|
Aristocrat pe vremea lui
Nicolae Ceauşescu
Convorbiri cu baronul Victor de Coroianu
Impresii si pareri personale in FORUM
de Liviu Vălenaş
Victor baron de Coroianu s-a născut în 1920 la Braşov
într-o familie de militari. A terminat în 1944 Facultatea de Medicină din
Sibiu (după transferarea ei din Cluj, în urma Arbitrajului de la Viena din
1940). A activat iniţial în clinicile din Cluj, iar după comprimările
masive dictate de comunişti, este medic-şef de secţie la spitalul CFR din
Sibiu. În 1975 reuşeşte să se refugieze în Germania Federală, unde
lucrează ca medic primar de spital, până în 1985, când se pensionează. Din
1994 activează în cadrul Uniunii Românilor Liberi (URL, din 1987, UMRL),
ia parte la cele mai importante demonstraţii împotriva regimului comunist.
Activează în cadrul unui cerc politic al PNŢ în exil şi ia poziţie contra
grupului şi revistei "Dialog", de orientare social-democrată, cu o
atitudine dubioasă faţă de regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. După
ş990 se consacră carierei publicistice, publicând în România nenumărate
cărţi, din care putem aminti: "La nord de Tahiti", "Aprilie în Auckland",
"Via Negra a amintirilor", "Hipocrate, am jurat strâmb?", "Între indieni
şi trapperi", "Ultimul cartuş din tranşee", "Între dragoste şi datorie",
"Indienii nord-americani", "Dincolo de orizonturi", "Familii nobile din
Transilvania", "Ultimele cuvinte ale unor oameni iluştri", "Cărări între
două continenete", "Omule alb, ascultă-mă!", "Între stetoscop şi
bisturiu", "Ena" etc.
Membru al Institutului Biografic American (The Research Board of Advisors)
din Raleigh, Statele Unite ale Americii şi din 2003 editor-corespondent
pentru "Contemporany Who 's Who", tot din SUA. Este citat cu biografia în
"The International Directory of Distingiushed Leadership", Raleigh,
Statele Unite.
Liviu Vălenaş: - Pentru început o primă întrebare, era greu să fii
...baron pe timpul lui Ceauşescu?
Victor de Coroianu: - Nu aveam atunci acces la documente (diploma de
înobilare de pildă) şi apoi nu ne ardea nouă de titlul de baron. Atâta ar
mai fi trebuit pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
L.V.: - Ce origine are familia dvs.?
V.C.: - Vreau să vă povestesc foarte pe scurt despre familia şi viaţa mea
până în 1965. Tatăl meu a fost militar, ofiţer de jandarmi în armata
austro-ungară, apoi într-o unitate românească la Braşov, unde m-am născut
în 1920. Era bun prieten cu generalul Bogdan, cumnatul lui Nicolae Iorga.
Fiindcă eram într-un cartier cu mulţi golani (idealul meu sincer era, la
vârsta de 5-6 ani, să devin ...birjar) părinţii mei s-au mutat în Secuime,
la Miercurea Ciuc. Aici am urmat gimnaziul "Petru Rareş" şi apoi la
Gheorghieni liceul, singurul în limba română din Secuime. În 1938 m-am
înscris la facultatea de medicină din Cluj cu o medie care-mi dădea
dreptul la bursă, apoi am fugit (după Arbitrajul de la Viena) la Sibiu,
unde în 1944 mi-am terminat studiile, inclusiv doctoratul. Evenimentele de
la 23 august ş944 m-au surprins la Ocna Sibiului. La Ocna Sibiului fusese
mutat Ministerul Sănătăţii, în care socrul meu era secretar general. Eu
venisem de fapt să-mi iau adio, plecam pe front. După 23 august socrul meu
avea să-şi dea demisia din acest post, unde fusese numit cu aprobarea lui
Iuliu Maniu. Am fost apoi trimis pe Frontul de Vest, unde am luptat până
la Brno, până la capitularea Germaniei. Într-o permisie de pe front am
venit în ţară şi m-am căsătorit cu fiica profesorului Iosif Stoichiţia, de
la catedra de igienă din Cluj.
