Un om in furtuna: Ilie Torouţiu

Impresii si pareri personale in FORUM

Prof. Oltea Prelucă

Sunt, în imensa lume în care trăim, oameni despre care se spune că s-au născut sub o stea norocoasă, ajungând să se desfete cu toate bunătăţile lumii, şi care-şi trăiesc viaţa firesc; unii cunosc zbuciumul sufletesc al căutărilor, al autodăruirii întru împăcarea cu sine şi cu lumea; altora bunăstarea le adoarme spiritul şi ajung să confunde rosturile lor în lume, pentru ei fericirea fiind mai multul material. Sunt şi oameni care, indiferent de darurile cu care au fost înzestraţi de bunul Dumnezeu, consideră mereu că au fost nedreptăţiţi şi-şi plâng soarta în văzul lumii, obosindu-ne cu lamentările şi degetele lor acuzatoare arătând mereu către oricine altcineva decât propria persoană, considerându-se perpetuu nefericiţi. Se nasc însă, nu foarte des, e-adevărat, semeni ai noştri care refuză să trăiască în trecutul lor nefericit, oameni care, deşi născuţi parcă sub împotrivirea sorţii, se înverşunează să lupte cu răutatea oamenilor, cu vitregia vremurilor, cu propriile limite, astfel încât frământarea aceasta devine o a doua lor natură iar rezultatele acestei confruntări continue, indiferent care ar fi ele, sunt suficiente motive pentru a continua. Din această din urmă categorie face parte Ilie E. Torouţiu, erudit cărturar bucovinean, una dintre cele mai generoase şi mai pilduitoare personalităţi ale istoriei noastre din prima jumătate a secolului trecut, figură marcantă a vieţii culturale româneşti interbelice despre care, din nefericire, doar puţină lume mai ştie câte ceva aici, în spaţiul lui natal, în Bucovina în care s-a format şi pe care a păstrat-o în lada de zestre a sufletului său. La cumpăna dintre ultimele veacuri ale mileniului al cărui ochi nu demult s-a închis, Bucovina cunoaşte din plin efectele politicii promovate de Casa de Habsburg în vederea soluţionării tot mai evidentei crize interne a imensului imperiu bicefal. Înfrângerile suferite de armatele imperiale în confruntările cu cele italo-franceze din 1859 şi cu cele prusace din 1866, incapacitatea de a zădărnici formarea şi consolidarea tânărului stat naţional român, excluderea din Confederaţia germană, acceptarea compromisului cu maghiarii, pierderea hegemoniei în lumea germană ca urmare a formării Imperiului german în jurul Prusiei lui Wilhelm I şi a artizanului unificării, cancelarul Otto von Bismarck, au avut în viaţa imperiului consecinţele unor adevărate catastrofe, zdruncinând serios mentalitatea de ,, mari germani” a austriecilor(1) şi demonstrând slăbiciunile interne ale unui stat care se încăpăţâna să trăiască dintr-un trecut devenit desuet. Ca un făcut, familia imperială trece printr-o perioadă de nenorociri ce, deşi poate au stârnit şi compasiunea supuşilor, părea să demonstreze că şi Divinitatea şi-a întors ochii de la membrii ei: asasinarea, în Mexic, a lui Maximilian de Habsburg-fratele împăratului (1867), drama din castelul de vânătoare de la Mayerling care are ca erou principal pe Rudolf, unicul fiu al lui Francisc Iosif,(1889) asasinatul de pe malul lacului Geneva căruia-i cade victimă Sissy, frumoasa împărăteasă a Austriei (1898). Era firesc ca, pe un fundal politic atât de frământat, cu o evoluţie agravată de complicarea relaţiilor internaţionale, de sporirea animozităţilor dintre cei doi vecini cu politici expansioniste- austrieci şi ruşi- popoarele ce fuseseră înglobate şi supuse prin forţa brută a armelor, în virtutea dreptului celui mai puternic, să-şi manifeste dorinţa de eliberare, de a-şi lua soarta în propriile mâini. Ca urmare, vom întâlni fireşti manevre politice care să atenueze, eventual, elanul popoarelor supuse, să le facă să înţeleagă preocupările austriecilor pentru mai buna lor viaţă şi, astfel, să poată guverna în continuare peste naţiunile condamnate, fără vină şi fără judecată, la subjugare: acordarea, prin legea din 1907, a dreptului de vot universal, egal, direct şi secret tuturor supuşilor, admiterea, în Bucovina, în 1910, a patru limbi oficiale- româna, germana, ucraineana şi polona, etc. Erau, din nefericire, măsuri care nu mai puteau schimba răul făcut în anii anteriori, rău conştient realizat, şi care convenea de minune stăpânului de departe: diminuarea elementului etnic românesc în această provincie în care era singurul autohton, deznaţionalizarea sistematică a românilor care, din majoritari absoluţi la data anexării ajung, în preajma primului război mondial, în situaţia de minoritari (34,24 %)(2) copleşiţi de alogeni, pedepsirea exemplară a celor ce îndrăzneau a ridica ochii din ţărână, căutând o dreptate ce se dovedea iluzorie. Plecând de la o asemenea stare de lucruri, elita Bucovinei, alcătuită din oameni înzestraţi cu,, o anumită superioritate naturală, pregătire generală şi profesională, autoritate, prestigiu, cunoaştere”(3), preoţi, învăţători şi profesori, jurişti şi medici, îşi va canaliza activitatea întru apărarea intereselor naţiunii din care făceau parte, fie şi cu sacrificarea liniştii şi bunăstării familiilor ori cu preţul unor umilinţe degradante. Exemplele familiilor Hurmuzachi, Porumbescu ori Morariu sunt edificatoare în acest sens, forţa morală, curajul şi încăpăţânarea ce veneau dintr-un optimism incorigibil, din încrederea în victoria finală a forţei dreptului asupra dreptului forţei transformându-i în adevăraţi stâlpnici ai naţionalismului românesc. Truda lor n-a fost zadarnică; ea a insuflat conştiinţelor individuale la formarea cărora au contribuit sentimentul apartenenţei la un neam ce trebuia să-şi rupă lanţurile robiei fie şi cu preţul înlănţuirii unora dintre fiii săi. Aşa au apărut pe pământul acesta binecuvântat şi încercat de Dumnezeu mulţi luptători anonimi pentru libertatea românilor bucovineni, pentru triumful dreptăţii împotriva unei injustiţii a istoriei. Metodele folosite sunt dintre cele mai variate: de la întreţinerea unei bogate corespondenţe cu fruntaşii politici din Principate şi Transilvania la difuzarea clandestină a unor broşuri ce dădeau în vileag tranzacţiile ce au dus la răpirea Bucovinei, de la schimburile de cărţi şi manuale şcolare şi primirea de burse din partea statului român până la organizarea unor societăţi culturale cu scop bine precizat în apărarea culturii şi sufletului românesc; de la creaţii literare aparent ,,nevinovate” la participarea la bătăliile războiului de independenţă, de la organizarea unor mari serbări populare cu caracter panromânesc la dezertări şi angajarea pe frontul primului război mondial alături de armata română. Într-o astfel de atmosferă, într-o casă de ţărani a căror singură avere era o liotă de copii, se năştea,la 17 iunie 1888(4), pruncul botezat de preotul E. Bacinschi, parohul de la biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Solca, cu numele sfântului ce urma să fie sărbătorit în miezul verii: Ilie. În săracă familie avea să deschidă ochii cel ce urma să devină unul dintre cei mai devotaţi luptători pentru apărarea idealurilor şi demnităţii româneşti din acest chinuit colţ de ţară. Sărăcia-i va marca puternic copilăria şi atunci când avea să înceapă a scrie, într-unul din Chipuri avea să realizeze, concomitent, un zguduitor tablou al acestei stări materiale şi un omagiu adus sacrificiului matern: ,, Tu, maică flămândă a celor cinci crâmpeie din trupul tău, tu n-ai nevoie de hrană. Tu vei privi cum îmbucă de lacom plăpânzii tăi muguri şi vei fi sătulă.”(5) Nu este exclus ca aceste imagini să fie întipărirea definitivă în memorie a unor frânturi din copilăria necăjită a lui Ilie, copilul trecând, cu siguranţă, prin asemenea momente în casa nevoiaşilor săi părinţi, ţăranii Toader şi Ecaterina Torouţ din Solca. Anevoioasă şi plină de mărăcini i se deschidea calea vieţii acestui prunc ce avea să înceapă a înţelege viaţa şi rostul lumii la răscruce de veacuri. Părea că, îngrozite de sărăcia lucie din casa Torouţenilor, nici ursitoarele nu s-au îndurat a adăsta pe lângă leagănul copilului spre a-l dărui cu bunătăţile şi frumuseţile lumii. Doar una, înduioşată pesemne de trupul firav, s-a îndurat de soarta lui, legându-i de firul de aţă roşie pus de mama la mânuţă, spre a fi de spaimă celor cu ochi răi, daruri ce aveau să iasă la lumină peste nu prea multă vreme: inteligenţă, răbdare, perseverenţă, dreaptă judecată, imensă capacitate de muncă şi, mai ales, o infinită bunătate şi modestie, o uriaşă putere de înţelegere a aproapelui, o rară loialitate faţă de oameni şi idei. După clasele primare urmate la şcoala din Solca, Ilie Torouţiu va fi, între anii 1902-1910, elev la KK Obergymnasium din Suceava. (6) N-a fost un elev eminent, deşi mintea lui scăpărătoare l-ar fi îndreptăţit la o asemenea poziţie. Din nefericire viaţa de gimnazist nu a fost deloc uşoară pentru adolescentul de la Solca, mai tot timpul necesar pregătirii lecţiilor fiind dedicat meditaţiilor particulare din care se întreţinea, putând chiar să trimită uneori bani şi sărmanilor lui părinţi.(7) Cu siguranţă că în această perioadă se naşte interesul lui pentru folclor, având în vedere că, printre alţi profesori celebri ai liceului sucevean, îl are la religie pe preotul academician Simeon Florea Marian care ,, ca cercetător profund al vieţii ţărănimii noastre, ne obliga, în fiecare vacanţă, să adunăm de la vetrele părinţilor comori ale tradiţiilor, obiceiurilor, cântecelor, vrăjilor şi descântecelor care învăluiesc viaţa ţăranului din leagăn până la moarte.”(8)În felul acesta adolescenţii vor contribui nu numai la salvarea duhului milenar al strămoşilor, a înţelepciunii şi memoriei colective, ci şi la stăvilirea politicii de omogenizare etnică promovată de autorităţile austriece. Printre colegii de clasă i-a avut pe Dionisie Para, Al. Zavulovici, Erast Hostiuc, Nicolae Turturean şi Theodor Turturean, aceştia din urmă de loc din Pătrăuţii Sucevei.(9) Probabil că prin intermediul lor îl va cunoaşte pe Alexandru (Leca), băiatul părintelui Constantin Morariu, cu care era de aceeaşi vârstă dar de care îl despărţeau patru ani de studii.(10) De Leca Morariu îl va lega o frumoasă prietenie şi deseori copilandrul slăbuţ, cu ochi pătrunzători, venit de sub pădurile Solcii, îşi întovărăşea prietenul la Pătrăuţi, acolo unde erau îndeaproape cercetaţi de preotul cu chip asemenea sfinţilor de pe pereţii ctitoriei lui Vodă Ştefan, părinte atât al fiilor( trei feciori- Victor, Aurel şi Alexandru şi două fete- Victoria şi Elvira) cât şi al poporenilor săi. Blajin, sfios, cu buna cuviinţă învăţată în casa părintească, gimnazistul Torouţiu va suferi o profundă înrâurire a spiritului Morărenilor asupra personalităţii sale, nestemata spiritului său şlefuindu-se în contact cu cel ce reprezenta spiritul viu al ,,Arboroasei”.,, Înzestrat din fire cu o minte ageră, cu un suflet curat şi cu o mistuitoare dragoste de neam, ţară şi lege, acest bărbat harnic şi vrednic slujitor al altarului a izbutit să dezvolte în laborioasa sa viaţă o largă şi prodigioasă activitate în care se rezumă o bună parte din contribuţia morală şi intelectuală pe care vrednica noastră preoţime a înţeles să o ducă la măreaţa operă de fortificare sufletească a neamului şi de redeşteptare a lui prin trezirea şi întărirea conştiinţei naţionale.”(11) Martirul de la Cernăuţi, devenit apoi un adevărat sfânt la bisericuţa voievodală de la Pătrăuţi, Constantin Morariu a iubit pământul ţării lui ca nimeni altul. ,,Erudit fără pedanterie şi fără nici o pretenţie, vorbitor fără pompă zadarnică, om de conducere fără dorinţa de a ieşi el pe planul întâi, creştin fără fanatism şi Român fără ură faţă de alte neamuri”(12), părintele Morariu şi-a crescut copiii în spiritul iubirii necondiţionate faţă de neamul lor, al sacrificiului continuu în vederea ridicării spiritualităţii acestuia, al respectării unor valori perene ale umanismului: modestia, curajul, dragostea şi omenia, respectul pentru familie, înţelepciunea şi, mai ales, setea de cultură, singura capabilă să schimbe din temelii soarta românilor. În acest mediu se va forma adolescentul şi apoi tânărul solcan, oaspete frecvent al casei arboroseanului, acolo unde îl aşteptau sfaturile înţelepte ale preotului, grija maternă a cucoanei Elena şi prietenia copiilor familiei. Aici îşi va fi completat studiile de istorie a neamului, lecturând cărţile din biblioteca locuinţei parohiale, ştiută fiind ambiţia părintelui de a-şi procura neapărat cărţile premiate de Academia Română; aici va fi prezentat rezultatele primelor investigaţii folclorice; tot aici, ascultând muzică de calitate( toţi copiii Morariu cântând la diverse instrumente), îşi va fi format propria cultură muzicală, din repertoriul prietenilor lui nelipsind ,,Hora detrunchiaţilor”, ,,Tricolorul” ori ,,Pe-al nostru steag” ale lui Ciprian Porumbescu, întrega familie venerând pe acest prieten şi frate de suferinţă al lui Constantin Morariu. Devenit un obişnuit al casei, firavul Ilie a câştigat treptat preţuirea tuturor locatarilor ei, impresionaţi de curiozitatea, de ambiţiile, de voinţa uriaşă de autodepăşire ale tânărului fiu de ţăran. A devenit unul de-ai lor; sufletul lui s-a încărcat de uriaşe energii în această casă în care părintele a crescut ,,adevărate podoabe ale tineretului românesc din Bucovina”.(13) Şi tot aici se va înfiripa prima, marea, unica iubire a sa, aceea pentru mezina familiei, Elvira, fiica cea mică a părintelui Costache, alintată de toată lumea Luţcu. Student, din 1910, la Cernăuţi, se va face repede remarcat prin seriozitate şi muncă asiduă, calităţi care l-au determinat pe savantul romanist Mathias Friedwagner să-l ia cu sine, la plecarea din capitala Bucovinei, ca asistent de limba română pe lângă catedra de limbi romanice de la Universitatea din Frakfurt am Main, acolo continuându-şi şi studiile.(14) Revenit în Bucovina, cel mai probabil în vederea satisfacerii stagiului militar, este mobilizat la sfârşitul lunii iulie 1914 (15), odată cu Leca Morariu, şi va fi trimis, asemenea altor mii de tineri români, să lupte pentru un imperiu şi un împărat care nu erau ai lui, să apere nişte frontiere prost întocmite, să-şi verse sângele pentru o cauză ce-i era străină. După o serie de peregrinări cu unitatea sa pe drumurile Galiţiei, în toamna lui 1914 reuşeşte să obţină un concediu şi (împreună cu cumnaţii săi, Aurel Morariu şi Vasile Grecu)(16) se refugiază în Bucureşti, acolo unde îşi va stabili definitiv domiciliul. Încă din anii liceului va scrie o serie de foiletoane pe care le publică în ,, Patria” de la Cernăuţi( 1909-1910) şi tot din această perioadă revista ,,Ion Creangă” din Bârlad (1908-1910)îi va publica folclor cules din satele Bucovinei, întreprindere pentru care îi era dator, cu siguranţă, părintelui catihet Marian. Bun cunoscător al limbilor germană şi greacă, traduce intens, începând din ultimii ani de liceu şi continuând în anii studenţiei, teatru, broşurele cu conţinut moral religios şi filosofie din aceste limbi, şi publică un dicţionar de buzunar român-german şi german-român. Tot înainte de război publică, la Cluj, Cernăuţi şi Solca, primele volume de folclor, studii despre nivelul economic atins de elementul românesc din Bucovina, un volum de nuvele şi primele încercări de critică literară. Chiar de la stabilirea sa în Bucureşti, întâi ca profesor la Liceul ,,Cantemir Vodă”, ca proprietar de librărie, apoi de tipografie şi întemeietor al Institutului de Arte Grafice,,Bucovina” , Ilie E. Torouţiu va dovedi, pe de o parte, o ambiţie ieşită din comun pentru a-şi asigura un loc al său într-o lume care-l privea ca pe un străin, pe de altă parte o loialitate statornică pentru bucata lui de ţară şi pentru oamenii acesteia, casa lui fiind gazdă primitoare pentru bucovinenii ajunşi, pentru cine ştie ce pricini în capitală, iar editura şi tipografia lui dând posibilitatea afirmării unor condeie ale pribegilor din ţara fagilor, alături de lucrări ale unor nume cunoscute şi apreciate în peisajul literar românesc. Cu o bogată activitate publicistică, polemist de temut în perioada interbelică, va continua să traducă şi va realiza importante lucrări de literatură comparată, aplecându-se mai ales asupra influenţelor germane în literatura şi filosofia română. Cel mai mare merit al lui Torouţiu în cultura română rămâne însă publicarea, în treisprezece volume, a colecţiei ,, Studii şi documente literare”, circa 8000 de pagini care cuprind corespondenţa membrilor,,Junimii” şi pe cea a ,, Sămănătorului”, însoţite de cuprinzătoare şi judicioase note şi comentarii ale autorului, menite să scoată la lumină adevărul despre oameni şi fapte care au fost, despre o epocă de aşezare a statului şi culturii române pe noi coordonate, despre cei care, prin truda şi cu sudoarea lor, au arat pe ogorul sfintei limbi române. Premiat, pentru această realizare, de Societatea Scriitorilor Români, primit, ca membru corespondent, în Olimpul culturii române, membru activ şi responsabil în Societatea germaniştilor români, făcând o adevărată activitate de mecenat în literatura română, Ilie E. Torouţiu va conduce între anii 1939-1944,o perioadă extrem de grea, care va marca dureros existenţa fiinţei româneşti, celebra revistă ,, Convorbiri Literare”, căreia-i va închina şi timpul şi sufletul şi resursele sale financiare. Nu este o experienţă nouă, având în vedere că între 1927-1929 a editat propria revistă, ,, Floarea Soarelui”, iar revistei conduse de cumnatul şi prietenul său, Leca Morariu, i-a asigurat în repetate rânduri tipărirea pe speze proprii. N-a fost uşor să supravieţuiască în anii războiului; credite obţinute tot mai greu, cheltuieli tot mai mari, bombardamente care au decimat bunurile adunate într-o viaţă de om harnic şi perseverent au deteriorat starea de sănătate a cărturarului dar mai ales a soţiei sale. Nu s-a plâns niciodată, nimănui, de greutăţi; dimpotrivă, corespondenţa cu cumnaţii săi (17), pribegi retraşi iar din Bucovina şi aciuaţi pe unde a vrut Dumnezeu, denotă un caracter puternic, o