|
LOTUL TUBERCULOŞILOR
Impresii si pareri personale in FORUM
Mihai Radulescu
În paginile ce urmează, apar destui preoţi şi monahi
care şi-au irosit vieţile prin puşcării, uneori chiar până la suflarea de
pe urmă. Dar nu ei reprezintă, de data aceasta, obiectivul autorului. El a
plecat în căutarea unei atmosfere născătoare de preoţi. Cu acest prilej,
s-a întâlnit cu una dintre cele mai rizibile forţări ale logicii: crearea
lotului de la Târgu-Ocna sau „al tuberculoşilor“, cum pare mai conform cu
adevărul a fi numit.
*
„Tuberculoza mi-a salvat viaţa.“
Preot Constantin Voicescu
În anul 1950, Ministerul de Interne a luat cea mai umanitară hotărâre:
reactivarea unei închisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., în localitatea
moldovenească Târgu-Ocna.
Meditând cu atenţie asupra acestui fenomen, în cele din urmă îi vom dibui
adevărata faţă diabolică. Până atunci, se cade să dau glas unor mărturii
deosebit de călduroase privitoare la atmosfera din acest loc de detenţie
în anumite cazuri propice vindecării sau măcar temporizării progreselor
cumplitei boli.
Preotul Constantin Voicescu îşi aminteşte:
– Pentru că mi s-a redeşteptat o tuberculoză mai veche, am scăpat de iadul
de la Piteşti (Sfinţia Sa face aluzie la reeducările la care erau supuşi
acolo studenţii) şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că sufeream de T.B.C. Şi am
ajuns în primăvara lui ’50, în mai, la Târgu-Ocna. La început, am avut un
regim mai bun, mai blând. Faptul că puteam să circulăm prin curte, că
iniţial nu existau nici gratii la ferestre, că ni se dădea o mâncare mai
consistentă, asistenţă medicală, că doctorii noştri deţinuţi s-au putut
organiza oficial, că au apărut o asistenţă medicală – insistă povestitorul
– şi un ajutor medical, cu ştirea oficialităţilor – repetă el, să înţeleg
bine că această „minune“ s-a întâmplat cu adevăratelea; iar mie-mi place
să-l aud repetând, ca şi cum ar fi cel mai frumos basm despre puşcării –,
un ajutor medical ce consta în a avea noi grijă de bolnavii mai grav, a-i
sluji conform necesităţii, aşa cum puteam, a avut o mare importanţă asupra
stării noastre de spirit“.
Nu-mi vine să-mi cred urechilor.Vreau să mă lămuresc:
– Era chiar rugămintea medicului închisorii să fie ajutat de colegii de
profesie aflaţi printre cei condamnaţi?
– Da. Şi nu numai a medicului oficial, ci a conducerii puşcăriei. În
legătură cu respectivul medic, doamna dr. Margareta Danielescu, femeia
asta, care era un fel de înger păzitor pentru noi, a fost un om
extraordinar! Şi-a riscat situaţia profesională! S-a purtat uluitor de
bine cu noi. Ne-a ocrotit. Ne-a ajutat. Ne spunea vorbe bune. Ne mângâia.
Acum, când ne-am întâlnit noi, foştii puşcăriaşi, la Târgu-Ocna, am
invitat-o şi pe ea, şi-ţi dai seama ce satisfacţii a avut această
doctoriţă că toată lumea era gata, pur şi simplu, s-o ridice pe braţe, ce
mai…!
– Deci întrajutorarea dintre bolnavi era cunoscută conducerii…, insist,
urmărind scopul pe care mi l-am propus în această convorbire şi care va
deveni limpede şi pentru cititor încetul cu încetul.
– Absolut, absolut! Sigur că făceam unele lucruri pentru care nu ne feream
de ei, dar nici nu ni le sugeraseră ei. Erau acolo unii bolnavi mai grav.
Nu puteau mânca hrana obişnuită, care era bună la început. De pildă: o
bucată de unt, o bucată de marmeladă. Unii dintre bolnavi, care erau mai
zdraveni, o duceau pe picioare, îşi cedau aceste suplimente, bucata de
came; le dădeau celor mai suferinzi. Cum s-a-ntâmplat şi-n alte părţi,
când era vorba despre astfel de cazuri. Au fost tineri care n-au gustat
aproape tot timpul din bucata lor de unt sau din celelalte. Suportau să
mănânce arpacaş mult, fasolea din cazanul comun. Nu erau nehrăniţi; de
aceea s-au lipsit de aceste lucruri bune: să le ofere celor ce aveau mai
multă nevoie de ele. Aşadar, s-a desfăşurat o lucrare dintr-aceasta de
întrajutorare.
*
O altă mărturie favorabilă regimului de la Târgu-Ocna o am datorită d-lui
Vasile Cristea, care a cunoscut acelaşi penitenciar patru ani mai târziu:
„Ieromonahul Pimen venise cu un lot mai mare. Sfinţia Sa avea o condamnare
de 25 de ani muncă silnică. Printre cei cu care sosise, se mai aflau: ing.
Popp, fostul Director General de la “Malaxa” (procesul Popp-Bujoiu),
condamnat la muncă silnică pe viaţă; dr. Vasilache – aceeaşi pedeapsă;
studentul medicinist Mihai Gheorghiu – 25 de ani muncă silnică; şi alţii.
Când l-am văzut pentru prima oară pe părintele Pimen Bărbieru, era foarte
slab, mai mult piele şi os. Avusese câteva hemoptizii. Mânca foarte puţin.
Am stat în aceeaşi cameră de la etajul I; mă împrietenisem repede cu el,
căci firea îi era comunicativă: un om blând şi cu o conversaţie plăcută.
Mi-a povestit cum au depus jurământul la mănăstirea lui, la Cetăţeni, cei
din organizaţia militară de rezistenţă în munţi a colonelului Arsenescu.