Din ş945 au început problemele pentru mine. Eram asistent la marele
profesor Ion Goia. În 1948, fiindcă am refuzat (împreună cu aţi şapte
colegi) să ne înscriem în partidul comunist, am fost "comprimaţi", adică
am rămas fără servici. Am trebuit să accept un post de medic secundat la
spitalul epidemic din Cluj, unde aveam să ajung şi asistent. În 1949 am
trebuit să părăsim Clujul şi ne-am mutat la Sibiu. Socrul fusese şi el
comprimat (împreună cu profesorul Moldovan, creatorul şcolii de igienă din
Ardeal), pentru că refuzase să accepte funcţia de preşedinte al
sindicatelor sanitare din Cluj. În 1948-1949 au fost în total 580 de cadre
comprimate de la facultăţile din Cluj...
În Sibiu am început foarte de jos, medic secundar la un serviciu de
contagioase, adică la "gaura cu vipere", aşa eram numiţi noi, cei
comprimaţi, mai ales că erau bine cunoscute simpatiiile noastre pentru
naţional-ţărănişti. În plus se cunoştea că eram şi rudă cu Iuliu Maniu.
L.V.: - Bine că nu aţi fost arestat şi trimis să-i ţineţi companie lui
Iuliu Maniu la Sighet...
V.C.: - Da... Cu astfel de antecedente mi-a fost foarte, foarte greu, am
dat examene peste examene şi am muncit imens ca să apot promova
profesional, ajungând până la funcţia de medic şef de secţie la spitalul
CFR din Sibiu. Iar cu această funcţie am intrat şi în perioada care face
obiectul volumului pe care-l redactaţi. Reţeaua medicală CFR era de fapt
refugiul cadrelor medicale necomuniste, cum era doctorul Gabriel Vasiliu
(fiul generalului exterminat de comunişti), doctorul Ţonea, alt fiu de
general, sau doctorul Puiu Vespasian, fost legionar.. În cadrul acestui
spital eram numai doi şefi de secţie nemembrii PCR. Însă fiindcă eram
necomunişti am trebuit să publicăm colosal de multe lucrări ştiinţifice,
să participăm la toate congresele naţionale şi intrenaţionale de
specialitate, cu comunicări. Aveam publicate 147 de lucrări ştiinţifice.
Eram şi în colectivul de redacţie al revistei căilor ferate şi preşedinte
ale câtorva congrese de medicină feroviară. Toate acestea m-au făcut să
fiu menţinut în post, deşi eram nedorit. Nedorit politic, profesional eram
util... Unul din colaboratorii mei era secretarul organizaţiei PCR din
spital, altul şeful organizaţiei de sindicat, care informau şi pentru
Securitate, iar al treilea era chiar directorul spitalului... Trebuie să
spun însă ceva important: noi, medicii anticomunişti din reţeaua sanitară
feroviară, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să sabotăm transporturile
pe cale ferată ale României!
L.V.: - ?!
V.C.: - La controalele zilnice pe care le făceam în gări eliminam mecanici
şi ajutoarele lor care aveau pulsul arterial şi tensiunea prea ridicată
sau prea coborâtă, iar atunci trenurile, de obicei, ori întârziau enorm,
ori erau anulate. În afara de asta, am pensionat pe toţi cei care aveau
cel mai mic motiv medical, reducând drastic schema CFR-ului şi creând
implicit alte probleme! Ca medici nu puteam face mai mult.
L.V.: - La 19 martie 1965 murea Dej, deja începuse un mic dezgheţ politic,
ce aţi sperat în 1965? Că dezgheţul se va accentua, mai ales că
înlocuitorul lui Gheorghiu-Dej era un comunist mai tânăr?
V.C.: - Nu ştiu ce au crezut alţii, eu însă nu mi-am pus nici o speranţă,
de nici un fel. Cunoşteam bine esenţa sistemului comunist ca să nu mai am
nici o speranţă... Soţia mea, care terminase filologia (franceza şi
engleza), şase ani nu a primit post în Sibiu, până când, printr-o relaţie,
şi-a găsit un post de bibliotecară la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
L.V.: - Probabil aţi văzut la televizor funeraliile lui Dej, mai toată
populaţia Bucureştiului ieşise pe străzi, mulţi plângeau sincer... Nu v-au
şocat aceste imagini?