voinţă îndărătnică de a o lua de la început, asemenea lui Sisif, de a face noi investiţii, de a-şi repune pe picioare, pentru el şi pentru muncitorii pe care i-a preţuit toată viaţa, tipografia ce era a doua sa casă. Îndărătnicia aceasta tipică omului ridicat prin muncă este relevată şi în puţinele scrisori trimise după instaurarea regimului comunist. Într-una dintre ele, trimisă profesorului Ştefan Cuciureanu, vechiul său colaborator de la ,,Convorbiri Literare”, academicianul bucovinean spune: ,, Am avut mult de suferit de pe urma stigmatului că am întemeiat printr-o muncă de rob timp de treizeci de ani o instituţie de cultură, pe care acum au desfiinţat-o cu desăvârşire. Acolo-i o magazie de nu ştiu ce. N-a mai rămas nimic. Nu-i baiu: nu-i moartea cailor după voia cânilor, dar loviturile măgarilor m-au durut.” (18) Au fost multe lovituri: naţionalizarea tipografiei, confiscarea multor documente literare, târârea cărturarului într-un proces de sabotaj, impunerea chiriaşilor în casa lui de pe strada Argentina, cartelarea produselor de strictă necesitate, lipsa oricărui sprijin material la o vârstă care nu-i mai permitea să o ia de la capăt, toate aceste nedreptăţi făcute de cei hotărâţi să pescuiască în apele tulburi ale începutului noului regim au grăbit sfârşitul fizic al unei familii model de dăruire, abnegaţie şi muncă comună întru sporirea culturii româneşti. Şi dacă nimic din răutăţile lumii pe care de atâtea ori i-a fost dat s-o vadă schimbându-se nu l-a doborât, găsind de fiecare dată forţa de a merge înainte, boala şi apoi moartea celei ce i-a fost tovarăşă de viaţă aproape 34 de ani i-a răpus voinţa, flacăra vieţii lui stingându-se odată cu dispariţia Elvirei, singurul mod prin care putea să se ferească de singurătate, dovada vie a unei iubiri de-o viaţă. A fost o dragoste de vechi basm românesc, sinceră şi cu bună cuviinţa caracteristică oamenilor înţelepţi, încheiată tot ca în basmele româneşti cu ,, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” deşi ei abia păşiseră pragul acestei vârste atunci când, discreţi cum au trăit toată viaţa, s-au retras în eternitate. Activitatea sa culturală va începe să atragă atenţia abia în cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, după reintrarea vieţii pe un făgaş relativ normal şi în condiţiile în care, muncind pe brânci, nepermiţându-şi o clipă de răgaz, veşnic în căutare de utilaje, credite şi comenzi, Ilie E.Torouţiu devenise o figură cunoscută în peisajul cultural bucureştean. Despre activitatea sa în primii ani ai vieţii sale din capitală se cunosc destul de puţine lucruri, deocamdată. Profesor de germană la ,, Cantemir Vodă”, nu se va mulţumi doar cu statutul de simplu salariat şi, cum o demonstrează corespondenţa viitorilor săi cumnaţi existentă în Fondul ,,Octavia şi Leca Morariu”, foarte curând după instalarea în capitală este intens preocupat de posibilitatea achiziţionării unei tipografii. Probabil că timpul liber este mult comprimat în această perioadă şi, muncind ca un rob spre a-şi achita datoriile contractate la bănci, nu mai apucă să scrie. Abia pe la 1920 publică textul unei conferinţe susţinute la Cercul ,,Libertatea” din Bucureşti- Un iscusit traducător al poeziei româneşti în limba evreească (19), în care vorbeşte despre activitatea lui Salomon Segall, ceea ce atrage atenţia lui Gala Galaction. Acesta, într-un articol publicat în 1920 revista ,,Luptătorul”, face aprecieri atât asupra importanţei demersului lui Salomon Segall, căruia îi apreciază efortul de a face cunoscute frumuseţile literaturii române printre vorbitorii de idiş, cât şi la adresa conferenţiarului. Despre acesta, pe care-l consideră,, un inimos cărturar bucovinean”(20), autorul ,,Bisericuţei din răzoare” consideră că ,,are o însuşire preţioasă faţă de alţi intelectuali români.Fiind bucovinean, a avut prilejul să înveţe, pe lângă ruteneşte şi nemţeşte, şi idiomul specific în care se înţeleg evreii între dânşii.” (21) Cât despre includerea numelui său în lucrări bibliografice de anvergură, ceea ce ar fi stabilit locul meritat într-o ierarhie culturală românească, se pare că prima menţionare de acest fel a activităţii literare a feciorului lui Toader Torouţ din Solca este cea a lui Constantin Loghin făcută în volumul Scriitori bucovineni.Antologie apărută la Bucureşti în 1924 în seria Publicaţiunile Casei Şcoalelor a tipografiei Reforma Socială. Considerând că face ,,o operă de dreptate şi de recunoştinţă faţă de înaintaşi”(22), plecând de la faptul că ,,nici în Bucovina nu se mai găsesc operele acestor scriitori, deoarece ele sunt de mult epuizate şi numai cu greu accesibile specialiştilor”(23), literatul, de asemenea bucovinean, înregistrează în câteva sute de pagini, pe scriitorii din nord de ţară. După ce la pagina 15 numele lui I.E.Torouţiu este menţionat printre culegătorii de folclor alături de cele ale lui I.G.Sbiera,E. Niculiţă-Voronca, D.Dan şi L.Morariu, paginile 299-310 îi sunt consacrate în totalitate. Cele câteva rânduri despre lucrările autorului (,,Are traduceri , studii statistice-economice asupra stărilor sociale din Bucovina, cântece şi poveşti poporale precum şi un volum de încercări literare”) (24) sunt urmate de textul ,,Străjerul cetăţii”, atât de elocventă dovadă a apartenenţei scriitorului menţionat la acea categorie de oameni conştienţi de rostul lor în viaţa comunităţii. Doi ani mai târziu, acelaşi C. Loghin scoate la Cernăuţi, la Tipografia Mitropolit Silvestru, două lucrări: Istoria literaturii române în Bucovina. 1775-1918 şi Istoria literaturii române(dela început până în zilele noastre). Cum este firesc, în prima dintre ele autorul tratează, cu firească preţuire, pe creatorii de literatură din această provincie, scrierile lor fiind considerate ,,ecoul durerilor şi bucuriilor noastre.”(25)Prezenţa lui I.E.Torouţiu în capitolul ,,Ceilalţi scriitori” este firească, la acea dată el având publicate puţine lucrări. Spre deosebire totuşi de antologia din 1924, aici sunt prezentate câteva date biografice, se fac referiri la perioada şcolarităţii(,, Ca mai tuturor băieţilor noştri fii de ţărani, viaţa de liceu i-a fost un calvar de neajunsuri şi suferinţe”)(26) sau la primele lucrări ale autorului prezentat. Fără să menţioneze colaborarea la ,,Patria” sau ,,Ion Creangă”, C.Loghin prezintă ca prime lucrări culegerile de folclor, precizând că Frunză verde… reprezintă ,,o parte dintr-o vastă lucrare <Cântecele şi basmele neamului românesc din Bucovina>pe care ne-a făgăduit-o dar nu ne-a dat-o până acum”(27). Se face referire pentru prima dată la biblioteca de popularizare ,,Bucovina” editată de Torouţiu la Bucureşti, Loghin considerând că astfel se continuă tradiţia cultivată de Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, şcoala românească din Bucovina şi ziarul ,,Deşteptarea” al cărui suflet a fost părintele C. Morariu. Din opera autorului analizat Loghin face o succintă analiză a volumului de nuvele şi schiţe Chipuri, apărut la Cluj în 1912. Apreciind că ,,…izbuteşte mai bine în redarea unor crâmpeie din viaţa sărăcăcioasă de student”(28)şi că ,,Uneori nu poate fi impersonal şi abstract, ci izbucneşte în patetice declamaţii patriotice”(29), literatul din capitala Bucovinei concluzionează că ,,…fără mari pretenţii, acest volum aduce ceva caracteristic din Bucovina-elementul duios şi patriotic.” (30) În 1938 acelaşi harnic cernăuţean C. Loghin îşi vedea publicată la aceeaşi editură Antologia scrisului bucovinean până la Unire, lucrare în care, în vol.II-Proza-paginile 239-256 îi sunt consacrate celui născut la 17 iunie 1888 la Solca ,,din părinţi ţărani foarte sărmani”(31). Având în vedere că în 1938 I.E.Torouţiu devenise deja cunoscut în lumea istoriei şi criticii literare (publicase primele şapte volume din Studii şi documente literare, fusese premiat de Societatea Scriitorilor din România, devenise membru corespondent al Academiei Române) noua antologie cuprinde mai multe date despre anii de formare, activitatea publicistică, traducerile din germană şi greacă, folclorul cules de cărturarul bucovinean, un ,, merit nepieritor pentru literatura română dobândindu-şi publicând vasta colecţie a <Studiilor şi documentelor literare>”(32). Sunt enumerate lucrările publicate de I.E.Torouţiu până în momentul respectiv (44 de titluri, ultimele fiind Studii şi documente literare vol. VII şi Pagini de istorie şi critică literară, apărute în 1936). Este publicată nuvela Mama, un înduioşător portret născut, măcar în parte, din experienţa copilăriei sale necăjite. Nu este o capodoperă literară dar este o fărâmă de suflet românesc arzând pe rugul jertfelniciei întru nemurirea nu a unui om ci a unui neam. De altfel, în Cuvântul introductiv, fostul preşedinte al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, Grigore Nandriş preciza: ,,Nu ne-a călăuzit intenţia de a dezgropa opere de artă, ci gândul pios de a recunoaşte strădaniile înaintaşilor şi de a contribui la înfăţişarea adevărată a unei epoci, când slova românească avea putere magică, iar cultul ei era o religie. Talentele reale alături de stihuitori şi prozatori de ocazie au făcut să răsune cuvântul românesc cu ecoul credinţei mântuitoare în sufletul generaţiilor, care au simţit aici, mai mult decât în oricare altă parte pericolul înstrăinării.” (33) Dacă în antologiile bucovinene lui Ilie E.Torouţiu îi sunt consacrate mai multe pagini(13, respectiv 18), în Istoria literaturii române(dela început până în zilele noastre) editată în acelaşi an bucovineanul lipseşte cu desăvârşire şi situaţia aceasta se repetă şi în ediţiile imediat următoare (1926,1927, 1929), abia în ediţia a V a,din 1933, fiind menţionat în capitolul ,,Alţi critici şi istorici literari” la sfârşitul enumeraţiei: ,, I.E.Torouţiu (Studii şi documente literare, 2 vol)ş.a” (34) Această lapidară menţiune se va repeta în ediţia a VI a(1937), a VII a(1938),aVIIIa(1940)… a XIII a, cu singurele modificări că au apărut mai multe volume din Studii…. Abia în ediţia a XIV a C. Loghin, referindu-se la Titu Maiorescu, va da mai multe referinţe despre procuratorul arhivei maioresciene. În cap. IV, consacrat veacului XX, în subcapitolul 3-,,Critica şi istoria literară”-, după ce acordă un spaţiu larg lui M. Dragomirescu(1868-1942) şi discipolilor săi-P.Cerna, C.Pavelescu, C.Moldovanu, E.Gârleanu, I.Minulescu, Al.T.Stamatiad, M.Sorbul-adepţi ai curentului estetic iniţiat de critic, urmează aproximativ două pagini consacrate altor critici şi istorici literari. Sunt menţionaţi aici foarte lapidar Gh.Adamescu, S.Puşcariu, P.V.Haneş, Gh.Pascu, D.Caracostea, P.Constantinescu, Perpessicius, P.Zarifopol, G.Călinescu, Ş.Cioculescu, V.Streinu şi ultimul, prezentat într-un spaţiu ceva mai larg, I.E.Torouţiu,cu un portret chiar(dintre criticii prezenţi în volum doar prezentarea lui M.Dragomirescu mai este însoţită de portret): ,,I.E.Torouţiu(n.1888), care în vasta sa colecţie de <Studii şi documente literare>(până acum au apărut 12 volume) ne oferă un imens material de documentare literară.[…] Însoţite de multe note şi comentarii foarte conştiincios lucrate, aceste studii constituie un material foarte preţios pentru înţelegerea oamenilor, pentru aprofundarea mediului de inspiraţie şi pentru cunoaşterea condiţiilor de creaţie”(35). În mare măsură, notiţa informativă din Antologia scriitorilor bucovineni din 1924 a lui C. Loghin este preluată de Gh. Adamescu mai întâi în a sa Contribuţiune la bibliografia românească. Dacă profesorul C. Loghin nu-l înscrie, până în 1933, în Istoria literaturii române”, poate dintr-o prea mare modestie ori exagerată teamă de ridicol(considerând poate nesemnificativă contribuţia bucovineanului la întemeinicirea sfintei limbi române), o va face Gh. Adamescu,(istoric literar, bibliograf român, membru al Academiei Române din 1921) în noua Istoria literaturii române editate în 1928, în care enumeră 30 dintre lucrările autorului(fără Modernism…ieşit de sub teascurile tipografiei în 1926)(36).Cum singura lucrare de referinţă menţionată de academicianul Gh.Adamescu este antologia lui C.Loghin considerăm că abia acum modestul I.E.Torouţiu începe să se impună în peisajul cultural al României Mari. Abia după apariţia primului volum din Studii şi documente literare numele lui Torouţiu va fi mai des vehiculat de filologii români ce-i vor recunoaşte meritele acestui harnic şi tăcut muncitor în grădina cuvintelor. Astfel, în toamna lui 1931, Perpessicius semnala în ,,Cuvântul” de joi, 26 noiembrie(articolul va fi preluat de revista cernăuţeană a lui L. Morariu, ,,Făt Frumos” nr.6, nov.-dec.1931) apariţia unui ,,început de faptă editorială dela care istoriografia românească are numai bine de aşteptat” (37) apreciat, analogic, drept ,,un Hurmuzache al celor literare, de extensiunea şi importanţa celui istoric.”(38). Fapta celor doi bucovineni(primul volum a fost realizat în colaborare cu Gh. Cardaş) este foarte bine primită de oamenii de litere români, acelaşi Perpessicius considerând că ,,opera oricărui autor se luminează prin cunoaşterea condiţiilor de laborator în care a fost distilată”(39),volumele din Studii…care urmau să mai apară având tocmai această utilitate primordială,de a spori valoarea,,când poemul sau nuvela se văd înflorind ca nufărul din nămol.”(40).Cât despre calitatea muncii celor doi, Perpessicius remarcă faptul că ,,volumul întruneşte toate condiţiile unei lucrări moderne, mai exact occidentale. Profunziune de note explicative şi indice sistematic, uşor maniabil, completează meritele acestei lucrări şi-i dau toate atributele unui veritabil instrument de cultură”(41), semnalând ,,cu toată deferenţa râvna şi utilitatea colecţiei…”(42). Ultimul număr din 1931 al revistei ,,Făt Frumos”, mai sus menţionat, sesizând importanţa faptei culturale a celor doi autori, consacră 44 din cele 100 de pagini ale revistei lui I.E.Torouţiu, prezent ca autor (pagini din monografia Goethe, rectificări de istorie literară,critică literară) sau,,erou”al criticii literare (Perpessicius despre Studii…, G.Tudor despre Heine şi heinismul în literatura românească). Într-o notă a redacţiei se apreciază:,, substanţialele şi documentatele pagini din viitoarea monografie goetheană a colaboratorului nostru, d. I.E.Torouţiu, publicate în nr. trecut din revista ,,Făt Frumos” au trezit pretutindeni un frumos ecou, care sunt şi rămân pentru autor singura satisfacţie pentru o muncă asiduă în domeniul literaturii comparate. Profesorul de limbă şi literatură germană de la Universitatea Bucureşti, d.l Simion Mândrescu, şi-a inaugurat în 11 noiembrie cursurile din acest an aducând mari elogii d.lui I.E.Torouţiu pentru studiile care leagă în mod atât de fericit manifestările literaturii noastre cu cea germană.”(43). Rare sunt, de altfel, numerele revistei cernăuţene în care să nu apară informaţii despre literatul solcan, fie că este vorba despre semnalarea unor noi volume, a recenziilor acestora, a polemicii în care Torouţiu excela, fie că sunt prezentate actele de binefacere ori activitatea desfăşurată în diverse societăţi culturale. În acelaşi sfârşit de an 1931 Gallia Tudor, în cadrul unei şedinţe a ,,Prietenilor istoriei literare” face elogioase aprecieri la adresa monografiei Heine şi heinismul în literatura românească, studiu la care Torouţiu lucra, după propriile mărturisiri, din 1911. Părerile Galliei Tudor sunt puse sub semnul aprecierilor venite de la Universitatea din Bologna, de unde profesorul Carlo Tagliavini, care primise cărţile lui Torouţiu( monografiile Heine şi Sudermann), transmite: ,, …mi se pare că lucrările domnului Torouţiu sunt între cele mai bune cercetări de literatură comparată.”(44). Recenzoarea, demonstrând o atentă lectură a operei prezentate, precum şi o cunoaştere în profunzime a scrierilor lui Heine şi despre Heine, remarcă excelenta documentare şi imparţialitatea lui Torouţiu în prezentarea aceluia care, în concepţia criticului bucovinean, ,,marchează tipul cel mai reprezentativ al poporului evreu, cu toate calităţile indiscutabile şi defectele rasei sale.”(45).Aprecierile privesc atât calităţile de critic literar ale lui I.E.Torouţiu(,,profunzime de gândire şi justeţă”(46)), claritatea şi conciziunea exprimării (,,cele mai profunde idei şi concepţii, autorul le exprimă printr-un număr foarte restrâns de cuvinte dar alese astfel încât să redea perfect atât gândirea cât şi intenţia îmbinându-se ambele într-o armonie desăvârşită.”(47)) cât şi preocupările pentru estetică ale unui editor ce se respectă, care face din carte o bijuterie artistică şi nu un simplu act de mercantilism:,,Preocupat continuu de ideea frumosului, în afară de condiţiunile tehnice admirabile ale formei în care îmbracă conţinutul valorosului său studiu critic, însoţeşte unele capitole precum şi unele pasagii prin frumoase ilustraţii, cari şi ele întregesc parcă ideile expuse de autor pe de o parte, iar pe de alta exprimă sensibilitatea fină, duioasă a lirismului heinean.”