Pentru că le-a luat jurământul, a fost condamnat; şi pentru a-i fi
adăpostit pe unii membri ai organizaţiei. În urma unui tratament cu
antibiotice şi sub îngrijirea doctorului M.A.I. Aurelian Narcea, medicul
penitenciarului, s-a pus pe picioare, a prins greutate şi i s-a oprit
evoluţia bolii. Menţionez că dr. Narcea a fost poate unicul medic de
penitenciar care i-a ajutat pe deţinuţii politici atât cu tratament, cât
şi cu mâncarea pe care o supraveghea personal când era gătită la
bucătărie. Nu am auzit nici un deţinut să se plângă de comportarea
doctorului Narcea. După ce m-am eliberat, m-am întâlnit cu acest medic la
preventoriul de lângă Breaza. Îşi dăduse demisia din M.A.I., aflându-se la
un pas de arestare“.
Neîndoielnic, boala aceasta cumplită, ce te roade de viu şi-ţi răpeşte
toate puterile, impunea până şi unor medici-ofiţeri M.A.I. respect şi le
înmuia inimile până la a se comporta conform jurământului profesional.
Oare pentru a se bucura de un tratament uman soseau la Târgu-Ocna grupuri
mari de la toate locurile de detenţie din ţară? Ţinta să fi fost cu
adevărat vindecarea acelora îmbolnăviţi în anchete sau prin sordidele
beciuri umede, lipsiţi de mâncare, aruncaţi în celulele de izolare, cu
picioarele în apă, ori cu zidurile dublate de gheaţă, ţinuţi în carcere
metalice, în bătaia crivăţului, în pielea goală? Să fi fost aceasta ţinta
Securităţii, să-i vindece, într-un acces brusc şi de neînţeles de
neaşteptată remuşcare pentru ce făptuise până atunci?
*
Ţinând seama că aşa-zisul sanatoriu a devenit foarte activ începând cu
anul 1950 şi mai ţinând seama de ce anume s-a încercat între zidurile
sale, se ridică cele mai negre îndoieli cu privire la bunăvoinţa
M.A.I.-ului.
Cititorul a băgat de seamă remarca părintelui Constantin Voicescu legată
de aceea că scăpase, datorită respectării bolii, de a fi fost trecut prin
focul „reeducărilor“ de la Piteşti, închisoare unde fusese depus anterior.
Scăpase ca prin gaură de ac.
Să-l ascultăm mai departe:
– Au fost şi perioade grele, în urma încercării de reeducare ce s-a făcut
acolo, la Târgu-Ocna. Regimul s-a înăsprit. S-au pus gratii la ferestre.
S-au pus obloane, chiar. N-a mai fost voie să circulăm dintr-o cameră
într-alta, să ne mai vedem între noi.
– În ce an s-a încercat „reeducarea“ aici?
– În ’51-’52.
– A durat mult?
– Nuuu! Păi, au încercat doar! N-au putut s-o facă! Au izolat oamenii care
urmau să intre în ea, au băgat reeducaţi prin fiecare cameră, pregătiţi să
înceapă, la ordin, procesul de reeducare al celorlalţi; au fost câţiva
izolaţi… Când s-a întâmplat cazul cu Virgil Ionescu – el trecuse deja prin
Piteşti şi era foarte îngrozit de cele trăite…
*
Care este cronologia exactă a faptelor?
Descinzând în penitenciarul Târgu-Ocna în mai 1950, cu un grup de
cincizeci şi doi de bolnavi de la Piteşti, Cezar Tănase, Viorel Stoica şi
Matei Corvin îşi aleseseră să doarmă (atât de mare era libertatea noului
loc de detenţie!) într-o cameră de zece paturi de la etajul al doilea.
Curând aflară cu îngrijorare că ceilalţi şapte ocupanţi făceau parte
dintre cei vreo doisprezece „reeducaţi“ veniţi din acelaşi loc cu ei.
După-amiaza, comandantul civil al temniţei, Daniliuc, trecu dintr-o
încăpere într-alta, pentru a se întocmi o listă cu persoanele care aveau
nevoie să iasă la raport în ziua următoare. Se înscrise şi cel dintâi
citat mai sus. După închidere, seara, unul dintre „reeducaţi“, Ion Maniu,
a ţinut un fel de discurs propagandistic, „prin care încerca să sublinieze
grija regimului comunist care ne-a trimis în sanatoriu spre a fi îngrijiţi
şi recuperaţi. Era însă necesar ca şi noi să apreciem intenţiile
binevoitoare ale partidului, guvernului şi poporului, să dăm dovadă că
înţelegem transformările revoluţionare petrecute în ţară, să ne lepădăm de
ororile politice pe care le-am comis şi de vechea noastră mentalitate
reacţionară. În acest proces de restructurare a convingerilor şi
atitudinii, era obligatoriu să începem a declara activităţile pe care nu
le dezvăluiserăm la anchetă şi persoanele ostile regimului care nu erau
cunoscute şi nu fuseseră încă arestate. Să ne facem, adică, “demascarea”,
conţinutul acesteia urmând să fie adus la cunoştinţa Securităţii, unde
aveam să dăm o declaraţie oficială. Cei dintre noi care nu sunt convinşi,
pentru moment, de această superioară necesitate, va trebui să fie ajutaţi,
chiar cu asprime şi duritate; spre binele lor, în definitiv“ (Cezar
Tănase, „Reeducarea la Tărgu-Ocna“, în Din documentele rezistenţei, nr. 2,
p. 172-173).
Acela ales pentru iniţiere fu autorul documentului citat. Refuzând să-şi
discute trecutul în faţa unor inşi neinvestiţi cu nici o putere oficială,
Andrei Andreev primi încuviinţarea prin gest să înceapă a-l bate cu o
coadă de mătură. La capătul caznei, când victima era plină de sânge, i se
impuse o tăcere absolută asupra celor suferite.