V.C.: - Nu m-am mirat deloc, oportunismul românesc este cunoscut în lumea
întreagă! Nivelul politic şi cultural al proletariatului românesc era de
asemenea bine cunoscut. Ei aveau interesele lor, la care ţineau. Revenind
la Dej, singurul lucru pe care i l-am aprobat a fost scoaterea ruşilor din
ţară în 1958. Însă nu am uitat niciodată că a aruncat sute de mii de
oameni în lagăre şi închisori de exterminare, printre care şi mulţi
prieteni de-ai mei, rude etc. De pildă soţul verişoarei soţiei mele,
prinţul 0erban Ghika, deşi era suferind a fost băgat în închisoare şi a
fost bătut sălbatic. Acum e bolnav de Parkinson... Socrul meu, profesorul
Stoichiţia, a găsit numai cel mai umil post posibil, medic de şantier la
barajul de la Gura Berbecului, care era în realitate un fel de lagăr
pentru cei cu un trecut, sau cu o ascendenţă, anticomunistă (inginerul
Mircea Petrulian - ginerele profesorului Strat, exterminat în închisoare,
nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul baron Aichelberg, fiul
fostului primar, Döer, al Sibiului etc.). Atunci ne-am dat seama clar că
singura soluţie este să fugim din ţară.
L.V.: - Dar înainte nu v-a încolţit acest gând?
V.C.: - Cum să nu! Am avut o ocazie excelentă în iunie 1945 când unităţile
noastre se retrăgeau din Cehoslovacia. O serie de ofiţeri români (îl
menţionez aici pe Ioan Valeriu Emilian, cel care avea să înfiinţeze la
München revista "Stindardul") au fugit, prin Bratislava, la Viena. M-au
rugat să plec cu ei, însă le-am răspuns: "Sunt prospăt căsătorit, soţia
mea este şi gravidă, ce impresie voi face eu în ţară dacă o părăsesc
acum?" Am revenit în România, dar paşaport nu am primit mult timp, am
rămas practic arestaţi în propria ţară.
În 1969, prin relaţiile pe care le aveam la Ministerul Transporturilor (de
care aparţinea spitalul CFR din Sibiu), am primit aprobarea ministerului
pentru o călătorie turistică la Roma, împreună cu soţia. Copii erau încă
elevi, ei au rămas în ţară. La Roma am luat imediat legătura cu
monseniorul Alois Tăutu de la misiunea greco-catolică română din Roma.
I-am înmânat cartea scrisă de profesorul de teologie ortodoxă de la Sibiu,
Mladin, care lăuda confiscarea bisericilor noastre în 1948. Cartea ne-a
fost dată de preotul greco-catolic, Pompiliu Onofrei, prelat papal, cu 7
ani de închisoare, confidentul familiei noastre. Fac o paranteză,
intelectualiceşte, profesorul Mladin era foarte bine pregătit, însă
moraliceşte era un zero. Ajuns mitropolit al Ardealului s-a încurcat cu o
asistentă medicală, Cristea pe numele ei, care locuia în palatul
mitropolitan, fostă călugăriţă ortodoxă şi în această situaţie secretarul
PCR pe judeţul Sibiu, Richard Winter, i-a cerut să aleagă: ori renunţă la
această relaţie, ori îşi dă demisia. Si-a dat demisia şi apoi s-a retras
la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a şi murit în urma unei maladii
Alzheimer. Revin însă, părintele Tăutu ne-a spus că nu are rost să rămânem
în Italia, fiindcă este foarte greu pentru medici, trebuie să mergem în
Germania, unde avem alte şanse, mult mai bune. Însă în Germania erau pe
atunci foarte puţini români, nu aveam nici o relaţie, nici o cunoştinţă,
ca urmare am decis să revenim în ţară.
În 1972 am plecat împreună cu soţia la un congres în Olanda, de aici am
ajuns la Paris, la Mircea Petrulian, de data aceasta eram ferm hotărâţi să
cerem azil politic. Dar nici în Franţa medicii străini nu o duceau prea
bine, li se ofereau posturi umile. Ce ne-a făcut să revenim în România a
fost moartea subită (în urma unei operaţii) a socrului meu, profesorul
Stoichiţia, mai ales că se încurcaseră probeleme de moştenire - copiii
rămaşi în România nu ştiau de acte.