(48)Extinsa părere a Galliei Tudor vine să confirme ceea ce Al. Criţă afirma în 1930: ,, După preţioasele monografii C.Sylva(1924), Kant(1925) şi H. Sudermann(1930) în româneşte, harnicul nostru compatriot, d-l prof.I.E.Torouţiu ne dă acum o amplă monografie de acelaşi gen despre Heine. Merituosul popularizator de literatură germană (căci d-l Torouţiu ne-a dat şi traduceri din Hebbel, Grillparzer şi Anzengruber) stăruie într-un mare capitol asupra traducătorilor şi traducerilor din Heine în româneşte. E aici, alături de justă apreciere, o uimitoare bogăţie de informaţie bibliografică, informaţie care dovedeşte migală şi muncă de pasionat cercetător literar. Original şi-evident- după cele mai recente izvoare informat, e capitolul despre viaţa şi despre ecoul general al operei lui Heine -,,heinismul” cum îi zice d-l Torouţiu. Deci: o importantă contribuţie ştiinţifică, de care nici un istoric literar nu se poate dispensa. Ca să ilustrăm lucrul cu o dovadă: ni se reaminteşte până şi un contact al lui G. Alexandrescu cu Heine- fapt atât de puţin ştiut în istoria literară contemporană.” (49) ,,Făt Frumos”, minunata revistă de cultură românească din nordul nostru de ţară, al cărei suflet a fost Leca Morariu, publică în nr.1-2/1932 darea de seamă făcută la ,, Asociaţia publiciştilor români” în aprilie 1932 de către Scarlat Preajbă. Este un omagiu adus atât operei(vol. I din Studii…) cât mai ales autorilor, I.E.Torouţiu şi Gh. Cardaş, în mod deosebit celui dintâi. Recunoscând că a fost iniţial atras de conţinutul operei ca atare, raportorul mărturiseşte că l-a atras mai mult apoi Torouţiu prin notele care împlinesc opera publicată, prin aceea că ,,şi-a luat sarcina grea şi obositoare, să desfunde lăzile încuiate, să scoată hârtiile prăfuite, să le smulgă din uitare şi să le dăruiască luminii viitorimii. Apoi, mai mult încă, să le documenteze, să le întărească valoarea lor prin note şi adnotări explicative care le măresc însăşi fiinţa şi rostul existenţei lor. Din hârtii moarte şi uitate, d-l Torouţiu a făcut fiinţe vii, trăitoare, căci le-a dat viaţă.”(50)Sunt aduse la cunoştinţa publicului cititor scrierile autorului, prima fiind încadrată la 1909-fără precizarea vreunui titlu-, celelalte fiind grupate pe domenii (piese de teatru, filozofie, scrieri religioase, încercări, cercetări şi critici literare, cântece şi poveşti populare din Bucovina, scrieri sociologice, dicţionare, monografii). Se face apoi o minuţioasă prezentare a vol.I din Studii…(numărul de pagini al fiecărui capitol, numărul scrisorilor publicate, numărul scrisorilor pe autori,etc), fiind elogiată munca ce a dus la prezentarea ,, materialului lucrat cu migală, catalogat, sistematizat, adnotat, material colosal hărăzit pierzării, uitărei sau nesocotirei…”(51). ,,Nu ştii ce să admiri mai mult: migăleala lucrului, perseverenţa cercetărilor după o metodă ştiinţifică, răbdarea, bogăţia de cunoştinţe în toate domeniile, preciziunea materialului informativ, sistematizarea operei, cum numai cei ce au urmat şcoala germană sunt în stare la o asemenea muncă. Toate acestea se găsesc în notele adiţionate de Torouţiu.” (52) Modest, aşa cum îl surprinde şi autorul raportului-,,aparenţa modestă ascunde o energie deosebită”(53), ,,sub privirea lui blajină se ascund scăpărări de iluminări care, când ies, dovedesc că dincolo sunt frământări, sunt iscodiri de care numai spiritele superioare sunt animate.”(54)- I.E.Torouţiu răspunde elogiilor scurt, în două idei: pe de o parte îşi asumă obligaţia de a continua munca începută, nu fără teama de,,a nu putea restitui cu onestitate avansul acordat”(55) pe de altă parte îşi exprimă recunoştinţa pentru colaborarea cu Gh. Cardaş, cu care se simte obligat să împartă aprecierile. Cum era şi de aşteptat, nu toţi literaţii vremii au acceptat uşor ascensiunea cărturarului, cel mai fervent opozant fiind G. Călinescu. Orgolios, acesta, deranjat de preocupările pentru studiul vieţii şi operei lui Eminescu de către o serie de intelectuali interbelici, izbucneşte uneori în atacuri violente, folosind un limbaj vulgar, la adresa altor cunoscători ai fenomenului eminescian: Leca Morariu şi I.E.Torouţiu. Se pare că articolul acid din ,,România Literară” nr.16 din 4 iunie 1932, intitulat Eminescologi ,s-a vrut un răspuns la criticile polemistului necruţător care a fost cel din urmă menţionat, critici atât la adresa ,, Vieţii şi operei lui Eminescu” cât şi a poziţiilor adoptate de Călinescu faţă de apariţia altor lucrări despre poetul-nepereche. O asemenea lucrare apare de sub rotativele tipografiei ,,Bucovina” a lui Torouţiu în 1932; este vorba de Naţionalismul lui Eminescu a lui D. Murăraşu. În ;România Literară” nr.13 din 14 mai 1932 editorul Torouţiu face o caldă şi argumentată recenzie acestei lucrări apreciind ,,imensitatea muncii depuse de cercetător”(56), ,,munca trudnică”(57) din care a ales tot ce era mai elocvent, precum şi metodele folosite:,, În ce priveşte metoda, renunţând la estetismul nebulos şi dispreţuitor de date precise şi la istorismul care se îngrădeşte cu date fără să ţină seama de frumuseţea scrierilor, d-l Murăraşu, aşa cum îi dicta însuşi bunul simţ, a înţeles că are să se ocupe de o operă din care o parte este poezie determinată de anume împrejurări iar altă parte e proză politică remarcabilă care, dacă şi astăzi se citeşte cu plăcere, e numai fiindcă afară de idee se găseşte în ea suflu liric şi expresie.”(58)Este firească atitudinea lui I.E.Torouţiu dacă nu uităm că apărarea intereselor naţionale a fost temelia activităţii tuturor intelectualilor români, dintr-o lume în care prezenţa mormintelor descălecătorilor de ţară era îndemn la activitate naţională perpetuă. Necunoscând acest sentiment, supărat că romanul lui ,,Viaţa lui Eminescu” a fost aspru criticat ( Lovinescu spunea, după prima lectură că e ,,obositor şi neinteresant”(59)) pentru că-l demitiza pe erou iar critica nefavorabilă făcută studiului lui D.Murăraşu a stârnit o reacţie vehementă a lui Torouţiu, G. Călinescu izbucneşte în articolul menţionat:,, se chiamă <eminescolog> un publicist care, fără să se fi ilustrat în nici un domeniu al culturii,(ba uneori fiind cu totul refractar ei), se aşază ca muşiţa pe suprafaţa problemelor eminesciene şi o umple cu o cangrenă verzuie şi fetidă.[…] Eminescologul este ori cu desăvârşire incult ori de o incomprehensibilitate fioroasă,de un fanatism şi un moralism superlativ, care mârâie la orice presupusă atingere a gloriei eminesciene.” (60) După ce este lovit cu artileria grea a cuvintelor Leca Morariu(despre care afirmă că ,,manifestă simptome acute de eminescologie”(61),,,compilează ştiri în vederea unei biografii” (62) şi este,,om greoi la înţelegere, fără nici o comunitate sufletească cu artele”(63)) este rândul lui Torouţiu să cunoască tirul dispreţului: ,,În sfârşit abuzez de bunăvoinţa cititorului şi-i prezint pe cel mai proaspăt eminescolog, pe d-l I.E.Torouţiu. Cu acesta din urmă chestiunea este mai simplă.El n-are în privinţa lui Eminescu nici o informaţie deocamdată, dar este un tipograf impulsiv, cu pretenţii de cultură, care, după ce ia bani pentru cărţile pe care le tipăreşte cu aer de editor, le apără apoi violent în revistele ce ies de sub teascurile sale, cum e cazul cu revista <Mihai Eminescu>.”(64) Paralel cu articolele polemice (antrenante şarje anti-Călinescu, anti-Arghezi,anti-Ciorănescu ori anti-Sân-Giorgiu) în care-şi apără cu argumente solide ideile, I.E.Torouţiu îşi va continua activitatea de harnic şi generos colecţionar. Teama exprimată la începutul anului 1932 rămâne doar o figură de stil, dovedindu-se a fi neîntemeiată. Anii care au urmat au confirmat perseverenţa cărturarului pasionat de vremurile de înălţare din alt veac care ,, luând forme concrete, traduse prin fapte, au însemnat întâiele aşezări ale României moderne.”(65) În 1932 apar volumele II şi III iar în 1933 volumul IV din Studii…. După parcurgerea primelor trei volume ale colecţiei, Camil Petrescu considera că această operă ,,înseamnă o mare bucurie”(66), că documentele prezentate ,,complectate cu un imens bagaj de note,[din] aceste 1000 de pagini se citesc cu interesul şi agrementul unui roman, atât de bogate sunt în lucruri şi întâmplări dintr-o întreagă epocă.”(67). Impresionat de calitatea materialului lecturat, romancierul apreciază că ,,aceste volume din Studii şi documente literare sunt de altfel caracteristice pentru o mentalitate, aceea de cărturar român”(68). Plecând de la premisa că ,,intelectualitatea este un anumit colorit sufletesc, care impregnează toate actele şi gândurile cuiva”(69),Camil Petrescu arată că, din nefericire, există mulţi profesori universitari care nu sunt intelectuali autentici, manifestându-şi tacit regretul că Ilie Torouţiu nu a lucrat în mediul universitar. Torouţiu este însă un cărturar, activitatea acestuia fiind ,,îmbibată de pasiune în regiunea unde se hotărăşte soarta cărţilor. Tot ce priveşte faptul scris, literar, este obiect de considerare şi cult perseverent.”(70) Cunoscător al vieţii şi operei lui Torouţiu, autorul Sufletelor tari sesizează influenţa familiei Morariu asupra aceluia ce avea să fie, în mica tipografie situată în fundul unei curţi bucureştene de după primul război mondial,,,asimilat caselor, maşinilor, corecturilor, tuturor cernelurilor.”(71) Apariţia volumului III al colecţiei cumnatului său, prilejuieşte lui Leca Morariu posibilitatea ca, prin recenzia făcută, să aprecieze ,,uimitoarea putere de muncă şi generoasa munificenţă a d-lui I.E.Torouţiu”(72), ,,vigurosul entuziasm al d-lui Torouţiu pentru o cât mai autentică prezentare a realităţii istorice”(73), constatând că ,,înalta culturalitate bucovineană e din nou la datorie.”(74) În contextul apariţiei primelor volume ale colecţiei, criticul Pompiliu Constantinescu aprecia ,, benedictina răbdare”(75) a autorului precum şi intransigenţa cu care acesta şi-a apărat punctele de vedere, intransigenţă pe care o vede ca un semn de îndărătnicie. Şi totuşi, acelaşi cunoscut critic interbelic concluzionează, referitor la Studii…: ,,Meritul d-lui Torouţiu nu e mai puţin de elogiat, cu toată această predispoziţie de îndărătnic şi ortodox colecţionar: materialul pus la îndemâna istoriei literare e atât de preţios, în unele laturi, încât din el se poate alcătui o întreagă monografie asupra <Junimii>.”(76) În scrierile lui P.Constantinescu personalitatea lui Torouţiu va reveni, fiind menţionat fie ca editor(77), fie ca autor al unor lucrări, de atenţie mai specială bucurându-se Pagini de istorie şi critică literară, criticul remarcând obiecţiile făcute monografiei lui G.Călinescu.(78) Ca urmare a publicării primelor volume din preţioasa colecţie, la 7 aprilie 1934 Torouţiu este ales membru activ al Societăţii Scriitorilor din România, societate care, în acelaşi an îl premiază cu premiul anual de critică ,,Ştefan I. Costacopol” în valoare de 6000 lei ( într-o scrisoare pe care o trimite acestei societăţi, mulţumind pentru distincţia acordată, premiatul roagă să se aprobe înfiinţarea unui nou premiu literar, indivizibil, care să se acorde pentru o lucrare apărută în 1934 în care să precumpănească specificul naţional, în valoare de 12000 lei, donaţia lui fiind înscrisă în lista de premii)(79) .Cu această ocazie, ,,Făt Frumos” nr.1-2/1935 reaminteşte cititorilor cele mai importante lucrări ale ,,eruditului şi temeinicului cercetător”: ,, Oameni şi cărţi” în care, în 1914, se dovedea ,,mult promiţător scormonitor de istorie literară”(80)apoi, cronologic, monografiile consacrate Carmen Sylvei,lui H.Heine sau H.Sudermann în care,,se afirmă matur.”(81) Că nu este vorba de cuvinte de laudă gratuite aşa cum s-ar putea crede la o lectură superficială, o dovedeşte I.Brucăr într-un articol publicat în ,,România Literară” nr.70 din 17 iunie 1933(Torouţiu împlinea atunci 45 de ani) intitulat Filosofia în <Studii şi documente literare>.Pornind de la premisa că amănuntele din viaţa unor personalităţi, cu tot caracterul temporalităţii lor, pot conduce la revelarea unor adevăruri ce pot scăpa altfel celor mai atente cercetări, cu ajutorul unor scrisori din Studii…autorul descoperă influenţe ale filosofiei engleze(Buckle,Latus, Draper) sau germane(Schopenhauer, Kant, Jasche) în cultura română.,,Iată deci şi ceva despre viziunea statică a <Studiilor şi documentelor literare> studii pe care unii le pot crede utile numai pentru valoarea bibliografică şi istorică a lor. Nu, scrisorile pe care d.I.E.Torouţiu le-a intitulat <Studii şi documente literare> şi pe care d-sa le-a însoţit de sute de note deosebit de preţioase pentru informare, precizia şi bogăţia lor de amănunt au şi un cuprins vast de idei ce se pot laolaltă relaţiona şi care pot constitui, cum am văzut, elemente de valoare pentru o cunoaştere statică a lor.” (82) Anul 1936 aduce literaturii române volumul Pagini de istorie şi critică literară pe care I.E.Torouţiu îl scoate în propria tipografie. Cele 272 de pagini reiau articole apărute în presa treizecistă, dovadă a perseverenţei incurabilului polemist. Rod al unor sistematice şi verificate studii şi cercetări făcute de-a lungul timpului, temeinic argumentate cu documente pentru colecţionarea cărora a dat dovadă de pasiune pătimaşă, Paginile… ne înfăţişează două categorii de cercetători; pe de o parte cei aplecaţi asupra studiului minuţios, care-şi verifică repetat orice informaţie, care-şi demonstrează cu argumente de netăgăduit orice informaţie, care se bucură pentru stabilirea fiecărei date sau fiecărui nume ce pot face lumină în hăţişurile vieţii şi operei celor pe care-i studiază; pe de altă parte, onestul bucovinean scoate la iveală pe cei care ,,utilizează osteneala altor cercetători fără ca să citeze”(83), care mistifică ori plagiază în modul cel mai evident. Făcând Critica criticii româneşti, o recenzie a Paginilor…, Petru Iroaie dovedeşte o caldă simpatie pentru acest ,, om al preciziei, izvoditorul de documente şi studii literare [care] confruntă ediţiile cu manuscrisul oridecâteori s-ar isca vreo umbră de neîncredere.”(84). Sesizează nemulţumirea literatului faţă de ,,năpădirea literaturii de imoralitatea”(85) determinată de spiritul mercantilist precum şi superficialitatea unor intelectuali care ,, bagatelizează istoria literară”(86). Se simte, de asemenea, amărăciunea recenzorului izvorâtă din modul superficial de abordare a cercetării al unor literaţi români:,,atâta inconştienţă şi incorectitudine…”(87). P.Iroaie aduce la cunoştinţa cititorului care nu a intrat în posesia volumului cazurile de falsificare a adevărului istoric, de plagiat grosolan: ,,Încolo, d.Călinescu plagiază curent, împăunându-se cu osteneală şi înţelepciune străină.Astfel G.BogdanDuică, I.E.Torouţiu, D.Murăraşu, Cezar Papacostea, Leca Morariu,O.Densuşianu, Ilarie Chendi, Sulică, R.Manoliu, V.Gherasim, T.Vianu- toţi plătesc tribut nemărturisit sultanului tătărăsc G.Călinescu care îi bate cu ciubucul pe spate.”(88) Sunt sesizate şi erorile de transcriere din manuscrisele aflate la Academia Română, dovedindu-se superficialitate şi suficienţă. În acest sens nu scapă eruditului recenzor murdăria apărută în transcrierea ,,Ursitoarelor” când,, pentru a-şi susţine teza sa sexuală asupra poeziei eminesciene”(89), Călinescu transcrie ,,tremur curii” în loc de ,,tremur sânii”. Apreciind că ,,d. I.E. Torouţiu restabileşte sau stabileşte pentru întâia dată o serie de percepte pentru studiile literare” (90), P.Iroaie consideră că ,,Literatura română şi străină, îndeosebi cea germană, îi oferă un abundent material comparativ din confruntarea căruia reies trăsăturile caracteristice ale fenomenelor literare.”(91) Acelaşi critic ,,pledează pentru seriozitate şi documentare în studii”(92) deoarece ,, cercetarea critică nu e de domeniul fanteziei, ci e ştiinţă.”(93)Considerând că ,, criticul n-are voie să iscodească după cum îl taie mintea, ci datoria sa este să studieze documentar literatura şi istoria literară”(94), P.Iroaie apreciază că ,,întrunind aceste calităţi, cartea d-lui Torouţiu e una din cele mai frumoase şi mai juste opere de critică literară ce s-a scris la noi.”(95) Rămâne ca cititorul, atât cel contemporan cu Pagini…şi Critica criticii literare, cât şi cel care, privind de la distanţă de aproape trei sferturi de veac, cu obiectivitatea pe care ţi-o dă neimplicarea în vreuna dintre taberele care-şi aruncă reciproc valuri de dispreţ, să observe că ,, exactitatea, controlul şi obiectivitatea care se desfăşoară din prima până la ultima pagină, detaliul şi ansamblul fenomenului literar din cartea aceasta-îl situează pe d.I.E.Torouţiu printre puţinii(Şi cât de puţinii!) veritabili critici români.”(96) Pe aceeaşi lungime de undă se situează şi Nicolae Iorga care publică un articol apreciativ la adresa aceloraşi Pagini… în revista ,,Cuget liber”, articol reprodus de ,,Gazeta Bucovinenilor” din Bucureşti, în ian.1937. Marele istoric precizează că a citit şi a apreciat, în cercetarea operei lui Eminescu, atât lucrarea lui D.Murăraşu cât şi studiul lui G.Călinescu. Îşi manifestă totuşi protestul faţă de,,rolul de premergător modest al cântăreţului ,,Luceafărului” faţă de înflorirea contemporană a autorilor de <flori de mucegai>.”(97) În legătură cu Pagini… Iorga, la ale cărui cursuri de vară de la Văleni Torouţiu era o prezenţă obişnuită, consideră că ,,Dl.I.E.Torouţiu, scriitorul bucovinean totdeauna atât de bine informat şi de precis în constatările sale, şi-a dat osteneala de a verifica, raportându-le la izvoare cunoscute şi necunoscute, aserţiunile celor doi istorici literari, şi rezultatele, unele uimitor de nouă, le dă în eleganta cărticică <Istorie şi critică literară> în care sunt şi alte multe lucruri bune.”(98) Trecând rapid peste ,,îngâmfatele insolenţe ale lui Arghezi”(99) faţă de care avea o veche antipatie, ,,fostul călugăr Teodorescu-Arghezi”(100) fiind considerat unul dintre vinovaţii de criza morală a ţării ,,vădită prin literatura modernistă bolnăvicioasă şi pornografică”(101), Iorga se opreşte în mod special asupra paginilor celor patru volume ale romanului lui Călinescu consacrat lui Eminescu. Marele om de cultură se arată revoltat de acea parte a lucrării care ,,reduce cea mai delicată şi mai duioasă manifestare a iubirii la simple porniri animalice”(102) , Eminescu putând fi perceput drept ,, un psihopat erotic”(103).În notele cu care-şi completează analiza, Iorga cataloghează drept ,,scabros”(104) gestul lui Călinescu de a transcrie cu totul incorect versul din ,,Ursitoarele” corectat de migălosul Torouţiu, făcând o scurtă referire la romanul ,,Cartea nunţii” al lui G.Călinescu ,,a cărui grosolănie explică interpretarea freudistă a poeziei eminesciene”(105), pentru a concluziona tranşant:,, Cu dreptate d. Torouţiu condamnă exploatarea a ceea ce numeşte < subsolul organic al vieţii lui Eminescu>. Ştrengării de student nu-şi pot afla locul într-o înfăţişare menită să arate ce a dat acest spirit extraordinar, nu unui cerc de prieteni buni de glume groase ci întregului neam care e mândru că l-a născut.”