|
Fabula Căii Singuratice
Impresii si pareri personale in FORUM
Artur Silvestri
Elemente de istorie culturală
apocrifă. Un eseu de doctrina privind istoria civilizatiei.
Către sfīrşitul anului 2004, m-am gīndit să adun mai multe cercetări
alcătuite cu multă vreme īn urmă şi, astfel, să constitui un fel de
prolegomenă la nişte posibile elemente de istorie culturală apocrifă.
Rostul acestei īntreprinderi nu era acela de a completa cu īncă un titlu o
bibliografie savantă care este suficient de reprezentativă ci mai degrabă
să arăt un mod de a vedea misterul supravieţuirii unor culturi care,
īntr-o lume ce ar putea să devină, mīine, dezgustător de uniformă, afirmă
īncă dreptul la diversitate, răspunsul autohton, interogaţia specifică.
Prin natura preocupărilor mele preponderente, era inevitabil să expun aici
cazul romānesc dar, īn acelaşi timp, mi-am dat seama că acesta ar putea
deveni un model şi un exemplu de metodă posibilă cīnd se studiază orice
cultură din Tiers-Monde. Astfel īncīt, mutatis mutandis, aceste
principii pot fi inteligibile şi, poate, ajută la constituirea unor
soluţii posibile deopotrivă la Bucureşti, Montevideo, Tunis ori Delhi,
adică oriunde mecanismele evocate aici se regăsesc īn diferite proporţii.
Studiile care formează acea mică sinteză de istorie culturală au fost
scrise şi publicate īntre 1984 şi 1989, īn limba franceză, īn Romānia şi
descriu cīteva ore astrale de literatură la Dunărea de Jos
(protoromānii, Renaşterea isihastă a veacului XIV, Brīncovenismul
literar şi īnceputul Reconquistei profetice). Ele constituie fragmente
dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, īn sine, au o anumită
autonomie şi o existenţă de sine-stătătoare. Īn două dintre cazuri sunt
chiar primele (şi, deocamdată, singurele) tentative de sinteză
istoriografică de perioadă definită şi au, īn consecinţă, calitatea de
operă de pionier. Eruditul romān va observa unde sunt continuate
concluziile altor savanţi şi īn ce măsură acestea sunt dezvoltate ori
chiar depăşite. Pentru savantul străin, astfel de teme reprezintă, cu
siguranţă, o curiozitate. Această posibilă atitudine stupefiată se
datorează, īntāi de toate, metodei. Am īncercat, aici, să elimin
cronologia universalistă şi periodizarea canonică stabilită de cele
mai multe din istoriile diverselor literaturi, (de regulă, cele
europene) şi utilizată, printr-o extensiune, adeseori nepotrivită, īn
cazul tuturor istoriilor literare.
Opinia mea este că, īn materie de anumite literaturi (cum ar fi, de pildă,
literatura italiană sau franceză), īnlănţuirea de Ev Mediu, Umanism,
Renaştere, Baroc şi Manierism, Clasicism. Enciclopedism, Romantism şi
Risorgimento etc. se recomandă fiindcă aceasta a şi fost constatată, cu
probe clare, īn evoluţia regională. Extrapolarea nu este, īnsă, o
soluţie deoarece, īn alte regiuni, inclusiv europene, cronologia faptelor,
ideologiile, tipul de creaţie şi, deci, o tradiţie locală constituită şi
activă diferă de model şi reclamă o cu totul altă periodizare, avānd o
notă de specific şi chiar de localism. Pentru a putea exemplifica, am
ales patru epoci ale literaturii romāne, destul de diferite de procesele
īntālnite, īn stricta contemporaneitate, īn literatura franceză şi, īn
general, vest-europeană.
Un alt motiv de stupefacţie īl constituie substanţa culturală
propriu-zisă.