Numai că a doua zi, când procesul demascării tocmai se pregătea a fi
reluat, Cezar Tănase fu scos la raport, conform înscrierii anterioare.
Denunţă faptele; ca urmare, el împreună cu ceilalţi doi „ne-reeducaţi“ au
fost mutaţi aiurea.
Pentru comportarea sa omenoasă, dovedită şi cu acest prilej, comandantul
Daniliuc fu demis şi aruncat printre deţinuţii Canalului, în august,
acelaşi an. L-a înlocuit un ofiţer numit Brumă care, în timp, s-a arătat
la fel de onest. Pericolul venea de la altcineva – noul ofiţer politic,
Augustin Slean (numele conspirativ: Slamescu).
Prima tentativă a „reeducărilor“ fiind anulată prin intervenţia
comandantului, a fost pregătită o a doua. În vederea acestui scop, sosi de
la Bucureşti unul dintre capii planului „reeducărilor“, colonelul Teodor
Sepeanu. Şi el recurse la conferinţa publică, semnal al declanşării
terorii. În textul acesteia, se făceau aluzii cât se poate de străvezii la
necesitatea schingiuirilor.
Virgil Ionescu, erudit în domeniile filosofiei şi beletristicii, care
trecuse o dată prin „reeducările“ de la Piteşti, iar la Târgu-Ocna îşi
respinsese vechii tovarăşi „reeducaţi“, se aştepta să trebuiască a-şi
plăti „trădarea“ în chip cumplit.
Nicolae Ionescu-Galbeni îl descoperi, într-o bună zi, într-un lac de
sânge, după ce-şi tăiase venele cu briciul frizerului. A dat alarma
deţinuţilor care se aflau în curte, la plimbare.
*
Părintele Constantin Voicescu îşi aminteşte:
– Când şi-a tăiat venele Virgil Ionescu, mă aflam pe acelaşi etaj cu el.
Aveam piciorul în ghips. Mă izolaseră şi pe mine la etajul II, în vederea
„reeducării“. Ceilalţi erau la plimbare. Se introdusese plimbarea cu
ceasul. Cineva a strigat. M-am dus acolo. Lumea era zăpăcită. Doctorul
Banu, Dumnezeu să-l ierte, deşi era chirurg, leşinase când l-a văzut plin
de sânge pe Virgil Ionescu. I-am apucat mâinile lui Virgil; mi-am dat
seama că trebuie să-l ţii strâns…
– Aveaţi voie şi în acea perioadă să intraţi în altă celulă?
– Da, cei care eram la etajul II. A venit doctorul Floricel. El şi
ceilalţi medici au luat măsurile cuvenite.
Dacă această încercare de protest prin sinucidere a creat un moment de
liniştire, amânându-se „reeducările“, hotărârea de sus nu suferea
neglijarea.
La 23 aprilie 1951, a încăput pe mâinile „reeducatorilor“ Radu
Constandache. După cea dintâi zi de tortură, declară greva foamei şi a
tăcerii, pe care le continuă timp de şase zile. Iar la l mai, Eugen
Dimitrov (astăzi Dimitriu), când au tăbărât bătăuşii asupra sa, s-a
năpustit în geamuri şi le-a spart cu pumnii, strigând disperat că era
bătut. Întregul penitenciar izbucni în urlete. Nu departe de
închisoarea-sanatoriu, se afla stadionul oraşului, unde tocmai se
desfăşura un meci de fotbal. Ţipetele deţinuţilor atraseră mulţimea
amatoare de sport. Toţi spectatorii se îndreptară spre clădirea în care
torţionarii îşi făceau de cap. Cu aceasta luară sfârşit încercările lor de
a frânge voinţele şi demnitatea colegilor de închisoare, întru ajutorarea
organelor de anchetă, în temeiul făgăduinţei că „reeducaţii“ îşi vor
dobândi punerea în libertate înainte de termenul stabilit prin condamnare.
Se ştie prea bine că nu au dobândit de la regimul ce i-a păcălit decât un
glonţ în piept, după ce au fost puşi să mai mintă încă o dată, înainte de
execuţie, pentru a-şi apăra propriii ucigaşi şi a-i spăla de orice culpă.
Să ţină minte aceasta toţi colaboraţioniştii.
Acele străduinţe criminale reînvie întrebările pe care mi le-am pus mai
sus în legătură cu onestitatea umanizării regimului de detenţie de la
Târgu-Ocna. Respectivele puneri sub semnul îndoielii nu privesc atmosfera
ocrotitoare din închisoarea-sanatoriu, ci scopul secret pentru care a fost
inventată ea, scenariul în care era necesară.
Se ştie din cartea-document Piteşti – centru de reeducare studenţească, de
D. Bacu, cu o prefaţă de preot Gheorghe Calciu (Bucureşti. Editura
Atlantida, 1991), aceea că nimeni dintre cei înscrişi pe listele
viitoarelor victime ale „reeducărilor“ nu avea scăpare de ele nici în
moarte. Au fost tineri care şi-au dat sufletul în torturi. Unii din
dorinţa şi premeditarea călăilor, cum este cazul elevului Bogdanovici,
avertizat, ca preludiu al uciderii sale de către Eugen Ţurcanu, asupra a
ceea ce urma să i se întâmple. Totuşi, linia generală era ca atunci când
organismul celui chinuit ameninţa să se apropie de punctul ultimei
rezistenţe, să i se dea un răgaz de refacere, tocmai pentru a fi posibilă
reluarea caznelor. Nu dispariţia victimei era urmărită, ci, pe de o parte,
golirea memoriei sale de absolut toate câte ar fi putut interesa
Securitatea şi, pe de altă parte, transformarea ei într-o unealtă a
aceleiaşi Securităţi, într-un bătăuş, un provocator şi un denunţător.
Chezăşia fidelităţii sale era că devenea la rândul său călău. Aceste
obiective n-ar fi putut fi atinse decât dacă cel din urmă fir de viaţă îi
era conservat.