(106) Poate cititorul să nu-i dea dreptate? Şi asta nu pentru că personalitatea lui Iorga intimidează ci pentru că, dacă între limbajul folosit de mujicul cu mintea înceţoşată de alcool care-şi suduie nevasta şi cel al unui academician cu pretenţii nu există nici o deosebire, cum a-i putea înţelege ce e arta şi unde este limita dintre sublim şi ridicol, dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât? Cum poţi să convingi sufletul tânăr al cititorului să-şi dorească să se înalţe prin lectură dacă textul oferit de elita culturii este atât de murdar? În acelaşi număr al revistei redactorul ,,Gazetei Bucovinenilor” care susţine, în cadrul bilanţului anului literar bucovinean, rubrica de critică literară, elogiază aceeaşi lucrare şi pe autorul ei: ,,Simţul critic este una dintre laturile cele mai importante ale sufletului bucovinean. Silit să îndure asprimea diferitelor regimuri politice străine, să-şi înăbuşe cele mai legitime manifestări ale sale, sufletul bucovineanului a căpătat o dârzenie şi o forţă în ripostă pe care nu o are în aceeaşi măsură românul de pe alte meleaguri ale ţării. D.Prof.Ilie Torouţiu este reprezentativ în această privinţă a spiritului critic bucovinean.[…] Energia şi simplitatea stilului, logica de fier a argumentelor, spiritul larg, metodic şi imparţial sunt trăsături fundamentale ale scrisului d-sale.[…] Sbuciumul sufletului bucovinean este deci sbuciumul întregului suflet românesc care se caută pe sine, care se doreşte crescut şi care, în sfârşit, se vrea realizat pe de-a-ntregul în tiparele sfinte ale culturii româneşti.”(107) Zbuciumul acesta perpetuu, dorinţa de autodepăşire şi preocuparea pentru autoperfecţionare continuă se întrevede şi din cuvintele lui C.Vicol publicate în 7 iunie 1936 în aceeaşi revistă cu ocazia alegerii a doi bucovineni(V.Grecu şi I.E.Torouţiu) ca membri corespondenţi ai Academiei Române. Fost colaborator la ,,Floarea Soarelui”, revistă scoasă de I.E.Torouţiu între 1927-1929, cunoscându-l deci îndeaproape, C.Vicol realizează unul dintre puţinele portrete care arată adevărata complexitate a acestui cărturar: ,, Deşi conservator în idei-nu se împacă cu modernismul-D-sa este totuşi extrem de înaintat în acţiune. Este adevăratul om aşa cum visez eu că ar trebui să fie orice român pentru ca România să fie raiul pe pământ. D-sa nu s-a mulţumit cu catedra. Şi bine a făcut. Pe lângă profesor e literat şi tipograf. Nu ştiu dacă mulţi bucovineni sunt informaţi că d.I.Torouţiu este un perfect lucrător tipograf, astfel încât în orice împrejurare d-sa este în stare să facă faţă oricărei situaţiuni. Dispreţuind asigurarea unui salariu fix la stat şi dând astfel singur exemplu în fapt că lefegiul e o adevărată nenorocire pentru ţara noastră, d-sa cunoscând meseria tipografiei, a ştiut să o facă cu artă, măiestrie şi dragoste şi astăzi, după multe nopţi albe de veghe şi sbucium, are prin propriile sale merite, la Bucureşti, unul dintre cele mai importante institute de tipografie.” Cunoscându-i aceste merite,C. Vicol concluzionează: ,,Academia Română, prin alegerea d-lor Vasile Grecu şi Ilie Torouţiu, a onorat deopotrivă literele şi munca, iar pentru tineretul bucovinean de astăzi două nume care să le fie stele călăuzitoare. Răsplata muncii şi meritelor vine greu şi târziu, dar atunci când vine ea e desăvârşită nu numai pentru cel încoronat, ci şi pentru tot neamul lui.”(108) ,,Gazeta bucovinenilor” va mai găzdui, pe parcursul anului 1937, articole consacrate proaspătului academician, articole motivate, cu siguranţă, de apariţia cu regularitate a noilor volume din Studii şi documente literare. Un asemenea demers, sub semnătura lui Octav Rusu, reaminteşte bucovinenilor stabiliţi în capitală(dar nu numai lor) că ,,D-l prof. I.E.Torouţiu, promotorul cultural al Bucovinei în capitala ţării, face deosebită cinste provinciei noastre. Şi aceasta nu numai prin editura ,,Bucovina” a cărei activitate d-sa ştie atât de bine să o îndrepte, atât pentru promovarea adevăratelor valori bucovinene, cât şi pentru tot ce e specific, pentru tot ce poate reprezenta însemnătatea în desfăşurarea vieţii de trecut şi viitor al ţării fagilor. Ci chiar prin activitatea vastă, de scriitor a d-lui I.E.Torouţiu personal.”(109) În nr.63 din 1 octombrie al aceluiaşi an, Mircea Streinul, un bucovinean tânăr, care a găsit în Torouţiu un real protector( ca şi atâţia alţi copii ai ţării de Sus) scrie despre acesta:,,…un om despre care nu ştii cum să scrii căci ţi-ar fi greu să prinzi atâta munte de ştiinţă, bun simţ şi cumsecădenie în cadrul strâmt al unui articolaş. I.E.Torouţiu s-a precizat pe linia largă a unui Hurmuzachi. Studii şi documente literare sunt un monument al ştiinţei româneşti. Şi, totodată, o faptă de interes naţional, căci dacă nu apărea bucovineanul I.E.Torouţiu, cine ştie câte mărturii ale trecutului literar nu se pierdeau în noaptea uitării.[…] Într-adevăr regret că nu sunt Horaţiu ca să-i scriu o odă acestui Mecena al literaturii româneşti care este profesorul I.E.Torouţiu.”(110) ,,Glasul Bucovinei”, o revistă în paginile căreia sufletul bucovinenilor a găsit o frumoasă posibilitate de a-şi manifesta bogăţia şi generozitatea, publica în iulie 1938 un consistent articol consacrat aniversării semicentenarului criticului bucovinean, viaţa şi activitatea lui fiind prezentate pe larg, începând din momentul naşterii ,, ca fiu de ţărani din cei mai săraci”(111), trecând apoi prin anii de şcoală în care părea devorat de ,,patima cetitului”(112), prin anii grei ai începutului de viaţă nouă în capitala României, până la culmile carierei sale de slujitor al cuvântului românesc. Cititorii gazetei au avut posibilitatea să cunoască bogata activitate a profesorului ca traducător, publicist, istoric şi critic literar, folclorist, autor de studii sociologice, gazeta cernăuţeană aducând un adevărat omagiu lui,, I.E.Torouţiu-profesor, tipograf, critic şi istoric literar, academician, patron şi mecenate, filantrop, spirit de înaltă cultură, dar şi de rară iniţiativă şi energie practică, strălucit reprezentant al idealismului real pe care îl preconiza încă de student, crainic al culturalităţii şi vredniciei bucovinene,[…]E o culme strălucită la care s-a ridicat omul acesta prin vrednicia proprie, prin energie şi talent, adevărat self-made man în înţelesul cel mai propriu, cel mai curat al cuvântului.”(113) În acelaşi an lui Tudose Dracea îi apare, în Editura,,Gazeta Bucovinei”, volumul Lirism şi cultură, sub moto-ul preluat din Sofocle -,,M-am născut pentru a împărtăşi iubirea, nu ura.” Ilie Torouţiu se bucură de caldele aprecieri ale autorului care-i consacră şase pagini dense. Utilizând numeroase fragmente citate din lucrările celui prezentat, fostul redactor de la ,,Floarea Soarelui” sesizează trei coordonate majore ale operei cărturarului de la Solca, coordonate ce formează fundamentul scrierilor sale. Este vorba, în primul rând, de valorificarea etnicului, atât de evident manifestat fie prin lucrările de tinereţe-culegerile de folclor, studiile sociologice sau chiar traducerile broşurelelor cu conţinut moral-religios-, fie prin activitatea de sprijinire a românilor bucovineni în dorinţa lor de afirmare, indiferent de domeniul în care ar fi făcut-o. Puternic ancorat în spaţiul mioritic al ţării de Sus, chiar dacă valurile zbuciumatei sale vieţi l-au aruncat departe de ai săi, Ilie Torouţiu îşi va deschide sufletul, casa, editura şi buzunarul pentru a sprijini românismul în general şi pe bucovineni în mod deosebit.,,Pe acest fundament etern al etnicului el[criticul] să ridice templul gândului său, contribuind prin aceasta, cu o fărâmă mai mult, la procesul de desăvârşire a logosului naţional”(114) explică rostul acestei coordonate T.Dracea, plecând de la motivaţia lui Torouţiu cuprinsă în Pagini…:,, până va dăinui vreo noţiune de popor care se respectă şi tinde tot spre o mai înaltă cultură şi desăvârşită civilizaţie, va răsuna acea sfântă treime de atribute caracteristice unui adevărat şi trainic progres: etnicul-eticul-esteticul, acestea două din urmă numai în funcţie de cea dintâi.”(115) În spiritul acesta, al respectului faţă de poporul căruia îi aparţine, sunt analizate de T.Dracea şi Studii şi documente literare:,, Consecvent gândului măreţ de a concentra într-un ciclu de volume corespondenţa inedită a personalităţilor care au avut un rol hotărâtor în procesul de închegare a culturii şi civilizaţiei noastre, d. Torouţiu a reuşit să construiască până acum a 11-a propilee din templul închinat zeilor pământeni ai literaturii române.”(116) Cea de-a doua coordonată, cea a căutării permanente a adevărului, este exemplificată în special de Paginile… consacrate operei eminescologice a lui G.Călinescu. ,,Lucrată paralel cu apariţia anuală a fiecărui volum, această critică minuţioasă şi plină de fermentul adevărului este o podoabă a genului. Folosind un material documentar preţios prin bogăţia şi autenticitatea lui, mânuit cu o răbdurie disciplină, d.Torouţiu răstoarnă rând pe rând inexactităţile şi exagerările operei d-lui Călinescu, cu liniştea chirurgului care vrea cu orice preţ să vindece pe deantregul rana de puroi.”(117).Vrând să-şi convingă cititorii că Torouţiu a urmărit, mai presus de orice, restabilirea adevărului, T.Dracea citează în continuare fragmente din lucrarea acestuia, demonstrând consecvenţa cu care erau apărate etica şi morala, în vremi de ,, aprigă subiectivitate şi fragilă conştiinţă etică”(118):,, Nu cu lipsă de durere în suflet suntem siliţi să restabilim adevărul. În clipa însă în care ne-am devotat restabilirii lui, am înţeles că durerea nu trebuie să biruie, ci, dimpotrivă, să fie totdeauna sacrificată în faţa cultului pentru adevăr.”(119) Paginile consacrate de T. Dracea criticii bucovinene, admirabil reprezentate de cel ce debuta în acest domeniu cu Oameni şi cărţi, demonstrează cu prisosinţă că activitatea criticului, critica literară în sine ,,nu este o cămaşă de forţă, nici ştreang, nici bici, este arta valorilor, a nuanţelor, a adâncurilor umane. Intuiţia critică este un amestec original de spontană poezie şi lucidă reflecţie, de lirism fierbinte şi sobră analiză, de admiraţie generoasă şi rece cugetare.”(120) Sunt cuvinte care conturează , în linii ferme, cu tuşe clare, personalitatea unui critic ce a ştiut nu doar să aşeze opere literare la locul ce li se cuvenea în ierarhia valorilor ci să definească şi climatul social în care s-au plăsmuit acestea, cuvinte ce au darul de a surprinde şi cea de-a treia coordonată a creaţiei lui Torouţiu- esteticul. Oarecum conservator, cu un profil moral clădit într-un mediu social-politic dur, cu o scară de valori temeinic construită în lumea satului românesc din Bucovina, Torouţiu se va manifesta ca adversar al modernismului ce-şi făcea loc în lumea românească de după război, nemulţumit de pătrunderea în literatură a curentelor noi ce nu puteau duce, în opinia sa, decât la anarhie şi haos. Plecat din nord de ţară, ca şi Torouţiu, publicând uneori articole consacrate unor personalităţi ale culturii, ori antologii consacrate literaturii din această provincie, Gheorghe Cardaş va menţiona, pe scurt, e-adevărat, numele fostului său colaborator la editarea volumului I al colecţiei Studii şi documente literare. Volumul menţionat este amintit la pagina 372 a ,Istoriei literaturii române (dela origine până în zilele noastre) publicată de Cardaş în 1938, într-o notă de subsol. În pagina următoare sunt menţionate cele patru monografii ale lui Torouţiu (consacrate Carmen Sylvei, lui Immanuel Kant, H.Heihe şi H.Sudermann) şi nu se vorbeşte deloc despre celelalte volume din Studii şi documente literare. Abia spre sfârşitul lucrării numele savantului de la Solca este pomenit într-o înşiruire de vreo 60 de nume (printre care şi al autorului):,, De asemenea, în domeniul criticii şi istoriei literare ne-au dat preţioase studii de sinteză, sau lucrări de amănunt, următorii…”(121). Această atitudine demonstrează o răcire accentuată a relaţiilor dintre cei doi foşti colaboratori, deşi Tipografia ,,Bucovina” publicase ,,Tratatul de bibliografie” realizat de anticarul bucureştean în chiar anul de debut al Studiilor…. Din fericire, asemenea atitudini sunt rare şi cu totul subiective. Personalitatea lui Torouţiu era bine cunoscută în viaţa culturală românească şi, ca urmare, numelui său i-a fost rezervat un loc important în curajoasa întreprindere a lui Lucian Predescu, o enciclopedie românească modernă publicată în editura Cugetarea-Georgescu Delafras în 1940. Deşi la prima vedere s-ar părea că cele 60 de rânduri consacrate lui ,,Torouţiu, Ilie E., publicist, n.17 iunie 1888 Solca(Bucovina) din părinţi ţărani”(122) nu reprezintă mare lucru, trebuie să remarcăm două aspecte pe care le considerăm importante; pe de o parte, spaţiul consacrat celui care ,, din pricina unor împrejurări trăieşte la Bucureşti ca proprietar de tipografie”(123) este comparabil cu cel afectat altor personalităţi cunoscute (Enescu-59 de rânduri, C.Porumbescu-61 de rânduri, D.Cantemir-77 rânduri, Carol al II lea-71 rânduri). Sigur că sunt personalităţi cărora li s-au consacrat spaţii mult mai ample dar rolul lor în istoria ori în viaţa culturală a românilor explică această diferenţă ( Ştefan cel Mare-138 rânduri, M.Kogălniceanu-137 rânduri, Eminescu-trei coloane conţinând aproximativ 95 rânduri, operei lui N.Iorga fiindu-i rezervate cca.12,5 coloane, adică de vreo 100de ori mai mult decât modestului literat bucovinean).Pe de altă parte nu trebuie să se uite că, autor unic al unei asemenea lucrări, întâmpinând cu siguranţă dificultăţi considerabile în cunoaşterea şi sintetizarea imensului volum de informaţii, L.Predescu dă dovadă de excelentă cunoaştere a informaţiilor biobibliografice despre personalităţile prezentate, opera lui Torouţiu fiind prezentată cu ajutorul informaţiilor din lucrările lui C.Loghin precum şi a celor din presa vremii. Între anii 1939-1944 I.E.Torouţiu conduce prestigioasa revistă ,,Convorbiri Literare”, în momentul investirii în calitate de director el fiind, cu siguranţă, opţiunea cea mai viabilă. Se miza pe încăpăţânarea cu care răspundea întotdeauna provocărilor, pe imensa lui putere de muncă, pe probitatea, onestitatea şi hărnicia de care dăduse dovadă , pe inteligenţa sa vie, pe faptul că, drept şi exigent cu sine, avea să fie drept şi exigent şi cu colaboratorii săi şi să menţină viu prestigiul revistei lui I. Negruzzi. Se miza, de asemenea, în acele vremi când existenţa fiinţei naţionale româneşti era în pericol, pe înţelepciunea dată de vârsta şi formaţia sa intelectuală şi, să nu uităm, pe spiritul său întreprinzător, pe posibilităţile lui financiare de a susţine un asemenea demers în asemenea vremuri tulburi. ,, Fără mintea şi elanul lui- avea să scrie în 1943 Vasile Posteucă în jurnalul său încă inedit- Convorbirile ar fi rămas <magazin literar şi cultural>, aşa cum au vieţuit de la moartea lui Maiorescu încoace. El le-a dat viaţă nouă, deschizând porţile pentru toţi scriitorii tineri şi bătrâni şi plasând revista în fruntea publicaţiilor literare vii. A fost chiar acuzat că a transformat Convorbirile în < Kindergarten>, dar în cazul lui acuza e şi un merit. Vechea publicaţie a Junimii dirijează şi azi, graţie lui, literatura românească.”(124) Din nefericire, nori negri au întunecat cerul din privirile românilor. Adusă din răsărit cu ciubote de bolşevic şi împroşcată peste tot cu gurile de foc ale armelor grele, ideologia comunistă va răsturna scara de valori a societăţii româneşti, punând lanţuri minţii, aruncând noroi peste sufletele mari, promovând nonvaloarea, minciuna şi prefăcătoria la rang de politică de stat. Intuind efectele acestei schimbări, mulţi intelectuali părăsesc România. Educat la şcoala luptei naţionale în Bucovina, credincios poporului care l-a zămislit, convins că nu era vorba decât de o furtună trecătoare, Torouţiu rămâne. Rămâne şi suferă. Trădat, furat, minţit, umilit, cărturarul bucovinean va trăi ultimii ani plătind tribut credinţei sale de-o viaţă. Marginalizat, urmărit de securitate, târât într-un proces de sabotaj, numele său va fi trecut sub tăcere multă vreme de noii responsabili ai culturii româneşti. Trădat de unii dintre cei pe care i-a ajutat şi promovat, uitat de noii literaţi ajunşi peste noapte în graţiile autorităţilor, Torouţiu şi firava sa soţie vor suporta consecinţele verticalităţii: desconsiderare, sărăcie, boală şi, izbăvitoare, moartea înainte de vreme. Ignorat în ultimii ani de viaţă, nici după moarte nu se vor găsi cuvinte de aducere aminte, multă vreme, pentru un om care n-a avut altă vină decât că a crezut cu putere în geniul poporului său şi în înţelepciunea ţăranului bucovinean, înţelepciune ce i-a curs, ca o sevă, prin vene. În 1965 apare, la Munchen, Bibliographie zur Landeskunde der Bukowina - Literatur bis zum Jahre 1965. – 1966. a recentului Doctor Honoris Causa al Universităţii ,,Ştefan cel Mare” din Suceava, Erich Beck. Numele lui Ilie E. Torouţiu este menţionat în cinci rânduri, atât cu titlurile lucrărilor proprii apărute (sau concepute) până la plecarea lui la Bucureşti (2773, Românii şi clasa dirigentă din Bucovina, Cernăuţi, ,,Glasul Bucovinei”, 1911; 2774, Românii şi clasa de mijloc din Bucovina, Cernăuţi, ,,Glasul Bucovinei”, 1912; 4082, Frunză verde…Cântece poporale din Bucovina, Solca,Selbstverl, 1914; 5667, Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina,Bucureşti, Selbstverl, 1916) cât şi cu informaţii preluate din Studii şi documente literare(6712, Dimitrie Petrino. Scrisori şi note. În: I.E.Torouţiu, Studii şi documente literare, Bd.1, Bucureşti, Fundaţia Regală, 1931). Este o dovadă de cunoaştere în profunzime şi de apreciere a contribuţiei literatului bucovinean la dezvoltarea culturii române, din păcate necunoscută alor săi graţie cenzurii ideologice. Deşi semnalat de reputatul bibliograf german, numele cărturarului de la Solca este trecut sub tăcere de Dicţionarul enciclopedic român apărut ca rezultat al colaborării dintre Editura politică şi cea a Academiei Române în 1966. Situaţia se va repeta, de altfel, în 1972, când apare Micul dicţionar enciclopedic în Editura enciclopedică română, şi în care numele literatului Torouţiu nu a avut loc printre informaţiile despre Topolovăţu Mare, Toporu şi Topraisar. În cursul anului 1968 Ion Hangiu publică, în Editura pentru literatură, volumul Presa literară românească. În repetate rânduri-de 11 ori-, pentru prezentarea diferitelor reviste (,,Convorbiri Literare”,,,Almanahul Societăţii Academice Literare <România Jună>”,,,Tribuna”,..