Īmprejurările că īn Occident nu īntālnim o tradiţie bizantină - deci
creştin-ortodoxă - cunoscānd fluxuri şi refluxuri la nivelul
vizibilităţii, dar constantă īn straturile profunde şi chiar īntr-un fel
de Tradiţie cu puternic conţinut local - face diferenţa şi, măcar din
acest motiv, ar merita o examinare serioasă. Apar nu numai tendinţe şi
opere distincte şi originale, prin īnsuşi spaţiul necontaminat, ci şi
curente literare cu specific cert, cum ar fi brāncovenismul (īntre
1690-1725). Īnsuşi Romantismul mesianic, local, īşi extrage substanţa din
epoca anterioară (sec. XVIII) de recesiune īn manuscris şi cultură de
mānăstire īn chiar timpul Enciclopediei franceze.
Energia sublunară, secretă, ale cărei reţele misterioase am căutat să le
identific şi să le probez, se explică, īntr-o bună măsură, prin
contribuţia creştinismului ortodox, prin materia aparent bizantină dar
originală, căci, indiferent dacă Bizanţul exista ori se prăbuşise, ca
metropolă ori simbol, duhul lui căpătase con-substanţialitate īn acest
spaţiu de Limes, pe care l-am putea denumi un Bizanţ paralel.
Dar, la drept vorbind, nu doar bizantinitatea trebuie accentuată şi
valorificată īn această materie. Ea reprezintă noţiunea recognoscibilă dar
foarte parţială a unei substanţe care, īn specificul ei cu extensiune ce
nu se cuprinde decīt prea puţin īn acest conţinut, abia dacă o īnglobează
printr-un gen de similitudine de origină comună ori prin īnrudire şi
conjuncţie de substraturi ce se īntrevăd astăzi cu greu. Mai jos decīt
acest strat istoric, ce desemnează, totuşi, un nucleu de europenitate
(care, odată cu Renaşterea impulsionată de cărturarii fugiţi din
Constantinopole, se revelează şi va modela) se află un zăcămīnt indistinct
dar viu şi pulsatoriu, un ceva misterios care iradiază şi orīnduieşte,
adeseori fără o explicaţie imediată, fenomene ce par ne-canonice şi poate
chiar necomparabile.
Noi, de fapt, venim de demult şi sīntem vechi, atīt de vechi īncīt, nu o
dată, nici măcar nu ne mai putem identifica rădăcinile care se văd cu greu
ori ne scapă chiar, fără să ne dăm seama īn imediat, vederii prea grăbite
ori īnceţoşate.
Totul īncepe cu un mister. Pe la anul 2500 ī.Hr., la răsărit de Munţii
Carpaţi, ori poate chiar şi mai dincoace de ei, se potrivise să se aşeze
un popor straniu ce a lăsat o urmă neverosimilă şi a putut exprima o
cultură de o coerenţă ce aparţine miracolului. Nimic din gīndul lui
neobişnuit nu se păstră prin cuvinte dar, privindu-i īnfăptuirea,
īnţelegem aproape tot din ceea ce īnchipuise. Era un popor muzical, magic,
organizat īntr-un fel de comuniune ritualică, īncrezător īn veşnicia
sufletului, simţind īn măsuri ritualice şi īn timpuri ce trec unul din
altul, şerpuind dincolo de clipă īntr-un infinit ce se īntoarce, se reia
şi se re-compune fără a-şi consuma, prin ardere īn contingent, materia
enigmatică. Sīntem īn spaţiul fenomenului horal, īntr-o lume ce nu se
poate denumi şi, pe care, īn absenţa altei identităţi, n-am putut-o chema
altfel decīt Cucuteni. Dar, la o vreme, şi după multe secole al căror şir
nu se mai ştie, aceşti cucutenieni par a dispărea din istorie ca şi cum
s-ar fi ridicat īn aer şi īn urma lor rămīne, īn straturile de săpătură
arheologică, doar urmă groasă de incendiu şi prăpăd şi, ceva mai sus, o
linie de ceramică neagră, opacă, aparţinīnd īnlocuitorului mai grosolan şi
utilitarist. Sīnt unii care cred că īn rămăşiţele de oale ce se vor afla
către apusul Chinei īn tocmai acele vremi cīnd, aici, cucutenienii par a
se fi ridicat la cer, s-ar recunoaşte linia lor muzicală şi īnsetată de
infinit şi, deopotrivă, comuniunea de horă ce se observase īn Munţii
Carpaţi. Dar indiferent dacă aceasta este īntīmplare, iluzie ori migraţie,
rămīne evident episodul ce pare a căpăta, la noi, caracter de simbol şi