*
Să reluăm filmul ce se desfăşoară la Târgu-Ocna, de la discuţia asupra
stării sănătăţii celor căraţi aici de dube. Era vorba exclusiv despre
oameni ajunşi într-un stadiu înaintat al unei maladii funeste. Bacilul nu
le rezervase nici o şansă. Situaţia lor îi favoriza (sic!). A-i fi trecut
prin eforturile de limită impuse de grozăviile suferite la Piteşti şi mai
apoi la Gherla însemna a-i pierde pe drum, înainte de a se fi stors din
mintea lor mărturisirile, până la cea din urmă, şi înainte de a-i fi
preschimbat în nişte bestii mânate dinapoi cu gârbaciul spaimei. Aceasta
contrazicea planul iniţial. Deci, şi-au spus autorii lui, trebuiau oarecum
vindecaţi şi abia după aceea să treacă prin procesul de robotizare
urmărit.
Iată raţiunea pentru care am insistat, cu câteva pagini mai înainte,
asupra anului 1950, când s-a repopulat masiv aşa-zisul sanatoriu, şi
raţiunea pentru care am subliniat anul 1951, cel al pregătirilor în
vederea „reeducării“ în această gherlă. „Reeducările“ s-au născut la
Piteşti în 1949. Era timpul ca Virgil Ionescu, unul dintre aceia care nu
cedaseră până la capăt la Piteşti, Constantin-Aurel Dragodan, Constantin
Voicescu, deja grav bolnavi de T.B.C. pe când se aflau la Piteşti, şi
ceilalţi care erau în aceeaşi situaţie, să fi făcut la rândul lor
autodemascarea necesară, să fi intrat şi ei în tagma sclavilor… Nu era
cazul să fi fost vindecaţi definitiv, ci numai niţel, suficient ca starea
sănătăţii lor să fi permis reeducarea. Acest plan nu era cunoscut
medicilor M.A.I. care, după cum s-a văzut, îşi dădeau toată silinţa ca,
lipsiţi de orice mijloc, să salveze, totuşi, cât mai mulţi oameni. De
asemenea, nici comandanţii citaţi nu erau părtaşi ai intenţiilor
superiorilor lor din conducerea ministerului abatoarelor politice.
Acestei ipoteze i se poate opune afirmaţia că, după stoparea
„reeducărilor“ de la Târgu-Ocna, „zilele bune“ s-au reinstalat acolo,
dovadă cele relatate de către dl. Vasile Cristea. Să nu uităm că, între
timp, noi directive ale ministerului morţii au oprit „reeducările“
pretutindeni. Şi la Piteşti, şi la Gherla, şi la Canal. Să ne amintim că
„reeducatorii“ – în frunte cu Ţurcanu – şi „reeducaţii“ au fost anchetaţi
în privinţa celor petrecute în seifurile celulare. În acest context nou,
ni se revelează că reîmblânzirea regimului de la Târgu-Ocna intră într-o
tactică extinsă, în evoluţia întregului sistem al „reeducărilor“, că acea
preschimbare nu avea nimic specific şi local; ea reflectă doar o nouă
etapă, aceea în care deţinuţii se cădea să fie atraşi pentru a accepta să
depună mărturia falsă că ordinul dezlănţuirii „reeducărilor“ ar fi
provenit de aiurea decât de la Ministerul de Interne. Într-o variantă,
erau făcuţi responsabili „imperialiştii“; în alta, ultimele rămăşiţe ce
de-abia se mai ţineau pe picioare la Aiud: câţiva capi ai fostei Mişcării
Legionare, oricând scoasă de la naftalină când e necesar să se arunce vina
crimei şi a dezordinii asupra cuiva.
Socotesc demonstraţia suficientă pentru ca cititorul să fie pe deplin
edificat asupra condiţiilor de la Târgu-Ocna, edificare utilă înţelegerii
a ce rost a avut „procesul tuberculoşilor“, cum îl numesc eu, pentru a-i
scoate în prim-plan specificul fără-de-lege. Drept care, putem reveni la
datele ce l-au pregătit.
*
Va să zică, în sanatoriu s-a organizat, cu ştirea, încuviinţarea, decizia
comenduirii, ajutorul medical. Pe lângă acesta, exista un firesc ajutor
dat de la om la om.
– Am înţeles că pe lângă întrajutorarea despre care mi-ai vorbit, bolnavii
îşi găseau odihna şi într-o viaţă religioasă disciplinată – mă adresez
părintelui Constantin Voicescu.
– Da. Figura centrală care a dat nota acestei vieţi spirituale din întreg
sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav
bolnavi. Nu părăsea patul din Camera 4. La Piteşti, Camera 4 Spital a fost
aceea unde a început „reeducarea“, cu tot ce a avut ea îngrozitor. Şi tot
Camera 4, dar la Târgu-Ocna, a fost camera unde a stat Valeriu Gafencu, în
jurul căruia a înflorit viaţa aceasta duhovnicească. Cum ziceam, noi având
dreptul, în faza iniţială, să circulăm, ne-a fost uşor să-l cunoaştem.
Mi-aduc aminte că, imediat ce am sosit aici, după l iulie, auzind despre
el mai demult, ştiind câte ceva despre viaţa lui, ne-am bucurat să mergem
la el.
– Ce anume vă atrăgea?
– Acea viaţă creştină de adâncime pe care o ducea. Chiar de prin ’41-’42,
se născuse un curent dintr-acesta, spiritual, în puşcării, curent condus
de doi deţinuţi: Trifan şi Marian. Unul avocat şi altul medic, mi se pare;
nu ştiu sigur. Aveau o linie filocalică de vieţuire. La el se raliaseră şi
Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, studenţi pe atuncea, şi Marin Naidin,
Virgil Maxim.
Atenţia mi se trezeşte. Când am început să scriu cartea de faţă,
descoperisem că ecumenismul se născuse de la sine în temniţe şi lagăre.