În 1975 am primit paşapoarte pentru RDG, de data aceasta nu numai eu şi
soţia mea, ci şi unul din băieţi, care îşi absolvisese studiile. Celălalt
terminase şi el facultatea, dar îşi făcea stagiul militar de şase luni în
ţară. Era deci o ocazie unică, puteam ieşi aproape toată familia din ţară
şi am decis să nu ratăm acest moment. Am încercat să trecem direct din
Ungaria în Austria, dar grănicerii unguri ne-au întors înapoi. Apoi am
încercat din Bratislava să ajungem la Viena, însă şi aici am fost
depistaţi, mai mult chiar, am fost arestaţi, toţi trei, pentru 24 de ore!
Autorităţile slovace ne-au comunicat că toate posturile de frontieră au
fost anunţate de tentativa noastră şi drept urmare, dacă mai încercăm să
trecem ilegal în Vest vom fi arestaţi pe loc şi expediaţi legaţi în
România. Nu am mai avut ce să facem şi am trecut în RDG. Însă eram acum
ferm decişi să ne jucăm ultima carte, decişi să riscăm până la capăt:
libertatea sau închisoarea! Ajunşi în Berlinul răsăritean ne-am prezentat
la reprezentanţa comercială a RFG-ului şi am explicat că dorim să ajungem
în această ţară. Ni s-a explicat că avem numai trei posibilităţi: a). să
ne lăsăm maşina într-o parcare, cu bagaje cu tot şi să trecem în Berlnul
de Vest cu metroul, numai cu un mic bagaj de mână, b). Să luăm un avion
spre RFG, c). să plecăm cu un ferry-boat în Danemarca, ţară care nu cerea
viză pentru cetăţenii români, iar de aici să ajungem, prin Jutlanda, în
Germania Federală. Am optat pentru această variantă, care ne oferea
avantajul că ne puteam păstra lucrurile personale şi autorismul, un
Renault 16. Totuşi, ca să nu dăm de bănuit, ne-am lăsat toţi banii
est-germani la postul de frontieră Warnemünde, plus o parte din lucruri,
declarând că mergem într-o scurtă vizită la Copenhaga, după care venim
înapoi. Ţin minte că am renunţat la 400 de mărci est-germane, care erau
ceva bani pe vremea aceia.
La Warnemünde ne-am îmbarcat pe ferry-boat, în maşină aveam cortul nostru,
în care ascunsesem valuta străină pe care o strânsesem în decursul
timpului. La Copenhaga ne-am prezentat la Ambasada RFG, care ne-a dat o
viză de tranzit de trei zile, mai mult nu am putut obţine. Ne-am dus la
Wolfsburg, unde aveam nişte prieteni pe care nu i-am găsit însă acasă,
atunci ne-am îndreptat spre Nürnberg (unde aveam prieteni saşi, foarte
sincer şi care ne-au oferit sălaş). Am cerut să ni recunoască germanitatea
(pe care eu o aveam după mama mea), însă ne-am lovit de un alt obstacol,
nu aveam acte şi documente doveditoare. Ele se aflau în România şi băiatul
nostru, rămas în ţară, ni le-a trimis pe parcursul a doi ani.
L.V.: - Când aţi rămas ilegal în Germania fiul dvs. îşi satisfăcea stagiul
militar. Nu a fost pedepsit prin mutarea într-o unitate disciplinară? Cam
aşa se obişnuia...
V.C.: - Nu, nu a păţit nimic, din cauza faptului că nu s-a ştiut de
situaţia noastră exactă. Eu chiar am cerut de la serviciu un concediu
neplătit de două luni de zile, care mi s-a acordat imediat. Am "lungit-o"
tocmai pentru ca băiatul meu să poată termina fără probleme stagiul
militar. A terminat ca simplu soldat. Însă când s-a aflat că am rămas
definitiv în Germania, casa a fost pe loc "naţionalizată" (aveam o casă
destul de mare) şi fiul meu a devenit simplu chiriaş în casă...
