|
"Carpatia", rapsodia
oamenilor
de la capătul
pământului
Cronică de film
Impresii si pareri personale in FORUM
Pe data de 6 februarie a .c. a avut la la Stuttgart, la
Kommunales Kino, într-o sală arhiplină, vizionarea filmului documentar
"Carpatia", realizat de Andrzej Klamt si Ulrich Rydzewski
(Basis-Film Verleih Berlin). Discursurile de prezentare au fost tinute de
Florian Zaheu si de criticul de artă, Eugen Cojocaru.
"Carpatia" este un film în aparentă documentar, fără actori, sau cu multi
actori: oamenii Carpatilor, cei care trăiesc de sute si mii de ani
în acela si loc. Însă modalitatea de explorare a regizorilor duce la
concluzia că filmul se dore ste cu pretentii cert artistice. Chiar durata
lui, două ore si sapte minute, este putin obi snuită pentru un
documentar clasic.
Realizatorii sau oprit asupra a patru tări (din cele
sapte) pe care le traversează Carpatii: Slovacia, Polonia, Ucraina
si România, ultima tară având spatiul - în film, ca si în realitatea
geografică - cel mai extins. "Protagoni stii" au fost ale si după o
selectie elaborată, care urma să satisfacă si o anumită diversitate
etnică. Însă toate personajele sunt reduse la un numitor comun, despre
care vom vorbi ceva mai încolo.
În Carpatii Mici din Slovacia vedem o trupă ambulantă de circari, tigani
slovaci, care nu detin decât o "Ladă" veche, care trage o rulotă obosită,
si un camion zdravăn ce remorchează două case pe roti. Oamenii sunt, pe
rând, soferi, mecanici, instalatori si seara actori. Prin
megafonul instalat pe "Ladă" sătenii sunt invitati să vadă "o renumită
trupă de circ care s-a produs în 0anhai, Tokio, Paris etc." (sic)... Sotia
sefului se devoalează: "sunt sotie, mamă, gătesc, spăl, înainte de a
începe spectacolul vând bilete, iar seara sunt Printesa... Să fii
printesă, nu e frumos? toate celelalte le uit atunci"... Iar magia
circului rămâne acea si, fie că este vorba de Monte Carlo sau de satul din
Carpatii Mici.
Gustav Obsivan locuie ste singur cuc într-o casă sărăcăcioasă din Tatra
Mică. La 12 ani a avut un accident si a rămas schilod pe
viată, picioarele i-au rămas cele ale unui copil pipernicit de această
vârstă. Acum se apropie de 70 de ani, ca să dea de mâncare si de
băut vacii se târă ste până la grajd pe un fel de pasarelă de lemn. Nu
crede în Dumnezeu: "Dacă ar exista, de ce m-a pedepsit pe mine la s2
ani, când nu am făcut nici un rău? Dar dacă mă mai nasc odată, a s vrea să
fiu porumbel, nu om". Un vecin mai tânăr, cu care mai bea o vodcă din când
în când, îi face cumpărăturile, mai ales iarna, care durează 5-6 luni - un
co smar pentru orice om sărac. Gustav Obsivan s-a obi snuit însă si
nu mai cere nimic de la nimeni. Alinarea sa sunt porumbeii pe care-i cre
ste cu multă pasiune.
În Colomea, în Ucraina subcarpatică, facem cuno stintă cu un grup de 4-5
evrei credinciosi. Atâtia au mai rămas. Rabinul, un om mai tânăr, declară:
"Marele criminal, Hitler, ne-a omorât trupul, iar marele criminal, Uniunea
Sovietică, ne-a omorât sufletul". Un evreu bătrân poveste ste, cu tristete
resemnată, că numai trei evrei din Colomea mai vorbesc idis, iar sinagoga
s-a transformat în club si discotecă. "Nu se pot pune toate în cârca
nemtilor", poveste ste el, "când au venit nemtii în Colomea, 70 de-ai no
stri au fost omorâti nu de ei, ci de vecinii no stri ucrainieni. Am trăit
înainte în cele mai bune relatii cu ei, erau vecinii nostri, si
dintr-o dată au devenit niste fiare, au omorât copii, femei, bătrâni...