Acum aud despre apariţia unui curent al vieţii filocalice. Încă o dată
înţeleg ce laborator titanic al marilor idei au fost închisorile politice.
Nu este de mirare, deoarece în ele ajungeau spiritele cele mai evoluate
ale ţării şi caracterele cele mai bine conturate. Îmi îndrept iarăşi
privirile către conlocutorul meu:
– Perioada din ’44-’47 a fost una mai liberă pentru deţinuţii politici
cărora Antonescu nu le-a dat drumul din închisori, deşi se creaseră
premisele pentru asta. Mai ales elevilor le putea da drumul…, rosteşte
îngândurat.
Dacă nu mă înşel, el însuşi a fost încă elev cu prilejul celei dintâi
dintre cele trei condamnări suferite.
– Ce vrei să spui?
– Apăruse un decret, prin februarie ’44. Mi se pare că Piki Vasiliu,
vizitând închisoarea din Alba Iulia, s-a decis să meargă la Mareşal. L-a
presat să dea acel decret pentru elevi. Din păcate, rămânea la latitudinea
directorilor de penitenciare eliberarea sau reţinerea elevilor.
Conducătorul de la Piteşti, maiorul Virgil, ca şi maiorul Muscă, de la
Alba Iulia, au fost oameni de treabă şi ne-au pus în libertate, pe noi, pe
elevi. Am ieşit înainte de 23 august.
Înalt cum este şi foarte slab, tuciuriu, părintele Voicescu are nişte
sclipiri ale inteligenţei în priviri, ce îi fac chipul deosebit de viu.
Ţin minte că, întâlnindu-l pentru întâia oară la părintele Benedict Ghiuş,
m-a izbit o tristeţe în aceleaşi căutături, ce a dispărut cu desăvârşire.
Se poate ca acea cunoştinţă a noastră să fi avut loc la nu mult timp după
eliberarea sa, în urma Decretului din ’64. În acest caz, melancolia – nu
părea una de moment – îşi găsea explicaţia în primul contact – prelungit –
cu realitatea atât de dezamăgitoare a „libertăţii“. Cum vor fi fost
privirile lunganului de odinioară, elevul eliberat din puşcăria
începuturilor sale?
– Elevii din Aiud nu s-au eliberat. Aşa că iată că alţi elevi, ridicaţi în
’42, cum au fost Marin Naidin şi Virgil Maxim, au rămas în închisoare
până-n ’64. Între timp, eu am ieşit de două ori.
Tonul i s-a îngreuiat pentru povara acelora: se socoteşte un privilegiat.
Îi pare rău de soarta lor. Cum altfel?
– Va să zică, revenind la acea direcţie spirituală menţionată, ea s-a
accentuat în perioada ’44-’47, când deţinuţii au avut o viaţă mai liberă.
Au fost vizitaţi de familii; au lucrat la Galda, la vie; aveau dreptul la
cărţi religioase, cum este Patericul. S-a format un curent de rugăciune
intensă. Aşadar, când am ajuns la Târgu-Ocna, eram încunoştinţat că
Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de „trăitori“ de la Aiud. El a fost
foarte bucuros că eu îi cunoscusem pe monahii Benedict Ghiuş, Daniil
(Sandu Tudor), Sofian. În ’46-’47, la Mănăstirea Antim se desfăşura
lucrarea aceasta a „Rugului aprins“. Iar noi, studenţii, ne mai duceam pe
acolo, mai ascultam conferinţe. Deci mai ştiam şi eu, de pe afară, câte
ceva despre „Rugăciunea Inimii“. Personal, avusesem norocul să am şi un
duhovnic bun, pe părintele Toma Chiricuţă. Mi-a fost duhovnic de când eram
elev. În închisoare, stătusem cu Roman Braga, pe atunci student la
Teologie; ba nu, o terminase. Căzuse cu grupul de 10-12 studenţi apropiaţi
de „Rugul Aprins“, în ’49.
Urmele personajelor mele din povestirea cu acest nume le regăsesc oriunde
am de-a face cu Ortodoxia română. Şi mă bucură. Mai ales mă bucură pentru
cititor. Poate nu am izbutit să fac un tablou suficient de convingător în
ceea ce priveşte valoarea acelor călugări şi impactul lor asupra vieţii
noastre duhovniceşti în epocă. Părintele Tică mă ajută fără s-o ştie, cu
mărturia sa nesolicitată.
– Deci, Valeriu Gafencu era şi el interesat de cele ce mai aflasem de pe
la părintele Daniil, de acolo, din clopotniţa Mănăstirii Antim. Aşa s-a
format între noi o legătură sufletească. Eram foarte ataşat de el.
Sentimentul cu care te apropiai de el era simultan de bucurie şi de
sfială. Avea nişte ochi mari albaştri, care parcă zâmbeau: râdea permanent
într-un fel, nu îndrăzneai să i te uiţi în pupile. Nu ştiu cum, era de o
fineţe şi de o delicateţe extraordinare. Nu deranja pe alţii; nu cerea
ajutor. Erai dator să-i ghiceşti nevoile şi gândurile. Şi, neîncetat, cu
surâsul pe buze, indiferent de durerile pe care le avea. Era luat din ’41.
Fusese student la Drept, la Iaşi. Chiar conducea tineretul de acolo, cu
Paul Miron, pe care-l ştii.
Au căzut împreună.
– Paul Miron, acela care scoate revista Daco-Romania, la Freiburg? Care
era tipărită sub comunişti la tipografia noastră, a Patriarhiei?