chiar devine stereotip de viaţă istorică. Fiindcă, la fel ca şi atunci,
ori de cīte ori aici se agregă ori se īncearcă a se agrega o civilizaţie
superioară ori chiar se exprimă şi se defineşte, urmează fractura,
incidentalul rău, piaza-rea şi negaţia ce ni se pare că este capabilă să
culce totul la pămīnt şi chiar să şi facă una cu pămīntul tot ce se
īnfăptuise prin efort ori miracol. Apare, deci, blestemul īntreruperilor
brutale, ce ne-ar obliga să luăm totul de la capăt şi să ne īncercăm a
face īncă o dată ceea ce se mai făcuse ori chiar de a ne re-defini altfel
decīt fusesem, căutīndu-ne a ne afla idealitatea ce nu īnţelegem şi nu
sīntem capabili a o pune īn lucrare vădită, traducīnd-o din virtual īn
act. Şi, cu toate acestea, viziunea catastrofistă asupra noastră, ce
confundă episoadele superficiale cu modificările de substanţă medulară,
trebuie respinsă şi nu doar corectată căci, de fapt, privind totul
dinlăuntru, iar nu din exteriorul de īnşiruiri de clipe rapsodice, nici
măcar nu se confirmă. Altfel nu s-ar putea explica ceea ce īndeobşte nici
nu se observă deşi, către anul 800 ī.Hr. Scitul Anacharsis din Carpaţi
scoborī īn Grecia contemporană şi povăţuieşte, cu profunzime de īnţelept
din ale cărui gīnduri se păstrară destule, pe locuitorii cetăţilor ce vor
da, mai apoi, pe Solon şi pe Socrate, pe Anaxagoras şi pe Thales din
Milet.
Īn această lume unde se īnchipuia că īşi purtase paşii Orfeu cel care, cu
muzica lui, făcea pietrele să se ridice de la pămīnt, agatiştii īşi
cīntau legile lor hiperboreene iar către anul 700 ī.Hr. apăru, ca prin
miracol, un legiuitor de munte a cărui Predanie adeseori nu o īnţelegem
deşi se păstrează şi lucrează. Acest Zalmoxis care zice-se că s-ar fi
īnţelepţit prin călătorie īn Egipt şi ucenicind la Pitagora (legendă
creolă, exprimīnd schema culturii prin difuziune, la drept vorbind) se
ivise fără aparentă preistorie precum marii predicatori deşi, fără de
īndoială, nu ieşise din goluri. Sīntem deodată īn lumea zalmoxismului, ce
desemnează, deopotrivă, un gen insondabil de atitudine sapienţală, model
antropologic spiritualist, comuniune īn cerc īnchis şi iniţiatic,
ritualistică avīnd sens cosmologic şi metodă de conservare, īntr-un cuvīnt
religie. Poveţele lui, ce nu s-au excerptat precum s-a făcut īnsă cu
gīndurile lui Pitagora păstrate īn fragmente, există totuşi şi, cīnd se
vor curăţa de impurităţile de transmisiune apocrifă şi de coruptelă, vor
arăta o filosofie articulată ce păstreză mult din ceea ce presimţim că ar
fi comunicat cucutenienii şi s-ar fi conservat pe căile enigmei ocolite.
O īnţelepciune care, depunīndu-se īn organizări de eremiţi pe Muntele
Sacru, se traduce īn instituţii vegetale, in-vertebrate la lumina
istoriei dar care explică deopotrivă apologurile lui Dromichete şi fabula
lui Scorillo, prestigiul lui Deceneu, monahismul secret din Īntorsura
Carpaţilor şi mai apoi din mileniul aşa-zis mut, făcīnd creştinismul
posibil īn forme care, păstrīnd materia getică, vor fi socotite ortodoxe
şi, de fapt, aşa vor fi fiind cītă vreme cīntarea īn biserică şi
comunicarea prin muzică vor fi consacrate la Dunărea de Jos cu episcopul
Nicetas, autorul imnului Te Deum laudamus. Cīt şi īn ce fel se ţinu
deoparte de contingentul stricător zalmoxismul getic este cu neputinţă a
se identifica dar atīta vreme cīt, nu prea cu mult īnainte de 1900, īncă
se vorbea īn Moldova despre solomonarii care, contemporani secreţi şi
iniţiaţi, repetau gesturi de ritual pe care ţăranii le evocau cu sfială
dar le comunicase, cu aproape două milenii şi jumătate mai īnainte, şi
Herodot, persistenţa pare īn afară de orice īndoială. Sīntem īntr-o lume
de continuitate sub-lunară, poate eretică şi, īn orice caz apocrită, dar
confirmată prin efecte.