L.V.: -Frumos... Cum aţi reuşit însă să-l scoateţi din ghiarele lui
Ceauşescu?
V.C.: - Am intervenit peste tot, la Crucea Roşie Intrenaţională, la Helmut
Kohl şi în final, direct la Casa Albă. Verişoara soţiei mele era
cetăţeancă americană. Administraţia americană a luat contact cu Ambasada
RSR de la Washington, iar peste câteva săptămâni am primit o scrisoare
oficială de la Casa Albă: "să fim liniştiţi, s-a luat legătura cu
autorităţile române şi băiatul nostru va sosi în RFG"... Aşa şi a fost, în
septembrie 1977 băiatul meu a sosit la noi. Tot în acel an am primit din
partea autorităţilor germane germanitatea şi cetăţenia vest-germană. Între
timp lucram ca medic, încă din 1975 am obţinut un post de medic la Bad
Kissingen. Pe urmă am efectuat o supra-specializare la Erlangen, la
profesorul Demling, cu care eram în corespondenţă încă din ţară, avea şi
lucrările mele publicate în limba germană. Pe urmă am ajuns, ca medic
primar docent, la Trier, unde am lucrat până la pensionare, survenită în
1985.
L.V.: - Aţi mai avut curajul să reveniţi, pentru o scurtă vizită, în
România lui Ceauşescu?
V.C.: - Nu, vă spun sincer, mi-a fost frică. Casa noastră (clădită de
socrul meu, profesorul Stoichiţia) ne-a fost confiscată, înăuntru a fost
pus să locuiască, încă din 1949, prim-secretarul judeţului Sibiu,
Bărbuleţ.
L.V.: - După Revoluţie aţi putut-o recăpăta?
V.C.: - Nu, încă nu... De cinci ani luptăm în instanţe contra unei mafii!
În casă locuia un fost secretar PCR judeţean, înţelegeţi ce relaţii a avut
familia lui cu organele locale şi cu justiţia locală. Bărbuleţ şi-a predat
casa fiicei sale, Lilian Veştenean, care prin metode hoţeşti a rupt pagina
din cartea funciară (să nu ne putem dovedi dreptul de proprietate), pe
urmă ne-a furat toate actele din dosarul înaintat la tribunal şi în final
a cumpărat (?!) pur şi simplu casa cu două zile înainte de proces,
excrocând şi statul român, căci a plătit-o cu 80 de milioane faţă de 280
de milioane la cât fusese evaluată în 1997...
L.V.: - Nu-i nimic, o să ajungeţi şi dvs. la Strasbourg... 1) În perioada
lui Ceauşescu ce activitate politică anticomunistă aţi avut în Germania?
V.C.: - La început nici o activitate evidentă, cu excepţia diligenţelor
pentru scoaterea din ţară a fiului meu, pus sub "sechestru" de către
autorităţile comuniste. Pe urmă, din 1984, m-am angrenat în Uniunea
Mondială a Românilor Liberi (UMRL). Ion Raţiu a ţinut mai multe întruniri
pregătitoare, la cele de la Bruxelles şi Paris am luat şi eu parte,
alături de Dinu Zamfirescu, Ioana Cantacuzino, Radu Câmpeanu şi alţii. La
Bruxelles nu s-a putut face nimic din cauza obstrucţiilor de tot felul pe
care le făcea Radu Câmpeanu. El voia să conducă singur. Noi însă am pledat
pentru Ion Raţiu. În fine, am putut organiza congresul de la Geneva, care
a dat naştere oficială UMRL-ului. Ion Raţiu a fost ales preşedinte, dar,
este interesant, eu am obţinut al doilea număr de voturi, după el, pentru
funcţia de preşedinte, eu însă nu voiam funcţia lui Raţiu, nu eram Radu
Câmpeanu... Însă am activat susţinut în continuare în UMRL, publicând o
serie de articole în "Românul Liber", publicaţia UMRL-ului. Am publicat şi
în "Cuvântul Românesc" din Hamilton, Canada. De asemenea am luat parte la
toate reuniunile UMRL organizate în Germania de preşedintele filialei UMRL
din această ţară, doctorul Alexandru Mircea Munteanu. La Bonn activam
într-un cerc restrâns de foşti membri marcanţi ai PNŢ. Printre ei pot
aminti pe Mircea Vlase (fiul ministrului PNŢ din Orăştie), Aurel Lepadatu
(în exil din 1944), Cornel Velţianu, Dan Radeş, Gelu Mihăescu, Vasile
Măldărescu şi alţii. Am fost de asemenea o bună cunoştinţă cu Radu
Roşeanu, Duiliu Vinogradschi, Matei Cazacu, Coriolan Brad, Mircea
Constantinescu, Ovidiu Maior, Florin Mătrescu etc.