– Exact. Întorcându-ne la Gafencu, toată lumea era de acord că el cunoştea
extraordinar de bine doctrina ortodoxă, dogmatica. Pe de altă parte,
cunoştea bine tehnica „Rugăciunea Inimii“, pe care o aplica şi o preda şi
altora. Mai toţi cei cu care a intrat în contact au fost iluminaţi de
lumina aceasta pe care o răspândea. Nu i-a putut rezista nici o minte, cât
ar fi fost ea de isteaţă. De pildă, pastorul Wurmbrandt a stat în aceeaşi
cameră cu Gafencu şi în urma unor discuţii ce durau ore întregi, pastorul
a trebuit să cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un
moment dat într-o situaţie foarte grea. Atunci a spus: „Aş vrea să intru
în împărăţia lui Dumnezeu pe aceeaşi poartă pe care intră Valeriu
Gafencu“.
Minunată exemplificare a spiritului ecumenic al temniţelor abia amintit!
– Parcă-l văd pe pastor când a venit la Târgu-Ocna: l-au adus pe targă.
Avea optsprezece găuri în el, de T.B.C.; şi osos şi pulmonar. Ei bine,
l-au tratat ai noştri, l-au spălat, l-au curăţat de purulenţa aia; se
ocupau în special de rănile lui. Îl durea, striga. Cu metodele de atunci,
cu mijloacele de atunci – că n-aveam prea multe, nu? Medicamentele pe care
ar fi fost datori să ni le dea nu ajungeau la noi, deşi era epoca
streptomicinei, epoca hidrazidei, foarte puţin primeam: calciu; ceva
mâncare mai bună, mai consistentă. Cu medicamentele de atunci, cu
mijloacele de atunci, cu atât de puţin, ziceam, l-au vindecat! Oamenii
s-au vindecat cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu liniştea sufletească. Mi-am
dat seama că asta contează foarte mult. Am auzit că pastorul, până la urmă
(n-am siguranţa că este aşa) s-ar fi botezat ortodox. Ar fi putut să-mi
spună asta în chip mai sigur părintele Viorel Todea, dar a murit Dumnezeu
să-l ierte! În orice caz, era prieten cu noi cu toţi şi ştia că viaţa şi-o
datora deţinuţilor ăştia tineri în majoritate, cu care a stat. Mi-aduc
aminte că eu eram cu piciorul în ghips şi cum era el lung de tot şi fără
putere, trebuia să se sprijine de cineva ca să meargă. Şi ne rezemam
amândoi unul pe celălalt şi făceam câteva tururi de plimbare împreună. Aşa
mergând el, face o glumă odată, referindu-se la perechea noastră. Zice:
„Înfrăţirea iudeo-legionară…“ N-a existat acolo să apară aversiuni
politice. Îmi dădeam seama ce însemna prezenţa Bisericii şi a unor
sărbători creştine, în vederea acestei împăcări. Astea ne uneau pe toţi.
Când era Crăciunul, Paştele, ne simţeam atât de bine unii cu ceilalţi!
*
– Atunci ţi-a venit ideea să urmezi cursurile Teologiei când te pregăteai
să ieşi?
– Da. M-am gândit chiar la călugărie.
– Datorită atmosferei de acolo?
– Ei. Şi datorită lui Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide.
– Despre Ianolide îmi poţi spune ceva?
– Ianolide? Era prieten bun cu Valeriu Gafencu. Se aveau ca fraţii. În
închisoare fiind, la Galda, Ion lanolide se logodise cu una dintre
surorile lui Gafencu. Cel din urmă avea trei surori care trăiesc încă. Am
văzut o scrisoare trimisă lor de Valeriu, din închisoare. Le sfătuia ce
fel de viaţă să ducă; nişte pagini de îndrumări ale unui mare avva!…
– Ianolide ce studii avea?
– Tot Dreptul. De-o vârstă cu Gafencu. Ridicat tot din ’41.
Vorbitorul revine la elementele ce l-au hotărît încă din temniţă să apuce
calea altarului:
– Circulau la noi nişte file din Sfânta Scriptură. Ba chiar două ediţii am
văzut. Ne-am pus pe copiatul lor. Şi le-am învăţat pe dinafară. Iniţial
m-am întrebat: „Cum să-nvăţ eu proză?“ Întâi am învăţat capitolul al
treisprezecelea, despre dragoste, din Epistolă. Dacă am văzut că mergea şi
proza, am mai învăţat şi altele, şi altele. Până la urmă am ştiut
Evanghelia lui Ioan complet; mai toată a lui Matei; câte ceva din alte
Evanghelii; Faptele apostolilor aproape în întregime; fragmente din câteva
Epistole. Le repetam în fiecare zi. Eu i-am dat pastorului Wurmbrandt
Evanghelia lui Ioan. De la mine a învăţat-o. Deci, atmosfera trăită m-a
îndemnat spre preoţie. În plus, făceam rugăciuni; învăţasem pe de rost
paraclise, acatiste… Acum nu mai ştiu atâtea pe deasupra. Parcă era mintea
strâmtorată anume ca să putem învăţa. Sigur, avea importanţă şi
alimentaţia. Eram hrăniţi mai bine. Ceea ce memorasem la Piteşti, nimic nu
mai ştiam; mde, perioada de devitaminizare! Normal că stând astfel
lucrurile, mă gândeam la călugărie.
– Existau printre voi monahi, preoţi, care întreţineau acest ritm de
viaţă?
– Categoric! De pildă, părintele Gherasim Iscu, dintre figurile mari! N-a
trăit săracul! A murit conştient de ce i se întâmpla. A zis: „În noaptea
asta o să mă duc…“ Nu mă aflam în cameră cu el. Fusese stareţul Mănăstirii
Tismana.
Prietenul meu se opreşte din vorbit. Se apleacă, îşi ridică geanta, caută
ceva în ea.
– Dacă vrei, să afli amănunte mai multe, ţi-am adus Din documentele
rezistenţei, nr. 3. Sunt aici câteva mărturii despre Târgu-Ocna.
Caută în culegerea cu aspect de caiet studenţesc, multiplicată cu o
modestie ce vădeşte cu cruzime cât de anevoios îi este Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici din România să-şi facă publică arhiva. A găsit.