Astfel īncep să se īntrevadă marile reţele aproape nevăzute de tradiţie
sapienţală şi de transmisiune prin oralitate īn locuri ce par a fi (şi,
uneori, chiar şi sīnt) īn afara timpului, aparţinīnd, la drept vorbind,
unei istorii īn negativ, īn impalpabil, indiferentă la īnlănţuirea de
suprafeţe raţionale şi futile.
Este spaţiul unde aflăm pe Sf. Nicodim de la Tismana(īn veacul XIV) pe
Daniil Sihastrul - povăţuitorul lui Ştefan cel Mare, īnainte de anul 1500,
şi pe Grigorie Roşca, mitropolitul din veacul XVI, pe Paisie Velicikovsi
īn contemporaneitatea Enciclopediei franceze, pe Hasdeu, pe Vasile Pārvan
şi pe Nicolae Iorga, īn vremurile mai apropiate de noi, īn clipa istorică
ce ne precede. Şi, toate acestea, izvorīnd dintr-un lung ciclu homeric, de
cultură vorbită şi comunicată poate nu doar prin cuvīnt ci şi printr-un
fel de muzică pedagogică īn ceea ce, īnainte de jumătatea secolului XX,
Lucian Blaga denumise spaţiul mioritic, un loc consacrat, unde, īn
in-temporal, se depun toate formulele pulsatorii ce articulează un spirit
ce nu are nevoie de recunoaştere extranee pentru a exista.
Stăruinţa acestui strat fundamental este impresionantă iar puterea de a se
regenera impune şi arată, poate, un secret ce īncă nu s-a desluşit. De
aici, ca dintr-un lujer de crin de o uimitoare puritate, ieşi - către
sfīrşitul veacului XIX, īntr-o vreme cīnd toate păreau că se vor putea
rīndui aici mai sistematic decīt fusese cu putinţă mai īnainte - Mihai
Eminescu, mitul literar eponim şi, poate, dacă ar fi avut un alt soroc
decīt cel pe care īl primise, eroul fondator. Şi, odată, cu el,
eminescianitatea, adică drama existenţială, interpretul metafizic căruia
tot Romānul plīnsu-i-s-a. Sīnt unii care īnţeleg prin aceasta doar
reacţiune şi, deci, atitudine de autohton ce răspunde, īn măsuri abisale,
Imperiilor ce se īntīlnesc pe-deasupra-lui şi produc mişcări de scoarţă
telurică neprevăzute, asemănătoare marilor ciocniri de plăci tectonice;
dar această concluzie, deşi este adevărată, nu-i completă. La drept
vorbind, eminescianitate este ideea ce nutreşte Omul Locului īn a se
exprima după cum īi este felul, adică īn Tradiţia atīt de inerentă ce īl
defineşte īncīt orice corecţie, modificare şi abatere nu i se arată decīt
ca o denaturare şi o desfacere-de-piele făcută cu sălbăticie şi din
raţiune inutilă. Această ilustrează, oricīt nu am observa hotărīt, un grad
de universalitate īn reacţiune ce se īntīlneşte deopotrivă īn vremea
Perşilor, a lui Alexandru Macedon, a Romei Cezarilor şi a Cezarilor
moderni, ce fondară imperii tradiţionale, clasice deci, ori contractuale.