Însemnări Literare”,..Viaţa Românească”,,,Sămănătorul”,etc.), autorul face referire la colecţia Studii şi documente literare, uneori preluând(parţial sau integral) documente din această lucrare. I.E.Torouţiu este menţionat atât ca director la ,,Convorbiri Literare” cât şi ca editor al revistei ,,Floarea Soarelui”. În primul caz numele său apare mai întâi ca ultim director al ,,Convorbirilor Literare”(1939-1944) pentru ca apoi, în prezentarea succesivă a etapelor redacţionale ale revistei, aşa cum apar ele în Studii…, literatul-tipograf să fie prezentat ca director al revistei având în comitetul de redacţie pe Al. Ionescu,(vechiul său colaborator de la Librăria şi apoi Institutul de Arte Grafice ,,Bucovina”), T.Al. Munteanu şi Ştefan Cuciureanu. Nu se fac nici un fel de aprecieri la adresa directoratului lui Torouţiu, la menţinerea sau, eventual, schimbarea orientării politicii ori obiectivelor acestei publicaţii. În ceea ce priveşte revista ,,Floarea Soarelui”, aceasta este prezentată la paginile 457-458: perioada apariţiei, adresa redacţiei, administraţiei şi tipografiei, menţionându-se apoi numele unui mare număr de colaboratori. I. Hangiu remarcă frumoasa prezentare artistică, iar pentru a lămuri cititorii în legătură cu obiectivele urmărite de colectivul de redacţie citează argumentul apărut în nr.1 al revistei din 1 ianuarie 1927:,,[…] Floarea Soarelui, modestă ca şi făptura ei, prin rafinăria parfumului de fabrică, se apropie de căminul românesc, de familia românească, de sufletul românesc, în dorinţa de a se învrednici să fie primită cu faţă senină, cu gând curat, cu inima caldă; un vechiu şi credincios prieten care, înspăimântat de goana herostaţilor după idiosincrasia modernistă, îşi caută refugiu în atmosfera curată şi patriarhală de la ţară sau a bunului cetăţean de la oraş, chemând pe oricine simte şi gândeşte la fel, să ajute la reclădirea templului pentru cultul frumosului şi închinarea adevărului.”(125) Anii următori aduc o oarecare destindere a regimului comunist, o încercare de integrare în lumea normală, guvernată de principii liberale. În acest context, în 1972, la Editura Minerva, Pompiliu Marcea publică volumul Convorbiri Literare şi spiritul critic, lucrare care face o radiografie a celebrei reviste ce continua, după părerea autorului, tradiţia ,,Daciei literare”, a ,,României Literare” ori a ,,Revistei Române”, cu un titlu ce elimina din start orice implicaţie politică. Analizând traiectoria revistei ieşene, adoptată, pentru o mare perioadă de capitală, P. Marcea identifică momentele care, în opinia sa, demonstrează ,,o orientare nefericită a revistei” (126) , aceea profascistă. Primul dintre aceste momente pare a fi apariţia articolului Hitlerismul al lui Al. Cantacuzino care,, exaltă unele particularităţi ale politicii lui Hitler”(127). Venirea unor noi colaboratori în ianuarie 1935 ( Radu Gyr şi Nicolae Roşu)este percepută ca un nou pas în orientarea prolegionară a revistei, aceştia, în viziunea lui P.Marcea ,, încercând să imprime revistei o orientare făţiş fascistă.”(128) Anul 1937, cu binecunoscutele-i evenimente politice ( pactul electoral, alegerile din toamnă pierdute de partidul aflat la guvernare, ascensiunea mişcării legionare) face ca unii membri ai conducerii să se lase ,,tentaţi de insinuantele propuneri de colaborare ale unui nou grup”(129) (aceştia fiind scriitorii legionari, în primul rând N.Roşu şi R.Gyr, cărora li se vor alătura ,,insistent”(130)A.Cotruş, P.Iroaie,I.E.Torouţiu, V.Horia, V. Posteucă). În sfârşit, ultima barieră în calea noii orientări este înlăturată, conform autorului studiului, în 1939, când la conducerea revistei e numit I.E.Torouţiu. Deşi recunoaşte că noul director reuşeşte să obţină colaborarea unor valoroşi oameni de cultură (L.Rebreanu, I.Agârbiceanu, G.Murnu, Al.Elian, A.Z.N.Pop, O.Papadima, Tr. Săvulescu, D.Simionescu, E.Giurgiuca, P.P.Panaitescu,C.Noica, C.Rădulescu-Motru,etc.)(131) ,P. Marcea consideră că el va impune revistei ,, o orientare nocivă, fascistă”(132) . Foloseşte ca argument articolul Suflete închiriate publicat de Torouţiu, în care sunt atacaţi G.Călinescu cu a sa Istoria literaturii… şi editorul său, Al. Rosetti, I.E.Torouţiu afişând ,, o poziţie naţionalistă extremă”.(133) Este de la sine înţeles de ce , în anii care urmează, numele eminentului cărturar bucovinean va fi rar întâlnit, stigmatele acestea de ,,fascist”,,,extremist”,..antisemit”, care l-au făcut să piardă tot după instaurarea comunismului de sorginte iudeo-rusă, urmărindu-l multă vreme şi după moarte. Cine ar fi cutezat să treacă de bariera cenzurii comuniste a anilor ,,revoluţiei culturale” inaugurate de regimul ceauşist după modelul chino-coreean? Cine să-şi fi asumat răspunderea prezentării adevărului despre un harnic, pasionat, modest şi plin de omenie patron de tipografie interbelică? Cum să se vorbească în termeni laudativi despre un reprezentant al ,,clasei exploatatoare” care a refuzat să se transforme în slujitor al unor mincinoase seceri şi ciocane? Lungul braţ al ideologiei fals-proletare l-a urmărit mult după dispariţia sa, obligându-i pe cei care l-au cunoscut şi i-au preţuit opera la o vinovată tăcere. Poate că , într-adevăr, direcţiunea lui Torouţiu a orientat ,,Convorbirile Literare” către idealuri naţionaliste. Poate că tonul folosit a fost necruţător iar confruntările de idei au depăşit uneori limitele unei simple polemici. A nu se uita însă vremurile acelea grele pentru ţară (aşa scria Torouţiu), când era greu să faci o ierarhie a pericolelor, şi a nu se uita că directorul acesta a susţinut financiar apariţia revistei despre care, încă în 1933, C. Meissner ( în Amintiri de la <Junimea>) spunea că ,, nu trebuie să moară pentru că a strâns la ea atâţia nemuritori.” (134) Aceeaşi editură publică, în 1973, Istoriografia literară românească a lui Marin Bucur. Lucrarea, sigur concepută înainte de apariţia volumului lui Pompiliu Marcea, consacră două pagini lui I.E.Torouţiu sub expresivul titlu ,, Un Hurmuzachi al istoriei literare”(135) , deloc original având în vedere că acest supranume i-a fost aplicat încă în anii treizeci, mai întâi de către Perpessicius şi apoi preluat şi de alţi contemporani. Deşi M.Bucur nu e deloc impresionat de preocupările de istorie literară ale lui Torouţiu ( pe care-l consideră ,, un amator ca istoric literar”(136) ), apreciază că , prin activitatea sa de editor ,, este un Hurmuzachi onest dar tenace al istoriei literare.”(137) Comparaţia, aşa cum a fost făcută de Perpessicius, nu este deloc forţată, dacă avem în vedere că în cele douăsprezece volume ale Studiilor… neobositul colecţionar a publicat mii de documente şi, după cum afirma în corespondenţa din ultimii ani, mai avea material pentru cel puţin încă atâtea.(138) Preţuirea lui M. Bucur se îndreaptă spre omul I.E.Torouţiu, atât direct-,,onest”,,,tenace”,,,pasionat rar de piesele de istorie literară”- cât şi prin aprecieri la adresa capodoperei sale-,, clădire de pietate şi de muncă”,,,lungă întreprindere editorială cu dichisul profesionist de rigoare”,,,bibliotecă de manuscrise portabilă”,,,arhivă a istoriei literare publicate sistematic şi într-o perspectivă grandioasă”.(139) Pe lângă prezentarea laudativă a voluminoasei lucrări pentru care I.E.Torouţiu va deveni membru corespondent al Academiei Române, M. Bucur mai enumeră şi alte lucrări ale aceluiaşi autor (monografiile Kant şi Heine, studiile ce urmau să compună monografia Goethe, Pagini de istorie şi critică literară, Modernismul…,etc.). După cum uşor se observă, M. Bucur omite, cu bună ştiinţă desigur, culegerile de folclor, cea mai mare parte a traducerilor şi chiar studiile economico-sociologice, lucrări de tinereţe, care, ca valoare, sunt departe de studiile de istorie şi critică literară prezentate într-o lucrare de valoarea şi orientarea celei publicate de prestigioasa editură Minerva. Că M. Bucur este bine informat în legătură cu activitatea lui Torouţiu rezultă şi din repetatele trimiteri la activitatea şi opera sa: colecţia de documente eminesciene, editor al unor lucrări de popularizare a literaturii străine, secretar de redacţie la Revista germaniştilor români (acolo unde, printre alţii va colabora şi cumnatul şi fostul său profesor, V.Morariu), colaborator la ,,Buletinul Mihai Eminescu”, etc. Şi pentru că a făcut referire la preocupările pentru studierea vieţii şi operei lui Eminescu, subiect atât de drag şi lui Torouţiu şi cumnaţilor săi dar şi lui G.Călinescu, faţă de care bucovinenii au avut în permanenţă o atitudine ostilă, M. Bucur atinge şi acest aspect exprimând o idee ce sună a încercare de mediere: ,,Documentariştii dinaintea lui [a lui Călinescu, nn] sînt eminenţi şi G.Călinescu nu le este superior că a adunat mai multe acte din arhive. Din acest punct de vedere numai I.E.Torouţiu luat ca exemplu şi i-ar fi superior. Dar G.Călinescu nu este documentarist. El le topeşte, le amestecă, le prinde într-un ansamblu viu şi le transmite un foc de viaţă. Documentele sunt fragmentele unei existenţe.”(140) Opera de căpătâi a savantului bucovinean a fost de mare folos lui Zigu Ornea care, în monografia Junimea şi Junimismul apărută în 1975 în Editura Eminescu , îl citează de nu mai puţin de 41 de ori în notele şi comentariile lucrării, autorul folosind practic întregul volum de scrisori ale junimiştilor publicat în Studii…fără a face însă vreo referire la adresa generosului colecţionar bucovinean. În 1978, în Editura Didactică şi Pedagogică, este publicată o nouă lucrare a lui Ion Hangiu, intitulată Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, lucrare care preia multe dintre informaţiile cuprinse în Presa literară românească apărută în 1968. Din păcate, în capitolul consacrat,,Convorbirilor literare”(p.64-89)se vorbeşte puţin despre ,,orientările spre tradiţionalism”(141) şi ,,schimbările din timpul direcţiilor lui S. Mehedinţi şi Al. Tzigara-Samurcaş”(142) dar absolut deloc despre perioada 1939-1944, deşi în lucrarea anterioară, pentru prezentarea revistei, folosise multe informaţii din Studii…. Singura precizare care menţionează existenţa revistei până în 1944 este aceea că între 1885-1944, cu întreruperi în timpul primului război mondial, a apărut la Bucureşti, fără a se aminti de masiva susţinere financiară a directorului ei din anii celui de-al doilea război. Nici în capitolul ,,Reviste şi curente în deceniile ľ ale secolului XX” situaţia nu diferă. Nu se vorbeşte deloc despre ,,Floarea Soarelui”. S-ar putea crede că, având o existenţă de scurtă durată, I.Hangiu a considerat că nu merită nici măcar o notiţă. Sunt însă prezente publicaţii cu o existenţă la fel de sau chiar şi mai efemere: ,,Ritmul vremii”, apărută între 1925-1926, ,,Capricorn”, prezentă în presa românească doar în perioada noiembrie-decembrie 1930, etc. Să nu fie vorba, oare, de numele patronilor acestor reviste (M.Dragomirescu, respectiv G.Călinescu) şi de atitudinea lor obedientă faţă de regimul comunist? Greu de crezut altceva. Se pare că numele lui Torouţiu, pus la index, nu era pe placul politrucilor comunişti din aparatul de cenzură, la fel ca şi cele ale altor bucovineni culţi dar verticali trecuţi sub tăcere: T.Brăileanu,V.Posteucă,T.Chelariu, ş.a. O scurtă notiţă despre I.E.Torouţiu se întâlneşte în Dicţionar de literatură română apărut sub coordonarea universitarului, bucovinean de origine, D.Păcurariu. cele câteva cuvinte despre preocupările lui Torouţiu (,,istoric literar, pasionat al documentelor literare”(143)) precum şi doar cele patru titluri ale sale (Studii şi documente literare, Modernismul…, monografia Heine şi Pagini de istorie şi critică literară) nu pot realiza decât un vag contur de portret al unui om în furtună, aşa cum a fost I.E.Torouţiu. Având în vedere momentul apariţiei lucrării este explicabil spaţiul acordat academicianului bucovinean ale cărui simpatii politice l-au aruncat ca pe un bagaj oarecare din căruţa proletară. Un cald portret al editorului Torouţiu este făcut de Haralambie ţugui abia în nr.3/1987 al seriei noi a ,,Convorbirilor literare”, în preajma centenarului naşterii sale. Rememorând un episod al experienţei personale din relaţia cu proprietarul Institutului de Arte Grafice ,,Bucovina”, H.ţugui ne dezvăluie ,,un bărbat înalt, cu figură luminoasă şi vorbă caldă, deosebit de binevoitoare, de autentic ţăran al mirificelor meleaguri bucovinene.”(144) Fin psiholog, sensibil la frumos şi optimist incorigibil, directorul ,,Convorbirilor…” îi citeşte manuscrisul volumului Prohod pentru o zi şi se arată impresionat de talentul tânărului poet, concluzionând:,, prea trist [titlul, n.n.] pentru vigoarea şi tinereţea matale.”(145) Generos, cum a dovedit-o în sute, ori poate mii de cazuri în viaţa lui, de o rară nobleţe sufletească ce nu vroia să rănească în vreun fel pe cei pe care-i sprijinea, îi comunică obligaţia de a achita doar un sfert din devizul editării, motivând: ,,cum aveţi dreptul voi, viitorii educatori ai ostăşimii ţării.”(146) Vizitele ulterioare, prilejuite de exigenţele tipăririi volumului, au prilejuit tânărului scriitor posibilitatea de a cunoaşte mai bine pe editorul său şi să-l preţuiască pentru calităţile sale:,, om de omenie…” pe care ,,îl dureau nespus încercările şi durerile ţării.”(147) ( evenimentele evocate au avut loc în vara şi toamna anului 1940). Amintind câteva date biografice (preluate din Dicţionarul… coordonat de D.Păcurariu) şi vrând să demonstreze formaţia de orientare naţionalistă a literatului evocat, H.ţugui aminteşte de Străjerul cetăţii încheiat cu energica chemare ,, Treziţi-vă din agonie şi viitorul va fi al vostru!”(148) De frumoase aprecieri se bucură şi activitatea lui Torouţiu la ,,Convorbiri literare”, H.ţugui apreciind colaborările de înaltă ţinută obţinute de directorul Torouţiu, remarcând ,, ţinuta revistei aleasă şi sobră, majoritatea articolelor remarcându-se prin spiritul erudiţiei şi evidenţierii valorilor literaturii naţionale şi universale.”(149) , precum şi faptul că lui Torouţiu i se datorează traduceri ale lui Eminescu în limbile engleză, slovacă, cehă, rusă, evreiască şi germană. Anul 1988 pare să aducă un oarecare ,,dezgheţ” în ceea ce priveşte atitudinea faţă de bucovineanul nostru care a ars ca o flacără întru întemeinicirea limbii şi culturii române. Sub egida Inspectoratului Şcolar Judeţean şi a filialei Suceava a Societăţii Filologilor din RSRomânia a fost organizată o sesiune de referate şi comunicări ştiinţifice în zilele de 10-11 iunie 1988, consacrate aniversării centenarului celor doi bucovineni pasionaţi de cultura română: Leca Morariu şi Ilie E.Torouţiu, sub titlul Permanenţe spirituale bucovinene în cultura română.. La Liceul ,,Ştefan cel Mare” s-au spus frumoase cuvinte despre cel mai mic dintre feciorii părintelui Costache Morariu, despre activitatea lui ca profesor universitar, ca editor de revistă, ca muzician, ca slujitor al cuvântului românesc. A fost o palidă mângâiere pentru profesoara Octavia Lupu-Morariu după ani de suferinţă tăcută şi demnă. La Solca, la Liceul ,,Tomşa Vodă”, ,,acasă” la I.E.Torouţiu, au prezentat comunicări profesorul Gheorghe Giurcă, muzeograf Brânduşa Steiciuc, prof. Eugen Dimitriu, prof. Maria Luiza Ungureanu, prof.Eugenia Hojbotă-Torouţi, urmaşa academicianului aniversat, prof.Ioan Holeţec şi Iacob Buicliu din Solca. Auditoriului găzduit de liceul solcan i-a fost prezentat un concitadin cvasinecunoscut, portretul unui fiu al superbei depresiuni de pe valea Solcăi care merita cu mult mai mult decât puţinele rânduri cantonate în lucrările prezentate cu acea ocazie ori, mai ales, uitarea celor din rândul cărora s-a ridicat. Profesorul Gheorghe Giurcă* a prezentat monumentala colecţie Studii şi documente literare, considerând-o o operă de pionierat în cultura română, apreciind că ,, apariţia ei este nu numai dovada dăruirii şi a excepţionalei puteri de muncă a autorului colecţiei, ci, cel puţin în egală măsură, a înaltului său patriotism şi a desăvârşitei cunoaşteri a fenomenului literar românesc.”(150) Utilizând fragmente preluate din paginile introductive ale mai multor volume din Studii…, conferenţiarul reuşeşte să lămurească cititorul în legătură cu valoarea acestei biblioteci portabile care ,,pusă la îndemâna cercetătorilor[…] va ajuta la elucidarea unor probleme , verificări de prezumţii , în lucrările viitoare.”(151) Prezentând, pe scurt, conţinutul colecţiei, vorbind despre reacţiile criticii literaturii treizeciste faţă de această ctitorie a literaturii române, Gheorghe Giurcă nu uită să vorbească despre calităţile autorului său, caracterizat de Perpessicius drept ,,Hurmuzache al celor literare”: modestia, rigoarea ştiinţifică, voinţa fantastică ce extinde capacitatea de efort la limite de neatins pentru majoritatea contemporanilor săi, toate acestea altoite pe o ,,dragoste profundă faţă de popor, faţă de literatura naţională”(152). Eugen Dimitriu** ne introduce în viaţa sentimentală a lui Ite cu ajutorul scrisorilor tânărului solcan. Corespondenţa cu mezina familiei ,,sfântului de la Pătrăuţi” ne dezvăluie un tânăr iremediabil îndrăgostit de fata gingaşă şi cultă care l-a cucerit cu calităţile ei remarcabile, calităţi pentru care a fost intens curtată şi de cel ce avea să devină ,,eroul de la Cireşoaia”, Ion Grămadă. Proiectele acestuia de intrare în celebra familie căzând(153), tânărul firav, tăcut, maturizat de încăpăţânarea cu care s-a înverşunat să-şi depăşească nativa condiţie se va logodi cu cea alintată de toată lumea Luţcu. Dragostea caldă, grija părintească, respectul pentru preocupările intelectuale ale soţiei, afecţiunea şi preţuirea arătate tot timpul întregii familii Morariu, răzbat din textele scrisorilor prezentate de sensibilul cercetător sucevean.