Trebuie însă să spun că am luptat, cu cercul nostru PNŢ, contra lui Ion
Solacolu, care finanţat de social-democraţii germani (SPD) ducea o
politică agresivă contra partidelor istorice, în primul rând împotriva PNŢ
şi PNL. Fără falsă modestie, în urma reacţiei noastre energice, Solacolu a
trebuit să-şi mute "sediul" grupului său "Dialog" (care edita şi revista
cu acelaşi nume) la Dietzenbach, un orăşel uitat de lume lângă Offenbach
pe Main. Am răsuflat uşuraţi că nu-l mai avem, cel puţin în zona
Köln-Bonn. 2)
L.V.: - Securitatea nu v-a ameninţat, nu v-a tracasat cu telefoane? Aşa se
obişnuia...
V.C.: - Eu de ce era să fiu scutit? Am primit scrisori de ameninţare de la
Paris şi Londra, semnate de persoane inexistente, care-mi cereau imperativ
să-mi încetez orice activitate în UMRL. Sora mea, Neli Mihăescu, rămasă la
Timişoara, a fost tot timpul ameninţată de Securitate pentru activitatea
mea din cadrul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Era chemată periodic
la Securitate şi i se comunica: "spune-i baronului din Germania să se
astâmpere cu activitatea lui în UMRL, că altfel va avea de-a face cu noi
acolo!" Astea erau metodele "patrioticei" Securităţi: să chinuie femei
fără apărare...
L.V.: - Fiindcă v-aţi referit la Radu Roşeanu şi Duiliu Vinogradschi,
Mihai Pelin le dă şi numele conspirativ, cei doi au fost informatorii
Securităţii, înseamnă că v-au turnat şi pe dvs...
V.C.: - Da? Nu-mi vine să cred despre Vinogradschi, mai ales că era un
social-democrat vechi, de pe vremea lui Titel Petrescu.
L.V.: - Tocmai de aceea a fost racolat de Securitate!
V.C.: - Vinogradschi mi-a povestit că Willy Brandt l-a scos din România şi
i-a dat o pensie foarte mare.
L.V.: - "Pensii imperiale", după Ion Varlam, de până la 4 - 5.000 de mărci
germane pe lună...
V.C.: - Cam aşa ceva. Mai erau însă şi alţi informatori. Cercul Democratic
al Românilor din Köln era condus de Ion Solacolu, iar acesta era se pare
stipendiat de SPD, partidul social democrat din Germania. În schimb ştiu
ceva mai precis despre Radu Roşeanu. E un aspect privind viaţa lui mai
puţin cunoscut. El a lucrat o vreme ca normator pe un şantier de
construcţii din Bucureşti, împreună cu prinţul 0erban Ghika şi Pitu Pop,
băiatul lui Ionel Pop. Ei însă au făcut o serie de acte false, ca persoane
inexistente să ia salarii. Au fost prinşi şi băgaţi la închisoare. Cine
ştie ce presiuni s-au făcut asupra lor acolo şi au ieşit cum au ieşit.