Şi, deopotrivă, nu are determinaţie īn spaţiu şi timp, căci, īn felurite
proporţii, se īntīlneşte ori de cīte ori fiinţa sedentară se trezeşte
năpăstuită de venetic şi decăzută din condiţia ei liberă, de stăpīn al
locului ce i s-a dat de către Zeul lui. De aci, din această conjuncţie de
realităţi ce sīnt incompatibile, vin despărţămintele esenţiale: cele două
istorii (istoria ocupantului, ce se scrie cu mit justificativ, şi
istoria autohtonului, ce īşi īntreţine, adesea fără a se declara,
propriul pantheon); cele două culturi, īn fine, cele două reprezentări
despre lume. Oricīt ni s-ar părea de neobişnuită, schema se repetă īn
felul unui scenariu mitic şi păstrează īntr-īnsa ceva de dramă religioasă,
asemeni unui fel de blestem antropologic. Pe acestă pīnză epică
misterioasă, apare adeseori, şi aproape pretutindeni, Reconquista, voinţa
de a recuceri Ţara Pierdută, cu toate mecanismele ei ce se extrag din
experienţele verificate. Īnsă aici, sīntem īn marele teatru shakespearian,
de episoade sīngeroase şi de uriaşe maşinării necruţătoare. La Romāni,
acestea īnseamnă Sfinţii Predicatori Sofronie de la Cioara şi Visarion
Sarai, prinşi īn Transilvania veacului iluminist şi zvīrliţi īn temniţă
şi ucişi, Horea tras pe roată (īn veacul XVIII), Tudor Vladimirescu, la
1821, ucis şi aruncat īntr-o fīntīnă, istoricul profetic Nicolae Bălcescu
exilat şi cu osemintele risipite, după 1850, īn cimitirul săracilor din
Palermo, Eminescu hărţuit şi īnnebunit (la 1883), Nicolae Iorga, asasinat
la 1940, Ion Antonescu judecat de năvălitor, īmpuşcat şi rămas fără
mormīnt. Un fel de tradiţie a cenotafului (a mormīntului simbolic) impune
prin simbolul distrucţiei universale şi al ştergerii oricărei urme spre a
nu se mai cunoaşte şi a nu se evoca. Şi, cu toate acestea, oricīt ar fi de
puternică această conjuraţie magică, ceva o poate īmpiedica dacă īnţelegem
cu o mai mare penetraţie fabula căii singuratice. Iat-o expusă aici, īn
cīteva trăsături sumare.
Pe la anul 520 d.Hr., cīţiva cărturari din Scythia Minor (din Dobrogea
romānească de azi), veniră din Portul Stīng la Constantinopole şi, mai
apoi, la Roma spre a propune soluţia lor pentru dezlegarea polemicii de
doctrină creştină privitoare la monofizitism. Li se spusese călugării
sciţi iar punctul lor de vedere trebuie să fi constituit o perspectivă
neobişnuită care nu se īnţelese şi nu fuse adoptată oficial, īn cele din
urmă. Totuşi, īn mod tacit i se putură afla urme īn concluzia canonică
unde poate că, fără să se declare, i se găsise rost şi valori. Dar
episodul merită evocat fiindcă ilustrază un stereotip şi chiar un scenariu
cu tīlc secret. Această clipă fastă, o clipă de inspiraţie colectivă, de
fapt, poartă īntr-īnsă ceva simbolic şi se va repeta īn forme diferite şi,
uneori chiar, cu o permeabilitate mai mare decīt īn acel veac īndepărtat.