– Uită-te, Victor Stoica, în „Cuvânt la comemorarea de la Târgu-Ocna“,
reproduce mai complet despărţirea de părintele Gherasim Iscu.
Mi-a deschis tomul la pagina 182. Citesc ultimele cuvinte ale Stareţului:
„În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe faţă şi, dacă ai
cu ce, taie-mi şi unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit. […]
Auzi? Cântă îngerii…“ Aşa s-a dus. Însoţit de glasurile cereşti.
Privesc în gol, pe gânduri. Îmi trece prin minte ceva stupid: dacă mi-e
foame, mi-a mai fost foame şi de aceea recunosc senzaţia cu uşurinţă. Dacă
mi-e sete, nu mi-e sete pentru prima oară; recunosc şi setea. Dacă ieri am
şchiopătat pentru că m-a durut piciorul, azi, la deşteptare, mişc puţin
laba; remarc că mă mai doare niţel; bănuiesc că voi şchiopăta şi astăzi.
Dar de unde recunosc că voi muri în cursul acestei nopţi? Doar mor pentru
întâia oară, nu? Mă scutur de ideea năstruşnică, îmi rămâne în inimă numai
cutremurul de adineauri: pe părintele Iscu l-au însoţit îngerii o bucată
de drum…
Privirile îmi alunecă pe aceeaşi pagină. Mă opresc la cuvintele lui
Valeriu Gafencu, adresate paznicilor, când au intrat pentru numărătoarea
de seară (ultima seară când mai reprezenta pentru ei doar un număr):
„Domnilor, în noaptea asta ne despărţim. Eu vă părăsesc. Dumnezeu să vă
ajute şi dumneavoastră să vă puteţi mântui sufletele“.
Închid cartea, tulburat. Parcă mai citesc în ea, deşi sunt conştient că-mi
zace pe genunchi, adunată între coperţi: „Viaţa se cade luată de la
început…“
Părintele Constantin Voicescu reia firul înşiruirii clericilor cunoscuţi
la Târgu-Ocna:
– L-am mai avut pe părintele Viorel Todea, din Munţii Apuseni, din
Arieşel. El avea asupra sa Sfânta Împărtăşanie. Făceam spovedania,
împărtăşania, ca-n catacombe, într-o baie, undeva. Sau ne plimbam şi ne
spovedeam; şi-ntr-un colţ ne împărtăşeam. (Sfintele erau uscate.)
– Vinul de unde-l luaţi?
– Îl fabricam noi din marmeladă sau foloseam vinul tonic primit între
medicamente. Mai târziu, în Aiud, a fost cineva care a avut Sfinte Moaşte
la el. S-a putut săvârşi Sfânta Liturghie!
– Şi alte figuri preoţeşti?
– Părintele Sinesie Ioja, care era un mare rugător. Varlaam Lica, un alt
monah. Au venit la un moment dat – uite, le-am uitat numele… – doi preoţi:
socrul cu ginerele său; dar n-au stat mult timp pe la noi.
Tace o clipă. Apoi:
– Pentru că am vorbit de morţi, dacă vrei să dai informaţii exacte despre
noi, tebeciştii, s-ar cuveni să reproduci lista acestora.
Deschide acelaşi număr din culegerea de documente.
„DEŢINUŢI POLITICI CĂZUŢI ÎN ÎNCHISOAREA TÂRGU-OCNA
ÎN ANII 1950-1953
1. CIOBANU GHEORGHE – 26 ani; student; (născut în) Mazna, jud. Mureş;
(decedat la) 2.02.1950.
2. BRAŞOV NIŢĂ – 24 ani; student; Mastacani, jud. Galaţi; 8.05.1950.
3. MERCA IOSIF – 21 ani; elev; Corciu Morii, jud. Galaţi; 18.06.1950.
4. IONESCU GHEORGHE – 24 ani; student la Geografie; Focşani, jud. Iaşi;
06.1950.
5. POPESCU T. FLORICĂ – 23 ani; student; Craiova, jud. Dolj; 24.06.1950.
6. POPOVICI TIBERIU – 29 ani; student; Chichid, jud. Hunedoara;
27.06.1950.
7. MIULESCU GHEORGHE – 29 ani; Tărţăl, jud. Dolj; 28.06.1950.
8. NISTOR CONSTANTIN – 28 ani; student; Arămeanu, jud. Iaşi; 5.07.1950.
9. MARGA ŞTEFAN – 39 ani; funcţionar; Perşeu, jud. Odorhei; 8.08.1950.
10. IANCULESCU ŞTEFAN – 21 ani; elev; Beba-Veche; 24.08.1950.
11. SUMĂNARU DUMITRU – 23 ani; elev; Iaşi; 27.10.1950.
12. RUSVID MATEI – 24 ani; student; Craiova; 2.09.1950.
13. SOARE GHEORGHE – 23 ani; elev; Câmpurile, jud. Ilfov; 5.09.1950.
14. CONSTANTINESCU EMIL – 23 ani; student; Bârsăneşti, jud. Botoşani;
8.11.1950.
15. HUŢANU DUMITRU – 26 ani; student; Vereşti, jud. Suceava; 2.01.1951.
16. DUŢESCU RADU – 43 ani; farmacist; Hârşova, jud. Constanta; 6.03.1951.
17. CONTICI DUMITRU – 35 ani; poliţist; Fălticeni; 1.04.1951.
18. HALAICU GHEORGHE – 35 ani; agricultor; Dărăbani; 23.04.1951.
19. ŞTEFAN TRAIAN – 43 ani; poliţist; Tecuci; 12.05.1951.
20. MATIOC LAZĂR – 31 ani; –; Tăuţi, jud. Bihor; 22.05.1951.
21. MANIU TRAIAN – 29 ani; medic; Zadra, jud. Năsăud; 30.05.1951.
22. MASICHIEVICI EDUARD – 23 ani; student; Cernăuţi; 8.06.1951.
23. IACOBAN DUMITRU – 42 ani; pădurar; Câmpulung-Moldovenesc; 16.06.1951.
24. CHIRCULESCU GHEORGHE – 41 ani; avocat; Putna, jud. Focşani;
25.07.1951.