(154) *Gheorghe Giurcă(n.11.04.1940, Adâncata, Suceava)-profesor şi publicist sucevean(Zori Noi,Crai Nou,Nord Press, Monitorul de Suceava,Curierul de Bucovina, Bucovina Literară,ţara fagilor,Codrul Cosminului,Limbă şi literatură,Tribuna învăţământului,Revista de pedagogie,Anuarul Societăţii de Ştiinţe Filologice,Glasul Bucovinei,Plai românesc,Basarabia,etc), preocupat de istoria culturii,istoria literaturii şi istoria învăţământului; preşedinte al filialei Suceava a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România(din 1976), fondator al revistei de cultură şi istorie literară ,,ţara fagilor”,editată de filiala Suceava a Societăţii pentru cultura şi Literatura Română în Bucovina( al cărei redactor şef este din 1997) şi al revistei ,,Preocupări didactice”(redenumită, mai nou, ,,Şcoala”); autor, printre altele, al volumelor: George Tofan:o viaţă închinată şcolii(Editura ţara fagilor, Suceava, 1995), Împotriva lui Cronos(Editura ţara fagilor, Suceava,2000) şi Istoria învăţământului din Suceava(Suceava,2004). **Eugen Dimitriu(n. )-,,ultimul gentleman din Florenţa nordului”(C. Severin, Prefaţa la volumul ,,Lovineştii”). Traducător, muzeograf, cercetător, publicist sucevean cu preocupări de istorie literară şi istoria culturii. Cu o răbdare benedictină a strâns şi identificat scrisori, documente, fotografii de patrimoniu despre mai mult de 500 de personalităţi din zona Fălticenilor, fiind, în prezent, o adevărată enciclopedie a acestei zone, memorie culturală vie a uliţelor târgului în care pe nedrept s-a spus că ,,nu se întâmpla nimic”. A jucat un rol important în realizarea ,, Galeriei oamenilor de seamă” din Fălticeni, precum şi în organizarea casei-muzeu şi a Fondului ,,Simeon Florea Marian” din Suceava. A colaborat, cu discreţie şi generozitate, la presa suceveană sau centrală, de popularizare ori de strictă specialitate, cu materiale despre corespondenţa lui S.F.Marian cu diverse personalităţi ale vremii sale, despre celebre familii de cărturari ori artişti din nord de ţară, a îmbogăţit zestre Bibliotecii Bucovinei,,I.G.Sbiera”, etc. Este autorul, printre altele, al volumelor: Simeon Florea Marian şi corespondenţii săi (Editura Minerva, Bucureşti, 1991), Lovineştii (Editura Spiru Haret, Iaşi, 2001) şi Cazabanii (Suceava, 2004 Tot Eugen Dimitriu, în colaborare cu profesorul Petru Froicu, va publica, în vol.III/1988 al revistei ,, Limbă şi literatură”, o scrisoare a lui I.E.Torouţiu adresată cumnatului său Leca Morariu redactată la 2 ianuarie 1949.Scrisoarea,demonstrând ,,un exemplu de colaborare rodnică în care, alături de afecţiunea prietenească şi de rudenie, strălucesc erudiţia şi probitatea ştiinţifică”(155) , este trimisă mai ales pentru a expune poziţia colecţionarului de documente faţă de data de naştere a lui Eminescu, Torouţiu fiind în posesia unor documente care fixează acest eveniment la 20 decembrie 1849 ( este vorba de Albumul Junimii pe care chiar Eminescu îşi însemnase data naşterii şi psaltirea veche a familiei pe care căminarul Eminovici înregistrase aceeaşi dată). Pe lângă această problemă, cei doi cercetători sesizează faptul că deşi vorbeşte despre condiţiile precare de viaţă, ca urmare a războiului, secetei şi refugiului, Torouţiu nu se plânge, aşa cum n-a făcut-o niciodată.,,Nu l-a stăpânit niciodată egoismul, goana după bani. Se ştie că a manifestat întotdeauna grijă pentru cei din jur, îndeosebi pentru muncitorii Tipografiei ,,Bucovina”(156) remarcă cei doi autori, aducând ca argumente fragmente din scrisoarea pe care au lecturat-o în apartamentul Octaviei Lupu- Morariu. Tot prin intermediul scrisorilor, profesoara Maria Luiza Ungureanu a prezentat frumoasa relaţie care l-a legat pe Torouţiu de Artur Gorovei, în ciuda diferenţei mari de vârstă (Gorovei fiind născut în 1864). Având în comun pasiunea pentru colecţionarea corespondenţei personalităţilor culturale, dragostea pentru folclor, respectul pentru adevăr, cei doi au devenit prieteni ,,dar prieteni cum nu sunt mulţi în lumea românească”(157) .Cald şi primitor, Ilie Torouţiu îşi va deschide inima şi casa pentru acest blajin folclorist, asemenea lui Constantin Morariu care, altădată, i-a oferit căldură sufletească şi exemplu de ospitalitate bucovineană.,, Fără îndoială şi fără întrebare, ori de câte ori veţi veni la Bucureşti, e bine să ştiţi că modesta noastră casă este casa mea. Trăim în simplitatea oamenilor muncitori.Nu veţi avea la noi confortul boieresc, în schimb vă vom înconjura cu dragostea şi căldura inimii noastre.”(158) Cercetătoarea bucureşteană a relevat faptul că schimbul de scrisori cu Artur Gorovei înfăţişează un pasionat colecţionar şi cercetător de documente literare care se entuziasma de fiecare dată când destinul îl punea în posesia unei noi arhive neexplorate, dispus să facă orice sacrificiu material pentru a-şi oferi apoi comoara, cu generozitate, tuturor celor interesaţi să se împărtăşească din înţelepciunea ei. Vorbind despre I.E.Torouţiu ca director al revistei ,,Convorbiri Literare”, Brânduşa Steiciuc, pe atunci muzeograf ce avea în grijă patrimoniul ,,casei câştigate cu condeiul”(159) de către părintele catihet Simeon Florea Marian, sintetizează câteva principii generale care l-au călăuzit pe cel care-şi va sacrifica timpul, liniştea, situaţia financiară pentru a insufla, în vremuri dramatice, viaţă unei reviste care, altfel, ar fi murit mai curând. Este vorba, în primul rând, de dorinţa de a continua tradiţia revistei junimiste de a promova adevăratele valori literare sine ira et studio, aspect ilustrat cu un fragment citat din articolul publicat chiar la începutul directoratului de către I.E.Torouţiu:,,…fără prejudecăţi, abandonând simpatii personale şi reprimând sentimente, ne vom spune cuvântul onest, fără cuvinte mari, faţă de critica doctă plină de menajamente, coterii şi reciproce îndatoriri, care umflă baloane de eroi spirituali din personalităţi meschine şi ridicole.”(160) Se remarcă apoi deschiderea noii conduceri către colaborarea cu toţi cei care pot contribui, cu bună credinţă, la completarea şi înfăptuirea programului asumat, textul citat în acest sens lăsând a se întrevedea însă şi vorba tăioasă a polemistului care a desfiinţat glorii şi gloriole:,,Un program. Cine-l găseşte prea îngust, să ne ajute a-l creşte; cui i se pare exagerat de încăpător, să recunoască însufleţirea noului început de drum; cine-i simte antagonismul, să-l combată sau să-l evite, ignorându-ne.Ceea ce se va bizui pe o leală reciprocitate.”(161) În al treilea rând, ne este prezentat un director model în presa literară, un publicist harnic, prezent în paginile aproape fiecărui număr cu intervenţii calitative care dau profunzime sporită cantităţii: studii de istorie şi critică literară realizate în stilul devenit cunoscut prin Studii…, minimonografii consacrate unor oameni de cultură, traduceri din literatura universală, etc. În fine, un alt principiu evidenţiat de cercetătoare este acela al multiplicării ariei de cuprindere a revistei, pe lângă literatură, critică, artă, folclor ori studii de estetică apărând treptat articole de arhitectură, antropografie, matematică, medicină, morală, muzeografie, numismatică, pedagogie, etc., Torouţiu asigurându-şi colaborarea unor prestigioase personalităţi : N.Iorga, O.Onicescu, C.Rădulescu-Motru, S.Mehedinţi, C.Noica, I.Agârbiceanu, O.Papadima, etc. Tot în 1988, în numărul 26/23 iunie , ,,România Literară” publica, pe trei coloane, un articol consacrat centenarului I.E.Torouţiu sub semnătura lui Al. Săndulescu. După o scurtă notiţă biografică, incluzând şi perioada de studii universitare din Germania precum şi prezenţa sa în rândul nemuritorilor Academiei Române, îi sunt menţionate cele mai importante lucrări (13 la număr), apreciind că opera capitală sunt cele treisprezece volume de Studii şi documente literare, colecţia fiind considerată ,, un excelent instrument de lucru…”(162) . Apreciind că, practic, nici un istoric literar care a pregătit monografia unui curent, a unei reviste sau a unui scriitor de la ,,Junimea” sau ,,Sămănătorul” nu a putut să nu consulte colecţia documentelor dăruite de Torouţiu, Al.Săndulescu concluzionează:,, I.E.Torouţiu are meritul pe care să nu încetăm a-l elogia de a fi scos la lumina zilei asemenea comori, ce au valoare nepreţuită în sine şi care au sporit în chip nespus patrimoniul nostru naţional. Sociologul şi folcloristul amator dinaintea primului război mondial, germanistul şi lingvistul (ocazional), chiar şi eminescologul sunt astăzi ca şi uitaţi. Ceea ce supravieţuieşte este monumentala colecţie Studii şi documente literare care-l ţine viu în memoria posterităţii pe autorul ei centenar.”(163) În anii care au urmat, ani marcaţi de evenimentele din 1989, care au deschis noi orizonturi cercetării ştiinţifice odată cu dispariţia celebrelor fonduri secrete din toate arhivele şi bibliotecile ţării şi ca urmare a asigurării libertăţii de expresie, au început să iasă la lumină noi informaţii despre cărturarul de la Solca. Astfel, beneficiind de bunăvoinţa Octaviei Lupu-Morariu, în viaţă până în 1992, trăind între amintirile dragi sufletului ei, profesorii şi neobosiţii cercetători Eugen Dimitriu şi Petru Froicu au publicat, în ,,România literară” nr.27/9-15 septembrie 1992, o scrisoare inedită din arhiva familiei Morariu, care făcea lumină în legătură cu moartea familiei cărturarului, multă vreme învăluită în mister şi variate supoziţii. Este vorba de scrisoarea prin care Gh. Stratulat, un apropiat al familiei Torouţiu, o trimite familiei Leca Morariu la finele anului 1953, prin care dă amănunte în legătură cu ultimele zile ale celor doi soţi. Cuvinte calde de preţuire prefaţează conţinutul scrisorii; cuvinte care ni-l înfăţişează pe Ilie oaspete obişnuit în casa preotului şi scriitorului patriot de la Pătrăuţi, îndrăgostit de Elvira, care mărturisesc dragostea statornică şi grija pentru cea care-l va ajuta enorm în munca istovitoare la Studii…. Sunt cuvinte care omagiază hărnicia şi priceperea cu care tânărul bucovinean şi-a organizat propria tipografie, cuvinte care vorbesc despre bunătatea unui om ce a refuzat să se îmbogăţească fără scrupule, cuvinte care ne înfăţişează atmosfera de mare familie ocrotită de patronul pe care salariaţii l-au iubit, l-au ajutat să-şi refacă clădirile afectate de bombardamente, l-au ajutat să supravieţuiască în anii de după naţionalizare şi, în număr mare, l-au condus pe ultimul său drum.(164) O altă scrisoare de data aceasta avându-l ca expeditor pe I.E.Torouţiu, este publicată în nr. 2/1995 al ,,Analelor Bucovinei” de către Luca Bejenaru sub titlul ,,O scrisoare care acuză”. Este vorba despre scrisoarea pe care Torouţiu i-o trimite fostului său colaborator de la ,,Convorbiri…”, profesorul universitar Ştefan Cuciureanu în august 1951. Scrisoarea, redactată în binecunoscutul stil al sfătosului gospodar bucovinean, este dovada vie a unui caracter puternic, a unei verticalităţi care n-a putut fi anulată nici de suferinţele fizice, pricinuite de sărăcie şi boli, nici de presiunile psihice la care a fost supusă familia cărturarului în anii de început ai regimului comunist. Nici trădarea foştilor colaboratori, nici lipsurile materiale de tot felul, nici durerea pricinuită de anularea muncii lui de o viaţă, nici moartea unor personalităţi cunoscute, nici ,,turcirea” sau ,,înroşirea” altora spre a-şi asigura ascensiunea, nici cele şase luni de proces pentru sabotaj, însoţite de repetate percheziţii, nici ameninţarea cu închisoarea pe 12 ani, nici obligaţia de a preda partidului ,,totul, totul”(165) , nimic n-a înfrânt cerbicia cu care şi-a apărat principiile care i-au călăuzit drumul printr-o viaţă ce l-a supus la multiple încercări. Scrisoarea aflată în arhiva fratelui mai mic al destinatarului o dovedeşte. În ciuda tuturor acestor încercări, optimistul Torouţiu continuă să lucreze la Exegeza Eminescu, pentru care avea vreo 1200 de pagini (166), la continuarea Studiilor…, cu care ajunsese la volumul 19, având însă material ,, mult şi interesant” pentru încă 13-17 volume, demonstrând că ,, nu-i moartea cailor după voia cânilor.”(167) Îndurerat de schimbările ce au înrăit oamenii, transformându-i în acerbi duşmani în lupta pentru autorealizare cu orice preţ, Torouţiu deplânge soarta ţării în care ,, abia după retragerea lavei roşii se va vedea pustiul, seceta de oameni.”(168) Între timp, în 1993, la Suceava a fost publicat un Dicţionar de literatură Bucovina având ca autori pe doi harnici slujitori ai Bibliotecii ,,I.G.Sbiera”, Emil Satco* şi Ioan Pînzar**. Cei doi autori creionează un portret destul de cuprinzător lui Torouţiu, prezentând atât cele mai semnificative momente ale carierei sale ( student la Cernăuţi, asistent universitar la Frankfurt, profesor la ,,Cantemir Vodă” în Bucureşti, editor şi proprietar al Institutului de Arte grafica ,,Bucovina”,membru al Academiei, director al ,,Convorbirilor…”) precum şi titlurile operelor sale semnificative ( în total 15 titluri). Cei doi autori se opresc, cum era de aşteptat, asupra colecţiei de Studii…. Dorind să vină în ajutorul cititorilor, ei inventariază conţinutul celor 12 volume şi, cu rigurozitatea unui ghid ce ţine să dezvăluie toate secretele spaţiului în care te orientează, deschid poarta cunoaşterii către marii clasici ai literaturii române. De mai mică amploare, firească pentru specificul lucrărilor respective, sunt informaţiile furnizate de academicianul Gabriel Ştrempel în a sa Bibliografie românească modernă,apărută în Editura Academiei Române în 1996 sau de Dorina N. Rusu într-un dicţionar intitulat Membrii Academiei Române, apărut în aceeaşi editură în 1999. În prima lucrare menţionată, directorul prestigioasei instituţii de cultură care este Academia Română menţionează, la paginile 600-601, majoritatea lucrărilor lui Torouţiu, Dorina Rusu, în cele 18 rânduri consacrate academicianului bucovinean, menţionând datele la care Torouţiu a fost primit (26 mai 1936) şi apoi a fost repus în drepturi (3 iulie 1990) ca membru corespondent al Academiei precum şi şapte dintre lucrările acestuia. Preocupările legate de folclor ale fiului satului de atunci Solca, chiar dacă aparţin unui începător ce nu a respectat poate întru totul rigorile ştiinţifice ale domeniului, au făcut ca numelui său să-i fie închinate câteva pagini în Dicţionarul etnologilor români al lui Iordan Datcu, apărut în 2001 la Editura Saeculum I.Q. În lucrarea menţionată, autorul semnalează trei volume de folclor tipărite de tânărul solcan: A fost odată. Poveşti şi cântece poporale (Cluj, 1911), Frunză verde. Cântece poporale din Bucovina ( Solca, 1914) şi Poveşti poporale (Bucureşti, 1914). Despre primul dintre ele I.Datcu afirmă că ,, a tipărit-o pentru a satisface setea de lectură a flăcăilor şi oamenilor maturi din Solca”(169) , afirmaţie ce pleacă de la ,, Câteva cuvinte” puse de Torouţiu în deschiderea volumului. *Emil Satco (n.11.01.1941, Vârfu Câmpului,jud.Botoşani)-profesor, scriitor, fost director adjunct la Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera” din Suceava, publicist cu o larga arie de colaborări în presa scrisă şi vorbită din Bucovina începând din anul 1964. Este pasionat de cercetarea şi valorificarea patrimoniului spiritual al Bucovinei, în mod deosebit de istoria literară, arta plastică, muzică şi teatru; pentru contribuţiile sale meritorii la cunoaşterea a ceea ce are Bucovina mai valoros, a fost distins cu premii ale Fundaţiei Culturale a Bucovinei- 1995, 1998 şi 2000, Premiul de excelenţă al Societăţii Scriitorilor Bucovineni-1999 şi Premiul pentru istorie şi critică literară-2000. Pe lângă articolele publicate în Zori noi, Steaua, Crai nou, Glasul Bucovinei, ţara Fagilor, Arcaşul(Cernăuţi),Plai românesc(Cernăuţi)Revista bibliotecilor,Tribuna(Cluj),Analele Bucovinei,Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei,Ethos,Iconar,Exod,Bucovina literară, etc., este autorul următoarelor volume: Muzica în Bucovina(Biblioteca judeţeană, Suceava, 1981), Arta în Bucovina,vol.I şi II(Biblioteca judeţeană, Suceava, 1984,respectiv 1991),Artişti plastici din Bucovina(Suceava, 1991),Bucovina.Contribuţii cultural ştiinţifice(Suceava,2000),Antologia poeţilor români din Bucovina(Junimea, Iaşi, 2003), în prezent aflându-se sub tipar Enciclopedia Bucovinei:Dicţionar enciclopedic:Bucovina 1775-1940. În colaborare cu Ioan Pînzar a mai publicat o serie de lucrări: Prefectura.Repere istorice (Junimea, Iaşi,1995),Dicţionar de literatură:Bucovina (Biblioteca Bucovinei,,I.G.Sbiera”,Suceava,1993) şi Personalităţi bucovinene.Dicţionar.vol.VIII (Biblioteca Bucovinei,,I.G.Sbiera”,Suceava, 1997). ** Ioan Pînzar (n.ian.1941,Costâna,jud.Suceava)- profesor,bibliotecar,eseist,colaborator constant al lui Emil Satco în preocupările de istorie a culturii bucovinene. Este o preocupare firească, am putea spune, având în vedere că la şcoala din satul natal a avut privilegiul să înveţe istoria cu Vasile Ignătescu, şcolit la Cernăuţi, devenit erudit dascăl de ţară ce a avut mult de suferit din cauza unui defect fizic. Orfan ce nu şi-a cunoscut tatăl, mort pe frontul celui de-al doilea război mondial, Ioan Pînzar se va ridica în lume cu greu, prin muncă fizică grea, în ciuda inteligenţei vii pe care a moştenit-o de la părinţii săi, ţărani înţelepţi, crescuţi într-un adevărat cult al muncii. Frânturi din drumul vieţii sale se întâlnesc în Confesiuni (Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera”, Suceava, 2002). A mai publicat: Gânduri (Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera”, Suceava,2001), Incendiul: exerciţiu literar kafkian (Suceava,2003) şi Anchetatorul nr.2 (Biblioteca Bucovinei ,,I.G.Sbiera”, Suceava,2003). Cu rigoarea ce caracterizează cercetătorul responsabil, I.Datcu inventariază conţinutul volumului (7 poveşti, 160 de texte lirice culese din satele Bucovinei, o scrisoare versificată a unui român din America), fără a uita să precizeze publicarea lor anterioară în revista ,, Ion Creangă” de la Bârlad. Despre celelalte două volume nu ni se dau nici un fel de informaţii, autorul făcând însă referire la proiectul de suflet al ucenicului lui M. Friedwagner, acela de a publica un corpus al folclorului românesc pe regiuni, afirmaţie susţinută cu informaţiile din Memoriile lui Iulian Vesper, un sensibil poet bucovinean ce s-a bucurat de bunătatea şi generozitatea lui Torouţiu:,, Îl găseam încă preocupat de planul ce şi-l făurise cu ani în urmă: publicarea unui imens corpus al folclorului românesc pe regiuni. Dintre numeroşii colaboratori ce şi-i apropiase în vederea transpunerii în viaţă a vastului proiect, mă aflam şi eu.”