O vedem repetată īn corespondenţa Sfīntului Nicodim de la Tismana, cu
patriarhul Eftimie de Tīrnovo, privind īngerii īnfăţişaţi de Dionisie
Areopagitul; īn epistola de īndreptare ce īi trimite Sf. Vasile de la
Moldoviţa mitropolitului de la Kiev; īn tratatul de filosofie pe care
Nicolae Milescu - Spătarul īl scrie pentru uzul Port-Royalului (īn veacul
XVII); īn concepţia lui Dimitrie Cantemir care, prin incrementa atque
decrementa īl presimţea pe Giambattista Vico, cu ale sale corsi i
ricorsi. Īn felul lui, un călugăr scit va fi fost şi Brīncuşi la Paris,
aducīnd cu el o soluţie arhaică, din Carpaţii lui ţărăneşti şi poate că şi
I.L. Caragiale, prevăzīnd teatrul modern, s-ar īncadra īn aceiaşi
categorie. Eminescu īnsuşi, la 1880, prin īncă necunoscuta lui doctrină
naţională ar īndrepta, anticipīnd, mişcările tiers-mondiste mai recente;
G. Călinescu īnchipuind prima istorie antropologică a unei literaturi
europene, la 1941; Nicolae Iorga, de unde īntr-o măsură a ieşit Şcoala
Istoriografică de la Annalles, călugărul Filotei, imnologul veacului XIV
tradus la Veneţia, Ioan Cassian iniţiatorul vieţii de obşte īn Occident īn
veacul IV d.Hr., Dionysius Exiguus, creatorul de comput creştin şi cel ce
a calculat era de după Isus Christos, īn veacul VI; Nicolae Grigorescu,
pictorul de la Barbizon (din veacul XIX), presimţind culorile evanescente
ale impresioniştilor; Petru Movilă, mitropolitul veacului XVII, autor, la
Iaşi, al Simbolului de credinţă ortodox; aceştia sīnt, īn felul lor,
călugării sciţi prin repetiţie de scenariu istoric şi prin atitudine
ireductibilă. Ei vin cu o dezlegare de şaradă şi, deci, cu o soluţie ce nu
se prevăzuse, arătīnd putere īn a crea independent şi ne-provocat īnsă
deopotrivă aproape invariabil fără o germinaţie prin difuziune recunoscută
chiar dacă īnsuşită ulterior.
Sīntem īn spaţiul unei culturi sub-lunare, ne-oficiale şi nerecunoscute -
deci apocrife - cu trăsături de profetism, Tradiţie incalculabilă ca
vechime şi sursă, poate chiar paralelă cu a doua cultură care, fiind
ratificată, obţine glorie, deşi adeseori o īntrebuinţează pe cea ignorată
şi o marginalizează prin uitare. Dar, cu toate acestea, sīntem aici īn
ceea ce s-ar putea denumi universalitate de esenţă, ceea ce arată că este
posibil a se face creaţie cu grad īnalt de generalitate fără a se porni pe
cărările confirmate ci dezvoltīnd o istorie proprie de valori care,
exprimate fiind īn materia fundamentală, nu se condiţionează nici măcar de
confirmare şi nici de difuziune. O fabulă ce tulbură, de fapt un apolog ce
descrie acest paradox al căii singuratice aflăm īn teoria sfinţeniei ce
īnfăţişează Dumitru Stăniloae īn aceste propoziţiuni de o logică a
simplităţii esenţiale ce nu se poate respinge, oricīt s-ar īncerca.
Astfel, toţi sfinţii sīnt locali prin faptul că lucrează īntr-un anumit
loc, dar sīnt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc īn
acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali.
Toţi sīnt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc īn
cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sīnt universali pentru
că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se
impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de
Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sīnt purtătorii
Aceluiaşi Duh Sfīnt, chiar dacă Duhul Sfīnt care li se comunică lor a fost
comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfīnt
Bisericii universale, care a īnceput la Cinci-zecime şi continuă de-a
lungul secolelor, cuprinzīnd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sīnt
diferite, dar sufletele sīnt umplute de Acelaşi Duh şi simt īn Acelaşi
Hristos.
Astfel, toţi sfinţii sīnt locali prin faptul că lucrează īntr-un anumit
loc, dar sīnt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc īn
acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali.
Toţi sīnt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc īn
cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sīnt universali pentru
că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se
impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de
Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sīnt purtătorii
Aceluiaşi Duh Sfīnt, chiar dacă Duhul Sfīnt care li se comunică lor a fost
comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfīnt
Bisericii universale, care a īnceput la Cinci-zecime şi continuă de-a
lungul secolelor, cuprinzīnd diferite neamuri.
Suntem īntr-o lume ce se defineşte nu prin Urbi et Orbi ci, īnchipuind
īn generic de la meridianul ei sufletesc, printr-o nu doar adoptată ci mai
potrivită formulare ce depăşeşte timpul indistinct, īn Orbi per Urbem,
vorbind universului prin limba de acasă, prin spiritul locului.
Artur Silvestri
5 ianuarie 2005
Īn noaptea de Bobotează, cānd se deschid Cerurile.
|
