua
piele. Dar nici nu se poate spune că o ardea precum cămaşa lui Nessus. Era
o făptură la locul ei, cu respect pentru ceilalţi, în cuvintele autoarei:
„fată cumsecade, încă zăpăcită de faptul de a fi devenit paznic de
închisoare“ (p. 243). Câştigase recunoştinţa celor închise prin „felul
politicos, aproape respectuos, cu care li se adresa“. O atare purtare era
de neconceput, pe deasupra şi periculoasă pentru gardianul de sex feminin
în cauză, dacă ar fi ajuns la urechile comandantului. Mai avea o calitate
ce o făcea vrednică de preţuire: născuse de curând.
Două legionare, prezente în text cu numele mic: Pazi şi Oltea, hotărâră să
răspundă bunei cuviinţe cu un gest de dragoste pe măsura acesteia. Croiră
dintr-o bucată de pânză, pitită cu mari precauţii până atunci, o rochiţă
pentru o pruncă şi se apucară s-o brodeze. Se ascundeau, când lucrau, de
ochiul vizetei, astfel încât să nu le bănuiască nimeni preocuparea,
interzisă – ca tot ce reprezenta altceva decât şederea ţeapănă a mortului,
ori plimbarea fiarei prin celulă. Toate bune, până au fost prinse asupra
faptului. Urmă ancheta.
„Două întrebări importante: pentru cine şi de ce. Să mărturisească
adevărul le era imposibil. Să faci plăcere cuiva, chiar cu riscul unei
pedepse? Fără alt motiv? Niciodată nu va accepta un anchetator o
explicaţie atât de simplă şi omenească. Singurul motiv pe care l-ar fi
putut înţelege: Interesul. Rochiţa era, cu siguranţă, plata pentru un
serviciu făcut. Care? Pentru el, fără ezitare, singurul de crezut, o
legătură cu exteriorul. Faptul că erau legionare agrava cazul. Pentru
tânăra mamă, o condamnare gravă“ (p. 243-244).
Două anchete osebite s-au succedat, aceea a ofiţerului politic şi una a
cuiva sosit de la Bucureşti. Cele două deţinute, dintre care Oltea ar fi
urmat să se elibereze peste câteva luni, iar acum putea să se fi pricopsit
cu o nouă condamnare, fură despărţite, ca să nu comunice între ele
informaţii despre cum decurgea anchetarea în cazul fiecăreia. Oltea afirmă
că rochiţa era pregătită pentru o eventuală strănepoţică pe care nădăjduia
s-o găsească născută acasă. Cu ajutorul Lenei Constante, peretele celulei
căreia corespundea cu „izolarea“, cu ajutorul deţinutelor din celelalte
celule intermediare, i se comunică lui Pazi, prin telefonia fără fir, în
alfabetul Morse ciocănit în zid, istoria inventată şi, în pofida
ameninţărilor şi violenţelor de limbaj, adevărul nu transpiră de la nici
una dintre ele. Astfel izbutiră să apere politeţea caldă de care nu o
dezbăraseră încă şefii pe paznică.
Cele două „doresc […] să mulţumească cerului şi ar vrea ca toată
închisoarea să participe Ia rugăciunea lor de mulţumire. Imediat după
“închidere”, toate celulele de la parter vor murmura, de o sută de ori, o
foarte scurtă rugăciune, al cărei text mi-l comunică. Ar fi fericite – i
se transmite memorialistei, pentru a duce ştirea mai departe, prin ţăcănit
– dacă un număr cât mai mare de femei li s-ar alătura într-un alean de
dragoste şi de recunoştinţă“ (p. 245).
Astfel am ajuns la spiritul ecumenic, cuprins în doar câteva cuvinte, ce
m-a emoţionat: „Toată lumea este de acord. Două surori, evreice, ne
înştiinţează că vor participa şi ele la ceremonie“.