Dacă Radu Roşeanu era informatorul Securităţii, cum afirmă Mihai Pelin în
cartea sa, este posibil ca acolo, în închisoare, să fi fost racolat. Dar
şi tatăl lui Pitu Pop, Ionel Pop (cel care avea o vilă superbă pe Valea
Frumoasei, i-a clădit, pe banii săi, una şi lui Mihail Sadoveanu, "La
Bradul Strâmb") a avut de suferit din cauza arestării fiului său. A
trebuit să scrie nişte articole în revista de propagandă a regimului
comunist pentru Exil, "Glasul Patriei", în care le cerea românilor exilaţi
să revină în "patrie", motiv pentru care Ionel Pop a avut o presă foarte
proastă în Occident. Când a murit, la 92 de ani, eu am trimis un necrolog
foarte lung şi frumos la "Cuvântul românesc", însă mi-au răspuns că nu-l
pot publica, pentru că a fost colaboratorul regimului comunist?! De faptul
că făcuse închisoare politică şi luase parte la rezistenţa anticomunistă,
cei de la "Cuvântul românesc" uitaseră peste noapte. 3) Am fost în relaţii
de familie cu Ionel Pop, fiind şi el un descendend al familiei Coroianu.
L.V.: - La microfonul "Europei Libere" aţi vorbit?
V.C.: - Nu, dar am vrut să vorbesc. Am scris o scrisoare, dacă nu vor să
mă accepte ca
colaborator pe probleme medicale. Mi-a răspuns tăios Mircea Carp: nu mă
pot accepta, pentru că deja vorbeşte un doctor venit din România pe aceste
teme. Aşa că nu mi-a rămas decât să activez în cadrul UMRL-ului, luând
parte la toate acţiunile de protest din faţa Ambasadei RSR din Bonn,
împreună cu conducătorul manifestanţilor, doctorul Alexandru Mircea
Munteanu (preşedintele filialei UMRL pe Germania Federală), Radu Roşeanu,
doctorul Coriolan Brad, Dan Radeş, Mihai Baican, Mihai Caităr, doctorul
Ovidiu Maior, doctorul Radu Pătărlăgeanu, Doru Braia şi alţii.
L.V.: - Ajungând în Germania Federală bănuiesc că aţi vrut să vi se
recunoască şi titlul nobiliar?
V.C.: - Da, aşa este! Mi s-a recunoscut până la urmă acest titlu şi s-a şi
publicat acest fapt în mod oficial. În cartea scrisă de Cavaler Ioan de
Puşcariu erau date toate amănuntele legate de familia mea. Noi ştiam din
familia de existenţa acestui titlu, dar nu aveam nici un document, toate
au fost pierdute. Prin ginerele profesorului Filipaşcu, tenorul Ioan Piso
am făcut rost de volumul pe care acesta l-a scris, "Istoria
Maramureşului", unde familia noastră este citată de mai multe ori, este
publicat chiar şi arborele nostru genealogic şi se vorbeşte şi de diploma
de înobilare a familiei noastre. Am contactat Institutul Românesc din
Freiburg, iar directorul din acea vreme a institutului, Virgil Mihăilescu,
ne-a trimis cartea 4) şi toate diplomele. Ne-am făcut copii după toate
documentele. Având diploma familiei am făcut apoi heraldica familiei şi am
cerut înregistrarea noastră la Societatea Nobilitară Germană. Mi s-a
recunoscut titlul ereditar (pe linie masculină şi feminină) de baron,
Victor Coroianu de Koroy. Diploma de înobilare a familiei noastre datează
din 1469, dată de Matei Corvin. Se ştie că la Baia 0tefan cel Mare l-a
învins pe Matei Corvin. Acesta a fost rănit grav de două săgeţi şi scos pe
targă din zona bătăliei. Trei dintre cei care duceau targa cu regele
Ungariei erau ascendenţii mei, iar după ce Matei Corvin s-a refăcut, i-a
înobilat pe toţi trei (plus pe strămoşii prozatorului Alexandru
Filipescu), ca să-i răsplătească pentru fidelitatea lor.
L.V.: - Ce aţi mai făcut până în 1989?