(170) Bibliografia de referinţă indicată cuprinde atât lucrări şi articole mai vechi contemporane lui Torouţiu (C.Loghin Istoria literaturii române din Bucovina,1926; articolul omagial Lui I.E.Torouţiu la 50 de ani din revista ,,Glasul Bucovinei”), cât şi aprecieri mai noi, cum ar fi cele ale lui Al. Săndulescu ori E.Satco şi I.Pînzar. În cele câteva rânduri consacrate datelor biografice, pe lângă informaţii exacte (data şi locul naşterii, studii, carieră) se strecoară, din păcate, şi eronata supoziţie ( preluată din Memoriile lui I. Vesper) a suicidului cărturarului. Anul 2002 îmbogăţeşte literatura română cu noi lucrări în care se vorbeşte despre I.E.Torouţiu. O asemenea lucrare este cea coordonată de M.Zaciu, M.Papahagi şi A.Sasu, Dicţionarul scriitorilor români. Apărută în Editura Albatros, lucrarea demonstrează o mult mai temeinică documentare decât alte lucrări de gen. Paginile consacrate lui Torouţiu (585-587) se deschid cu bogate referinţe critice, altele decât cele ce se transcriseseră de la un dicţionar la altul până atunci, fiind menţionate lucrările lui Perpessicius, P. Constantinescu, M.Bucur, Z.Ornea, V.Chifor şi Al. Săndulescu. Datele personale şi cele legate de perioada de formarea profesională şi carieră sunt mai complete decât în alte lucrări cu acelaşi specific, I.E.Torouţiu fiind prezentat şi prin colaborările la diverse publicaţii din perioada interbelică. Autorii remarcă soliditatea formaţiei profesionale a fostului student cernăuţean precum şi seriozitatea care-i caracterizează opera:,, Cu armătura temeinică a formaţiei sale filologice de tip german, Torouţiu s-a consacrat la început elaborării unor studii de economie statistică, dicţionare, continuând cu lucrări de istorie literară, cu precizări, rectificări despre scriitori diverşi şi inegali ca valoare, lămuriri istoriografice oneste, uneori fastidioase.”(171) Dicţionarul… face şi o precizare extrem de importantă care fixează în memoria cititorului una dintre marile coordonate ale activităţii profesorului-tipograf: ,,…face un util mecenat editorial.”(172) Cât despre operă, o listă cuprinzând cele mai importante titluri însoţeşte datele biografice, autorii considerând că ,,deşi a publicat o mulţime de contribuţii istorico-literare, adevărata sa operă în cultura română este Studii şi documente literare.”(173) Cele peste 8000 de pagini sunt prezentate ca un rezultat firesc al activităţii unui ,,colecţionar împătimit care a despuiat arhive personale din ţară şi străinătate şi le-a sustras vicisitudinilor timpului.”(174) . Autorii dovedesc că au parcurs cu atenţie cele 13 tomuri ale colecţiei , apreciind că opera torouţeană are darul de a reconstitui ,, o atmosferă cu ajutorul documentelor alăturate de un spirit de omogenitate sufletească.”(175) . Se simte, din cuvintele autorilor, admiraţia pentru omul care ,, prin vocaţie benedictină şi scrupul istorist, […]recompune o hartă psihologică a spiritualităţii româneşti moderne într-un impunător edificiu.”(176) Tot în 2002 editura Floare Albastră publică Exegeza eminesciană ediţie îngrijită şi prefaţată de Nicolae Georgescu, ,, o cercetare suplă, spectaculoasă, incitantă, scrisă alert, uşor de receptat”(177) , având la bază 10 studii publicate în ,,Convorbiri…”. În prefaţa volumului, după ce menţionează cuvenitele date biobibliografice ( inclusiv supoziţia sinuciderii), N.Georgescu remarcă talentul de ,,polemist necruţător şi imbatabil”(178) care a fost Torouţiu, specificând că polemicile sale erau larg comentate în presa vremii, multă lume fiind incomodată de criticile sale şi doar foarte puţini acceptând dialogul cu el. Impresionat de opera şi de soarta criticului , N.Georgescu consideră că ,,merita , poate, o menţiune în Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G.Călinescu, ori în alte studii de sinteză care au devenit, prin dogmatismul comunist, singurele repertorii de nume orientative, un fel de bărcuţe rupte dintr-o ipotetică arcă a lui Noe.”(179) Prezentând apoi aspecte din lucrarea prefaţată, accesibile specialiştilor în domeniu, N.Georgescu (care mai prezentase contribuţia lui Torouţiu la prezentarea operei lui Eminescu şi într-o altă lucrare) consideră că critica lui Torouţiu este o adevărată provocare care, dacă ar fi fost apreciată corect la timpul realizării ei, ar fi putut demara discutarea avizată, filologică a textului poeziilor antume ale lui Eminescu. Eminescologul D. Vatamaniuc, în ,,Bucovina literară” nr.1/2003, recenzând practic Exegeza eminesciană, apreciază conştiinciozitatea şi rigurozitatea cu care cărturarul bucovinean a studiat opera lui Eminescu. Format în spiritul german al Almei Mater de la Cernăuţi, Torouţiu ,, nu face distincţie între editorii de ediţii critice şi editorii de alte ediţii, inclusiv de popularizare. Se bucură toate de acelaşi tratament pentru credibilitatea ştiinţifică.”(180) D.Vatamaniuc sesizează ascuţitul spirit critic al lui Torouţiu, spirit de care nu scăpau nici prietenii, nici adversarii săi(aici este vorba de ,,sancţionarea” lui Perpessicius). Cunoscând faptul că personalitatea marcantă a autorului Exegezei…” a fost, cu totul pe nedrept, uitată de regimul comunist, şi că, din acest motiv, cititorii ştiu prea puţin despre el, D.Vatamaniuc precizează, în notele de subsol, atât segmentul temporal în care sufletul lui Torouţiu s-a făcut văzut pe pământ în trupu-i firav, cât şi câteva dintre operele sale, în final exprimându-şi regretul că proiectul continuării Studiilor…, cu volumele 14-25( aşa cum rezultă şi din scrisorile publicate de editor la sfârşitul volumului), nu a putut fi realizat ,, din cauza ostilităţilor organelor administraţiei comuniste faţă de munca intelectuală şi al sfârşitului tragic al lui I.E.Torouţiu şi a soţiei sale.”(181) Sfârşitul anului 2003 dă tot mai puternic la o parte vălul de uitare aşezat peste numele şi opera înţeleptului şi generosului solcan. În organizarea primăriei oraşului Solca, aşezarea aruncată de o mână divină între păduri nesfârşite a comemorat 50 de ani de la trecerea celui ce debutase cu poveşti şi cântece de dor în lumea fără dor. Au fost prezenţi şi au cuvântat, aducându-l pe Ilie acasă, printre ai lui, reprezentanţi ai autorităţilor locale, cercetători, nepoata de frate a cărturarului, profesoara Eugenia Hojbotă-Torouţi, oameni iubitori de cultură care au aprins o lumânare şi o fărâmă de suflet pentru un om între oameni. Cu această ocazie, neobositul cercetător câmpulungean Ion Filipciuc a lansat noua ediţie a scrierilor folclorice ale lui Torouţiu, sub titlul Frunză verde. Cântece şi basme poporale din Bucovina. Înmănunchind 248 de cântece, 61 de strigături, 6 balade, 4 texte suspecte (folclor orăşenesc, cules de la lăutari din Câmpulung şi Bucureşti),13 cântece din America şi 7 basme, îngrijitorul ediţiei a vrut ca, într-o zi deosebită pentru comunitatea din Solca, să restituie lumii care l-a dat culturii române pe I.E.Torouţiu. Cartea se vrea a fi o frântură din preocupările şi, de ce nu, din sufletul celui care, deşi departe, a păstrat lângă inima lui uriaşă şi frunzele verzi ale pădurilor şi livezilor, şi susurul pâraielor, şi liniştea divină a locurilor, şi frământările oamenilor pământului: dorul, jalea, dragostea, suferinţa ce răzbat din cântece, basme şi strigături. Dorind să aducă aminte cine este acest cărturar urgisit, Ion Filipciuc îl însoţeşte pe Ilie Torouţiu pe parcursul vieţii, de la leagănul sărman din casa lui Toader Torouţ, trecând prin băncile lui k.k. Obergymnasium din Suceava, prin amfiteatrele de la Cernăuţi şi Frankfurt am Main, până la profesorul, proprietarul de tipografie şi editorul bucureştean. Momente deosebite, frumoase ori triste, din viaţa autorului, cărţi editate ori rămase la stadiul de proiect, sufletul lui Torouţiu dezvăluit în cuvinte calde, molcome, care amestecă, precum poveştile, realul cu imaginarul, realizările cu proiectele nefinalizate, efemerul cu eternitatea, viaţa şi moartea, reconstituind o existenţă pentru care se simte o reală admiraţie. Asemenea înaintaşului pe care-l preţuieşte pentru truda şi suferinţa întru izbânda cuvântului românesc, I.Filipciuc completează opera lui Torouţiu ( alcătuită, de fapt, din lucrările tipărite de acesta în 1911 şi 1914) cu nota asupra ediţiei, cu note şi comentarii care reprezintă o consistentă bibliografie a lucrărilor despre autor, precum şi cu un glosar care ,,traduce” pe înţelesul tuturor cititorilor cuvinte demult uitate din limbajul românului bucovinean întâlnite între frunzele verzi ale cărţii, precum şi câteva fotografii ale feciorului lui Toader şi al Ecaterinei Torouţi din Solca. Lansarea volumului la Solca urmează unor preocupări mai vechi ale scriitorului bucovinean, materializate în apariţia, în ,,Mesagerul literar şi artistic” de la Bistriţa,nr.10/14 iunie 2003, a sensibilei treceri în revistă a vieţii şi operei lui Torouţiu sub titlul Un cărturar urgisit-I.E.Torouţiu. Primele numere din 2004 ale ,,Convorbirilor literare”, serie nouă, publică noi contribuţii ale omului de cultură câmpulungean la realizarea unui portret cât mai fidel al personalităţii complexe care a fost filologul din Solca. Numărul din februarie 2004, sub titlul I.E.Torouţiu şi proiectele sale ne dezvăluie marile proiecte literare ale acestuia, al căror început fusese făcut prin diverse articole ori lucrări de amploare diferită, idei la care, periodic, s-a mai întors ori la care a lucrat până la sfârşitul vieţii. Sunt astfel identificate ca iniţiate dar nefinalizate următoarele proiecte de anvergură: Cântecele şi basmele neamului românesc pe regiuni, continuarea publicării documentelor în Studii şi documente literare”( cel puţin până la volumul 25), monografia Goethe, exegeza eminesciană şi o posibilă ţintă sociologică.(182) În luna următoare, fericitul deţinător al privilegiului de a studia ,,Jurnalul” inedit al lui Vasile Posteucă, acelaşi I.Filipciuc, în paginile aceleiaşi reviste, ne înfăţişează un Torouţiu ,, fericit că poate fi drept când toată lumea era pornită animalic spre nedreptate şi crime”(183) . Împătimitul poet din Stăneştii de Jos demonstrează că păstrează Domnului Profesor Torouţiu un respect mai presus decât oricui altcuiva. Aceasta se datorează faptului că a primit şi simţit prietenia cărturarului în momente dificile pentru sine şi pentru ţară. Numai unui prieten putea să-i ceară, departe de casă (în martie 1941 V.Posteucă, fost responsabil cu propaganda în mişcarea legionară, se afla la Berlin, fugar după rebeliunea din ianuarie) să se intereseze de soarta şi condiţiile de viaţă ale copiilor săi; numai un prieten putea să-şi împartă, la nevoie, pâinea cu copiii fugarului; numai un prieten şi un mare om va îndrăzni să publice, în ciuda pericolului, poeziile fugarului, dându-i acestuia, la momentul aflării stihurilor sale în cea mai frumoasă revistă literară, sentimentul că n-a fost uitat de ai săi, că n-a fost izgonit de tot din lumea românească. Şi asta pentru că Torouţiu ,,este un om de curaj şi omenie”, că ,,se menţine pe aceeaşi linie de caracter, dreptate şi onoare. Cu nobleţe şi dărnicie de mecenat. Nepărtinitor şi totuşi plin de dragoste şi înţelegere pentru zbuciumul tineretului românesc.”(184) Admiraţia are şi altă motivaţii: ,, Torouţiu este singurul adevărat muncitor ajuns la Academie. Pornind de la o maşină hodorogită, rămasă din războiul trecut, prin muncă şi sudoare, cărând cu roaba tipărituri pe la ministere, a ajuns să-şi ridice frumoasa tipografie Bucovina, din str.Gr.Alexandrescu, Bucureşti. O tipografie model ca înzestrare tehnică şi organizare. În care lucrează şase sute de muncitori, bine plătiţi şi organizaţi într-o adevărată familie. Profesorul Torouţiu e de dimineaţă până seara târziu între ei. Cu mânecile suflecate, brobonit de sudoare, între un telefon şi calculele de preţuri şi materiale, primeşte cu dragă inimă în birou pe oricine.Veşnic îndatoritor şi afabil.”(185) Un alt filolog bucovinean, Liviu Papuc, care ne-a înzestrat cu monografia Leca Morariu, studiind documentele legate de acesta ajunge, cum era de aşteptat, în contact documente legate de Torouţiu. Fie că este vorba de corespondenţa cu cumnaţii Morăreni, fie că relatează evenimente familiale ori acţiuni culturale la care Elvira şi Ilie Torouţiu au participat cândva, L.Papuc ne oferă, cu fiecare informaţie, ca într-un puzzle, câte o nouă fracţiune din jocul vieţii şi operei lui Torouţiu. În numărul din mai 2002, în articolul La încă o aniversară, cu prilejul aniversării a 135 de ani de la înfiinţarea ,,Convorbirilor…” universitarul ieşean rememorează un alt moment aniversar, cel din 5 noiembrie 1931, când este aniversat Iacob Negruzzi la 90 de ani şi când I.E.Torouţiu va elogia pe cel care a purtat pe umerii săi ,,Convorbirile…” în primii 30 de ani de existenţă. La aniversare (evocată şi în ,,Făt Frumos” nr. , p.) a participat şi nepoata lui I.Negruzzi, Ella,care, după ce a făcut un scurt istoric al Junimii, a încheiat cu o frază pe care L.Papuc o citează şi care se potriveşte şi celui ce avea să devină ultimul director al revistei:,, Şi dacă generaţia veche s-a dus, nu trebuie să ne plângem- ea a îngrijit de urmaşi vrednici care au continuat şi continuă opera lor.”(186) Acelaşi cercetător publică în numărul din decembrie 2003 un articol consacrat comemorării a unei jumătăţi de veac de la moartea familiei Torouţiu. Cu amărăciune constată autorul că ,, În pofida unei meritorii activităţi de aproape jumătate de secol, care a culminat cu editarea celor 13 volume de Studii si documente literare (1931-1946) si cu poziţia de director al revistei „Convorbiri literare” (1939-1944), memoria sa mai este păstrată doar de profesioniştii istoriei literare (ceea ce, de altfel, este specific românului veritabil – care preferă să-si ignore sau să-si îngroape valorile decât, Doamne fereşte, să fie vreunul mai cu moţ decât propria persoană.)”(187) În numărul din ianuarie 2004 literatul ieşean vorbeşte Din nou despre Torouţiu. În prima parte a articolului este semnalată apariţia noii ediţii a volumului Frunză verde, sub îngrijirea lui I.Filipciuc, întreprindere care este apreciată la justa ei valoare, cea de-a doua parte a articolului fiind consacrată, în contextul rememorării unei existenţe dedicate culturii, prezentării unor aspecte legate de mediul în care s-a format, acela al familiei preotului Morariu, ,,adevărată şcoală pentru tineri precum Ion Grămadă, Vasile Grecu, I.E.Torouţiu, Vasile Litu”(188) care erau antrenaţi, alături de copiii familiei, în diverse acţiuni şi manifestări culturale şi naţionale devenite obligatorii în familia preotului naţionalist.Aşa s-a întâmplat în 1906, când Morărenii au participat la Expoziţia jubiliară de la Bucureşti, în 1908 când, alături de alţi 600 de bucovineni, s-au aflat în vizită la Iaşi, ori în 1909, când în capitala Moldovei a avut loc un congres studenţesc. ,, Convorbirile…” din februarie 2004 ne dezvăluie, cu ajutorul aceluiaşi coborâtor din stirpea familiei Morariu, frumoasa poveste de dragoste dintre Elvira şi Ite (aşa era alintat Torouţiu în noua sa familie), în condiţiile în care tânărul solcan a avut de suportat curtea asiduă şi proiectele matrimoniale ale celui care, trecut dincolo de frontiera care,peste nu multă vreme, avea să cadă pe front la Cireşoaia-Ion Grămadă.(189) O altă faţetă a lui I.E.Torouţiu ne este prezentată în martie 2004, când ,,Convorbirile…” publică, de acelaşi autor, articolul De-ale familiei Torouţiu. Este prezentată preocuparea acestuia pentru întărirea clasei de mijloc în Bucovina, singura capabilă să asigure progresul provinciei natale în care, încă student fiind, remarcase absenţa cvasitotală a românilor în această categorie socială.(190) Torouţiu va fi un adevărat tribun al bucovinenilor în speţă, revista sa publicând materiale de popularizare a ideii. Energic şi insistent, cu sprijinul unor personalităţi influente (I.I.Nistor, I.Toma,etc.), Torouţiu va trece de la teorie la practică, activând pentru înfiinţarea unor şcoli şi cluburi ale meseriaşilor pe care le va sprijini moral şi financiar. Iată, în linii mari, rezultatul excursului nostru prin bibliografia care înmagazinează, ca într-un uriaş sipet, gânduri despre un om aflat în furtuna vremurilor ce au clătinat corabia culturii româneşti în prima jumătate a secolului trecut. Şi dacă acest excurs n-a reuşit să contureze decât palid trăsăturile de caracter şi realizările personalităţii asupra căruia ne-am concentrat căutările, avem totuşi mulţumirea sufletească să constatăm că Ilie E.Torouţiu revine tot mai des acasă, printre ai săi, printre cei cărora le-a închinat credinţa şi lupta sa cu viaţa, odată cu privirile tot mai iscoditoare şi tot mai des întoarse către fiinţa lui modestă.