Vom părăsi o clipă închisoarea de femei, cu aşteptarea bătăilor lor de
inimă pripite, emoţionate de întâlnirea cu Dumnezeu, cu prilejul căreia
fiinţele Lui îi vor arăta gratitudinea că le-a ajutat să salveze un semen,
să triumfe iubirea dintre oameni, oricât de opuse ar fi fost poziţiile
acestora în martiraj, vom părăsi o clipă înduioşarea sânilor lor sterpi la
gândul acelui ghem de carne trandafirie şi inocentă adusă la viaţă din
coapsele unei miliţience, viitoare femeie la rândul lui, ce gungurea
neştiutor de primejdia prin care trecuse de a rămâne fără propria-i mamă,
le vom părăsi pentru a ne grăbi către Jilava, unde vom întâlni cuplul unui
membru al Frăţiilor de Cruce şi al unui alt evreu, aruncaţi în „izolare“
împreună cu mai mulţi colegi: „Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos
erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se
îmbolnăveau de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo“ –
ne povesteşte sculptorul Aurel Obreja, una dintre viitoarele mari victime
ale reeducărilor de la Gherla. „Iar gheaţa, cred că avea cel puţin
zece-cincisprezece centimetri. Şi Şainhorn Ruby, acest evreu, îmi zice:
“Domnule, ştii cât ne ţin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă, ne
scot, ne bat acolo la Reduit. Şi pe urmă – zice – ne aduc din nou aici”. –
“Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicea… Păi, murim, dom’le…” –
“Dom’le, murim, nu murim, să ne organizăm, ce facem?” Şi ne-am apucat să
facem “manej”, pipăind cu mâinile peretele celulei, în bocna aia. De
întuneric ce era, aveam impresia că vedeam! Şi dă-i, dă-i, ne plimbăm un
ceas-două-trei… Aşa de greu treceau orele!… La un moment dat, nu mai
puteai. Începuseră să se umfle picioarele din cauza gheţei de pe jos,
aici, la gleznă; nu le puteai cuprinde cu mâna. Şi se urca umflătura până
sus, aşa. Ce făceam? Ne aşezam unul pe mâini, jos pe gheaţă; iar ceilalţi,
ca să se odihnească, pe genunchii lui. Tot aşa unul lângă altul. Pe urmă,
ne mai ridicam din nou şi iară dă-i, dă-i, iară dă-i, iară mergeam… Şi la
un moment începeam: de exemplu, eu mă frecam pe faţa picioarelor şi pe
tors şi celălalt mă freca pe spate. Pe urmă treceam invers. Ei, nu ţinea
nici asta. Altă metodă. Am făcut cerc, lipiţi unul de altul. Şi evreul
zice: “Ei, uite-acum au ajuns jidanii alături de lijionari, de se-ncălzesc
unii pe alţii şi cu şelelalte partide…”. Glumea, săracul“.
Cât am lipsit de la Miercurea-Ciuc, rugăciunea tuturor deţinutelor a
început să urce spre ceruri în tăcerea cugetelor arzătoare. Evreice şi
creştine se apropiau de acelaşi Dumnezeu unic, Făcătorul a toate, într-o
religie resimţită de toate martirele la fel; căci ce altceva înseamnă,
etimologic vorbind, religia, decât legătura omului cu Dumnezeu?
Barierele dintre oameni căzuseră, datorită suferinţei, fricii, iubirii şi
nădejdii.
„Murmur cuvintele rugăciuni“, spune Lena Constante. „Ştiu că în toate
celulele noastre mizerabile, sute de femei înfometate, despărţite de
familiile lor, de copiii lor, îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru a fi salvat
o paznică de închisoare. Pe una dintre acele femei care aplicau cu rigoare
un regulament sadic, numai pentru că ea, între toate, a îndrăznit, din
când în când, să zâmbească. Mă simt cuprinsă de o emoţie tragică. Simt
fizic cum prin ziduri străbate fervoarea rugăciunii şi pune stăpânire şi
pe mine, negând răul şi preamărind binele şi speranţa“ (p. 245).
Mihai Radulescu
|