V.C.: - La 27 noiembrie 1988, la iniţiativa monseniorului Octavian Bârlea
şi a mea, am organizat (iar evenimentul a fost popularizat prin presă şi
prin invitaţii personale) un aşa numit "Sinod (sobor) al intelectualilor
ortodocşi şi greco-catolici din Germania Federală, Franţa, Austria şi
Statele Unite, pentru unificarea celor două biserici, cu acceptarea
primatului papal". 110 persoane, ortodocşi 5) şi greco-catolici, au
acceptat primatul papal şi s-a semnat în acest sens un pergament trimis la
Vatican. Personal am ţinut o conferinţă la acest sinod. A luat parte şi
Horaţiu Comaniciu (care a semnat şi el pergamentul), preşedintele
Consiliului Naţional Român. Trebuie însă să spun că Vaticanul s-a arătat
destul de rezervat, dintr-un singur motiv: nu a vrut să compromită
dialogul în vederea reunificării cu Biserica Ortodoxă, mai ales că
ortodocşii, desigur, nemulţumiţi de acest sinod (sobor) organizat la
München, au declarat că se vor ocupa ei de reunificare. Până la urmă nu au
făcut nimic, precum le este bunul obicei. Sau, mă rog, tot au făcut ceva:
au prigonit şi mai mult biserica noastră martiră, greco-catolică. Ajunge
să spun, că în ultimii 10 (zece) ani nu ne-au restituit din 2.600 de
biserici, confiscate abuziv, decât ş5 (cincisprezece), cifre care nu mai
necesită nici un comentariu. Îmi pare rău să o spun, dar prin tot ce a
făcut B.O.R., după ş989, a demonstrat că este aceaşi unealtă docilă a
comunismului... Dumnezeu să-i ierte de grelele păcate pe care le au... Mă
rog pentru ei...
L.V.: - Revoluţia din decembrie 1989 a venit ca un trăznet pentru dvs.?
V.C.: - Exact aşa cum aţi spus! Nu ne-am aşteptat la ea. Tocmai ne
reîntorceam dintr-o vacanţă în Mexic. Sfârşitul RDG-ului era clar, mai
întâi prin exodul "turiştilor" est-germani din Ungaria şi Cehoslovacia şi
apoi prin prăbuşirea zidului Berlinului. Informaţiile despre România aveam
numai de la televiziune şi din ziare. Am avut atunci mari speranţe de mai
bine, mă gândeam că vor veni naţional-ţărăniştii la putere. Cum am mai
spus deja, eram într-un cerc de naţional-ţărănişti din Exil, acum cred că
toţi au murit. Speranţele ni s-au năruit însă... Toate speranţele... Însă
cine poate prevedea ce ne va aduce viitorul?
Liviu Vălenaş
---------
NOTE:
1. Nici până la data (decembrie 2004) redactării acestui interviu statul
român nu a retrocedat această casă, încă un argument privind osatura
ceauşistă tuturor regimurilor post-"revoluţionare".
2. Este interesant că Institutul Naţional pentru Memoria Exilului
Românesc, înfiinţat în toamna anului 2003, prin hotărâre guvernamentală,
de către Adrian Năstase, a luat strania decizie să-şi înceapă activitatea
prin publicarea în România a colecţiei revistei "Dialog". Mai putem aminti
şi faptul că, revista "Dialog" a publicat nenumărate articole
"republicane", multe dintre ele, atacuri violente la adresa Regelui Mihai
şi instituţiei monarhice.
3. În 1947 Securitatea a făcut o descindere pe Valea Frumoasei, la vilele
unde erau ascunşi o parte din şefii Partidului Naţional Ţărănesc (Ionel
Pop, Ieronim Stoichiţia, profesorul Iosif Stoichiţia, doctorul Răchiţan,
căpitanul Vlădescu, prinţul Ghika şi Puiu Măcelariu) ca să-i aresteze şi
să confişte armele. Înştiinţaţi cu o zi înainte de un prieten al lui
0erban Ghika de această descindere, au reuşit să fugă pe munte, însă mai
târziu au fost arestaţi. Căpitanul Vlădescu a fost cel care i-a trădat
Securităţii, iar cei prinşi au făcut mulţi ani de închisoare.
4. "Diplome maramureşene din sec. XIV-XV", de Ion Mihaly de Apşa.
5. Printre cei care au semnat acest document a fost preşedintele filialei
UMRL Germania, Alexandru Mircea Munteanu, care din 1992 avea să devină
preşedintele executiv UMRL. În mod straniu însă, din anul 2004 a devenit
un propagandist al ÎPS Serafim şi un duşman al Vaticanului şi Bisericii
Catolice din România.
|
[