Oltea Prelucă

Note: 1. Mihai Iacobescu, Elita românilor bucovineni între anii 1862-1918, în Bucovina între 1861-1918: aspecte edificatoare pentru o Europă unită (materialele Conferinţei internaţionale din 20-22 septembrie 2000), apărută sub egida Academiei Române/ Centrului de Studii Bucovina de la Rădăuţi, Editura Universităţii, Suceava, 2002, p.181. 2. Ibidem, p.179 3. Ibidem, p.178 4. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Suceava, Fond Parohia Solca, registrul 2, f.273-274. 5. Constantin Loghin, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, Editura Mitropolit Silvestru, Cernăuţi, 1938, p.246. 6. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Suceava, Fond nr.33- Liceul Ştefan cel Mare Suceava, dosarele: 15/1903,f.275; 10/1904, f.282 verso; 17/1905, f.338 verso; 15/1906,f.316; 15/1907,f.374; 16/1908,f.422; 23/1909,f.481 verso; 26/1910,f.505 verso. 7. Leca Morariu, Viaţă.Din caietul unui român prizonier în uniforma împăratului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Editura Alfa, Iaşi, 2002, p.14. 8. Filaret Doboş,S.Fl.Marian.Amintiri în,,ţara fagilor”I, nr.5-12, oct.1931-mai 1932, p.51 9. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Suceava, Fond nr.33- Liceul Ştefan cel Mare Suceava, dosar 15/1903, f.276 şi 277. 10. Idem, f.156 verso. 11. I.I.Nistor, Constantin Morariu, în ,,Floarea Soarelui”,I,Bucureşti, nr.5, mai 1927, p.144 12. N. Iorga,Constantin Morariu, în ,,Floarea Soarelui”,I,Bucureşti,nr.5, mai 1927, p.143. 13. Idem, carte poştală către Constantin Morariu, Fond documentar ,,Leca Morariu şi Octavia Lupu-Morariu”. 14. Constantin Loghin, Istoria literaturii române în Bucovina (1775-1918), Tipografia Mitropolit Silvestru, Cernăuţi, 1926, p.266. 15. Leca Morariu,op.cit., p.14. 16. Ibidem,p. 189. 17. Fond documentar ,,Leca Morariu şi Octavia Lupu-Morariu”. 18. Luca Bejenaru, O scrisoare care acuză, în Analele Bucovinei, II, nr.2/1995, p.472. 19. I.E.Torouţiu,Un iscusit traducător al poeziei române în limba evreească,Cernăuţi,1920 20. Gala Galaction, Munca folositoare, în ,,Luptătorul” nr. 26/ 25 iulie 1920, p.1. 21. Ibidem 22. Constantin Loghin, Scriitori bucovineni.Antologie.Tipografia Reforma Socială, Bucureşti, 1924, p.16. 23. Ibidem 24. Ibidem, p.299 25. Ibidem, p.7 26. Idem, Istoria literaturii române în Bucovina (1775-1918), Tipografia Mitropolit Silvestru, Cernăuţi, 1926, p.266. 27. Ibidem, p.267. 28. Ibidem, p.268. 29. Ibidem 30. Ibidem 31. Idem, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, Editura Mitropolit Silvestru, Cernăuţi, 1938, p.239. 32. Ibidem, p. 240. 33. Mircea Grigoroviţă, Din istoria culturii în Bucovina (1775-1944),Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.61. 34. Constantin Loghin, Istoria literaturii române (dela origini până în zilele noastre), ediţia a V a,Tipografia Mitropolit Silvestru, Cernăuţi, 1926, p.323. 35. Ibidem, ediţia a XIV a, p.580. 36. Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p.439-441. 37. Perpessicius, Documente literare, în ,,Făt-Frumos”, nr. 6, nov-dec.1931, p.276. 38. Ibidem 39. Ibidem, p.277. 40. Ibidem 41. Ibidem, p.276. 42. Ibidem, p.277. 43. ,,Făt Frumos”, nr. 6, nov-dec. 1931, p.261. 44. Gallia Tudor, Păreri asupra studiului ,, H.Heine şi heinismul în literatura română” al lui I.E.Torouţiu, în ,,Făt-Frumos”, nr. 6, nov-dec. 1931, p.279. 45. Ibidem, p.281. 46. Ibidem, p.284. 47. Ibidem, p.285. 48. Ibidem 49. Al. Criţă, Heine şi heinismul în literatura română de I.E.Torouţiu, în ,, Făt-Frumos” nr.5, sept.-oct 1930, p.179. 50. Scarlat Preajbă,I.E.Torouţiu şi Gh. Cardaş: Studii şi documente literare, vol.I, Dare de seamă făcută la Asociaţia Publiciştilor Români în aprilie 1932, în ,,Făt-Frumos”, Suceava, VII, nr.1-2, 1932, p.54. 51. Ibidem, p.37. 52. Ibidem, p.47. 53. Ibidem, p.35 54. Ibidem 55. Ibidem, p.55 56. I.E.Torouţiu, Naţionalismul lui Eminescu, în ,,România literară” nr.13 din 14 mai 1932,p.II 57. Ibidem 58. Ibidem 59. Eugen Lovinescu, Sburătorul:agende literare, vol.III, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, p. 236. 60. George Călinescu, Eminescologi, în ,,România literară” nr.16 din 4 iunie 1932,p.1. 61. Ibidem 62. Ibidem 63. Ibidem 64. Ibidem 65. Scarlat Preajbă, op. cit., p.52. 66. Camil Petrescu, Un cărturar, în ,,România literară” nr.64 din 6 mai 1933, p.1. 67. Ibidem 68. Ibidem 69. Ibidem 70. Ibidem 71. Ibidem 72. Leca Morariu, Pe marginea Hurmuzachelui literar, în ,,Făt-Frumos”, IX, Cernăuţi,1-2, 1934, p.28. 73. Ibidem, p.28-29. 74. Ibidem, p.31. 75. Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol.VI, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.24. 76. Ibidem,p.33. 77. Ibidem,p.90. 78. Ibidem,p.156. 79. *** Dela Societatea Scriitorilor Români, în ,,Făt-Frumos”, X, nr.1-2, 1935,p. 80. 80. Ibidem, p.79. 81. Ibidem 82. Iosif Brucăr, Filosofia în Studii şi Documente literare, în ,,România literară”, nr.70 din 17 iunie 1933, p.III. 83. Petru Iroaie, Critica criticii româneşti, în ,,Făt-Frumos”, p.63. 84. Ibidem, p.76. 85. Ibidem, p.72. 86. Ibidem 87. Ibidem, p.74. 88. Ibidem, p.77. 89. Ibidem 90. Ibidem, p.78. 91. Ibidem 92. Ibidem, p.79. 93. Ibidem 94. Ibidem 95. Ibidem 96. Ibidem 97. Nicolae Iorga, Rectificări pentru Eminescu, în ,, Gazeta bucovinenilor”, IV, nr.46, 15 ian. 1937, p.1. 98. Ibidem 99. Ibidem 100. Ibidem 101. Ibidem 102. Ibidem 103. Ibidem 104. Ibidem 105. Ibidem 106. Ibidem 107. *** Critica literară, în ,, Gazeta bucovinenilor”, IV, nr.46, 15 ian. 1937, p.2. 108. Constantin Vicol,Doi bucovineni,în ,,Gazeta bucovinenilor”,III, nr.33,7 iunie 1936,p.1 109. Octav Rusu, Profesorul I.E.Torouţiu, în ,,Gazeta bucovinenilor”, IV, nr.54, 15 mai 1937, p.2. 110.Mircea Streinul, Două valori arborosene: G.Rotică şi I.E.Torouţiu, în ,, Gazeta bucovinenilor”, IV, nr.63, 1 oct.1937, p.2. 111.***Lui I.E.Torouţiu la 50 de ani,în,,Glasul Bucovinei”,Cernăuţi,nr.5376,8 iul1938,p.5 112. Ibidem, p.5. 113. Ibidem, p.5. 114. Tudose Dracea, Lirism şi cultură, Editura ,,Gazeta bucovinenilor”, Bucureşti, 1938, preluat în ,,Făt-Frumos”, XIII, p.120. 115. Ibidem, p.120. 116. Ibidem, p.123. 117. Ibidem, p.122. 118. Ibidem, p.119. 119. Ibidem, p.120. 120. Ibidem, p.23 121. Gheorghe Cardaş, Istoria literaturii române (dela origine până în zilele noastre), Tipografia Oltenia, Bucureşti, 1938, p. 451. 122. Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri. Editura Cugetarea- Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, p.858. 123. Ibidem. 124. Ion Filipciuc,Vasile Posteucă despre I.E.Torouţiu, în ,,Convorbiri literare,CXXXVIII, Iaşi,mart.2004, p. 88. 125. Ion Hangiu, Presa literară românească, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968,p.458. 126.Pompiliu Marcea, ,,Convorbiri literare” şi spiritul critic, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.303. 127. Ibidem 128. Ibidem, p. 305. 129. Ibidem, p. 307. 130. Ibidem 131. Ibidem 132. Ibidem 133. Ibidem 134. Ibidem, p. 308. 135. Marin Bucur, Istoriografie literară românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p.399 136. Ibidem, 137. Ibidem 138. I.E.Torouţiu, Exegeza eminesciană. Poeziile antume din punct de vedere filologic. Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2002, p. 139. Marin Bucur, op. cit., p.400. 140. Ibidem, p. 589. 141. Ion Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 80. 142. Ibidem 143. Dimitrie Păcurariu, Dicţionar de literatură română, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 400. 144. Haralambie ţugui, Linii pentru un portret, în ,, Convorbiri literare”, Iaşi, XCIII, nr. 3, martie 1987, p.11. 145. Ibidem 146. Ibidem 147. Ibidem 148. Ibidem 149. Ibidem 150. Gheorghe Giurcă, I.E.Torouţiu şi monumentala colecţie de ,,Studii şi documente literare”, în ,, Buletin de informare şi documentare ştiinţifică”, Studii şi articole, vol.II, editat de Societatea de Ştiinţe Filologice, Filiala Suceava, 1988, p.56. 151. Ibidem, p. 56. 152. Ibidem, p. 59. 153. Liviu Papuc, Ion Grămadă-Elvira Morariu-I.E.Torouţiu, în ,,Convorbiri literare”, CXXXVII, Iaşi,februarie 2004, p.77. 154. Eugen Dimitriu, I.E.Torouţiu în corespondenţă, în ,, Buletin de informare şi documentare ştiinţifică”, Studii şi articole, vol.II, editat de Societatea de Ştiinţe Filologice, Filiala Suceava, 1988, p.64-68. 155. Eugen Dimitriu, Petru Froicu, O scrisoare a lui I.E.Torouţiu către Leca Morariu, în ,, Limbă şi literatură”, Societatea de Ştiinţe Filologice, Bucureşti, vol. III, p.436. 156. Ibidem, p.436. 157.Maria Luiza Ungureanu, Personalitatea lui Ilie Torouţiu oglindită în corespondenţa sa cu Artur Gorovei, în ,, Buletin de informare şi documentare ştiinţifică”, Studii şi articole, vol.II, editat de Societatea de Ştiinţe Filologice, Filiala Suceava, 1988, p.69. 158. Ibidem, p. 70. 159. Paul Leu,Colegiul National ,,Ştefan cel Mare”,Editura Euroland, Suceava,2000,p.332 160. Brînduşa Steiciuc, I.E.Torouţiu şi ,,Convorbiri literare”, în ,, Buletin de informare şi documentare ştiinţifică”, Studii şi articole, vol.II, editat de Societatea de Ştiinţe Filologice, Filiala Suceava, 1988, p.60-61. 161. Ibidem, p. 61. 162. Al. Săndulescu, Centenar I.E.Torouţiu, în ,,România literară”,XX, Bucureşti, nr.26, 23 iunie 1988, p.8. 163. Ibidem, p.8. 164. Eugen Dimitriu, Petru Froicu, O scrisoare inedită către Leca Morariu despre moartea soţilor Torouţiu, în ,,România literară”, XXV, Bucureşti, nr.27, 9-15 sept. 1992, p. 7. 165. Luca Bejenaru, O scrisoare care acuză, în ,,Analele Bucovinei”, II, Bucureşti, nr.2, 1995, p. 471 166. Ibidem 167. Ibidem 168. Ibidem 169. Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, vol.III, Editura Saeculum IO, Bucureşti,2001, p.156. 170. Ibidem 171. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p.585. 172. Ibidem 173. Ibidem 174. Ibidem, p.586. 175. Ibidem 176. Ibidem 177. I.E.Torouţiu, Exegeza eminesciană, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2002, (Doina Rizea,Nota asupra ediţiei ), p.24. 178. Ibidem, ( Nicolae Georgescu, Prefaţă), p.6. 179. Ibidem 180. Dimitrie Vatamaniuc, I.E.Torouţiu, exeget al ediţiilor poeziilor eminesciene, în ,,Bucovina literară”,XIII, nr.1, 2003, p.1. 181. Ibidem, p.5. 182. Ion Filipciuc, I.E.Torouţiu şi proiectele sale, în ,,Convorbiri literare”, Iaşi, CXXXVII,feb.2004,p.70-103. 183. Idem, Vasile Posteucă despre I.E.Torouţiu, în ,, Convorbiri literare”, Iaşi, CXXXVIII, mart,2004,p.88. 184. Ibidem,p.87. 185. Ibidem,p.88. 186. Liviu Papuc, La încă o aniversară, în ,,Convorbiri literare”,CXXXVI, mai, 2002,p.82. 187. Idem, I.E.Torouţiu-50 de ani de la moarte, în ,,Convorbiri literare”, CXXXVII, dec.2003,p.84. 188. Idem, Din nou despre Torouţiu, în ,,Convorbiri literare”, Iaşi, CXXXVII, ian.2004,p.83. 189. Idem, Ion Grămadă-Elvira Morariu-I.E.Torouţiu, în ,,Convorbiri literare”, Iaşi,CXXXVII, feb.2004,p.77. 190. Idem, De-ale familiei Torouţiu, în ,,Convorbiri literare”, Iaşi, CXXXVIII,mart.2004,p.90.
 

 index |  revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.