Vecinii no stri"...
Jozef Madeja locuie ste într-un sat din defileul Dunajecului din Pieniny
polonezi. Este barcagiu pe Dunajec, meserie pe care o are de la bunicul
si tatăl său. Însă pasiunea sa este să sculpteze în lemn Cri sti. "Când
sculptez un Crist, mă gândesc că, poate, am să ajung si eu acolo
sus. Nici o sansă! Prea multe prostii am făcut la viata mea. Pe aici
oamenii sunt răi, trebuie să te ascunzi de ei, să nu te vadă ce faci, cu
cine e sti", spune Josef Madeja.
România este prezentă cu Maramure sul istoric si cu Ro sia Montană.
Marinela Urs, femeie tânără, este modestă vânzătoare la un magazin sătesc:
"Nu am unde să mă duc, nu am decât liceul, iar astăzi nu ajunge, mama este
singură, fără pensie, cine să aibă grije de ea?" Iubirile? Nu s-a
îndrăgostit niciodată, e singură cu mama ei într-o casă de munte, unica ei
sperantă este viata de apoi. Într-un sat din Maramure s vedem si alt
fel de tigani, tot săraci, dar curati si doritori să presteze orice
muncă cinstită li s-a oferi. Însă nimeni nu le oferă nimic, doar
patriarhul familiei este fierar si de lucru are, căci mai pierde un
cal câte o potcoavă, sau mai are maramure sanul nevoie de scoabe sau cuie.
Rotia Montană este viitorul paradis al capitali stilor încăpătânati să
distrugă zeci de kilometri patrati de munte pentru un câ stig, dorit ca
fabulos. Oamenii locului sunt însă săraci, săraci lipiti pământului. După
o viată petrecută sub pământ, în frig si în curent, ca mecanic de
locomotivă minieră, Alexandru Zlăgrean păze ste ni ste oi. Nu multe. Va
trebui să- si vândă casa consortiului minier canadian si să plece
si el. El si sotia sa par oameni foarte bătrâni, dar încă nu au
împlinit 60 de ani. Nu ar pleca, pentru că se simt legati de casa lor.
Acolo s-au iubit, s-au certat si au îmbătrânit prematur. Li s-a
promis o casă elegantă, cu tot confortul, numai să plece, dar ei nu o vor:
"Până la urmă vom pleca si noi, putem face altceva? toti pleacă,
rămânem singuri"...
Criticii au comparat filmul cu peliculele semnate de Tarkowski. Dar este
mai degrabă Vasili 0uk sin, pentru că filmul nu lasă loc nici unui
imaginar, putin deci din Tarkowski. E însă multă sensibilitate slavă
si mai ales acel fatalism si imobilism slav. Oamenii sunt striviti
de Destin, s-au născut la munte si nu au unde să mai plece. Nimeni
nu se mai interesează de soarta lor, vor rămâne, ei si urma sii lor,
acolo, pe crestele si defileele Carpatilor. Europa a uitat de ei,
Carpatii polonezi si slovaci sunt la câteva ore de mers cu ma sina
din Germania, dar cât de departe de mentalitatea omului occidental.
Aceasta este Uniunea Europeană lărgită? O Uniune Europeană săracă, cu
haine peticite cu grije, căci există, iar noi ne prefacem că nu stim
de ea, si o astfel de Uniune Europeană...
Mesajul filmului este desigur împărtit. Oamenii
muntilor sunt normali, nu sunt cuprin si de angoase, nu cunosc stressul,
par multumiti de traiul lor. Dar e multă tristete si resemnare, abia
disimulată. Oamenii Carpatilor s-au legat, aidoma lui Prometeu, cu lanturi
de stâncă. Însă nu mai vine nici un vultur să le mânânce ficatul. Nu mai
vine nimeni...
Doar vântul biciuie ste crestele Carpatilor si inima semenilor no
stri uitati.
Nürnberg, 18 februarie 2005
Liviu Vălenas
|