25. ZAHARIA STAN – 51 ani; avocat; Însurăţeni, jud. Ialomiţa; 28.07.1951.
26. SIMA NICOLAE – 53 ani; agricultor; Mătăsari, jud. Dâmboviţa;
24.09.1951.
27. MEZEŞ MAX – 52 ani; comerciant; Brăila; 10.10.1951.
28. ISCU GHERASIM – 49 ani; stareţ Tismana; Poduri, jud. Bacău;
26.12.1951.
29. CRIHAN PANAIT – 59 ani; profesor; Galaţi; 21.01.1952.
30. GAFENCU VALERIU – 31 ani; student; Sângeni; Basarabia; 18.02.1952.
31. POPSA ION – 30 ani; student; Apa-de-jos, jud. Mureş; 4.04.1952.
32. FILIPESCU GHEORGHE – 48 ani; cizmar; Olteniţa; 21.08.1952.
33. MONDOC IOAN – 44 ani; inginer naval; Hămoieşti; jud. Galaţi;
8.02.1953.
34. NIŢESCU GHEORGHE – 29 ani; student; Brăneşti, jud, Dâmboviţa;
25.08.1953.
36. CONSTANTINESCU GHEORGHE; –; inginer mecanic; Iaşi; 25.08.1953.
36. COMAN GAVRILĂ – elev; Sighetul-Marmaţiei;
37. CUCU GHEORGHE – 26 ani; student; Botoşani; 22.05.1950.
38. SOBIEŢCHI ION – funcţionar; Roman; 12.04.1951.
39. PRUNDEA ALEXANDRU – poliţist; Buzău.
40. POLOBOC VASILE – 27 ani; student; Tecuci; 12.1950.
41. NANCHIESCU – inginer, Iaşi-C.F.R.
42. COTNĂREANU AUREL – mecanic; Iaşi-C.F.R.; 1952.
43. CONSTANT NICOLAE – 25 ani; student; Bădeşti-Precesta; 7.01.1950.
44. CUCU MIRCEA – 26 ani; student; Botoşani; 22.05.1950.
45. MIULESCU GHEORGHE – 29 ani; student; jud. Romanaţi; 28.06.1950.
46. ILIE zis PRICA ŞOVA – 28 ani; student; Catana, jud. Suceava;
3.07.1950.
47. PANCEA GHEORGHE – 25 ani; inginer; Baia-Mare; 6.07.1950.
48. VLAD MOSCU – 21 ani; student; Botoşani; 24.10.1950.
49. BALAICA TEODOR – 25 ani; student; Heliuş, jud. Arad; 19.07.1951.
50. CURTILĂ GHEORGHE – 22 ani; elev; Cristeşti, jud. Baia; 17.10.1951.
51. PRECUP NICOLAE – 47 ani; muncitor; –; 2.01.1952.
52. FEDIUC NICOLAE – 34 ani; student; Rădăuţi; 30.07.1952.
53. RĂDULESCU NICOLAE – 26 ani; –; Teleorman; 13.07.1952.
54. MARINESCU MIHAI – 47 ani; –; Aluga; jud. Severin; 15.06.1953.
55. BARILĂ ION; 22 ani; elev; Moinesti, jud. Bacău; 4.02.1954.
56. SCRAVA ILIE – 55 ani; poliţist; Caracal; 25.06.1955.
57. ALMĂJANU ION – 59 ani; –; Caracal; 12.07.1951.
58. BALABAIE – 45 ani; cantor; Dragoslavele; 19.09.1954.
59. SAVU DANIEL – 64 ani; poliţist; Curciu, jud. Sibiu; 8.08.1953.
60. LUPEANU ION.
61. CAŞCAVAL CONSTANTIN – student; Hârlău, jud. Botoşani; 07.1954.
62. ARAPU CONSTANTIN – 64 ani; agricultor; Botoşani; 07.1954.
63. SAVU FLORICA – 20 ani; elevă; Păuliş, jud. Arad. 29.05.1950.
64. SINDRIŞTEANU – căpitan; 1953.
65. DĂRĂU TEOFIL.
66. RĂILEANU MIRCEA.
67. SIRETEANU ILIE.
68. MOSCU GHEORGHE.
69. SAVA ILIE – student.
70. MACEDONEANU – preot.
71. IOJA SINESIE – preot.
72. CHIRULESCU IOAN.
73. JUMANCA.
74. ROŞU.
75. CARAMITRU AUREL.
76. DĂNILĂ SEBASTIAN.
77. LATEŞ MIRCEA.
78. SULTANIUC.
Stoica Victor“
Constat că din şaptezeci şi opt de condamnaţi, în cazul a optsprezece nu
se cunoaşte vârsta pe care o aveau când au trecut Dincolo. Dintre ceilalţi
şaizeci, doar doi depăşesc etatea de şaizeci de ani. Şase se situează
între cincizeci şi şaizeci de ani. Opt numără între patruzeci şi cincizeci
de ani. Nouă sunt între treizeci şi patruzeci de ani. Patruzeci şi cinci
de deţinuţi până în treizeci de ani au căzut seceraţi de boală, dintre
care cei mai tineri aveau 21 de ani. I-a depăşit în graba de a scăpa din
mâinile comuniştilor eleva Florica Savu, de la secţia Femei, în vârstă de
20 ani.
În legătură cu contradicţia ce s-ar zice că apare între etate şi
specificarea statutului de elev sau student, cititorul trebuie
încunoştinţat că această poziţie şcolară le-a aparţinut cu ani în urmă, în
momentul arestării.
*
Urmează cea mai stranie întâmplare, poate, din întreaga existenţă a
părintelui Constantin Voicescu.
– A avut loc un lucru ce ne-a impresionat pe toţi în chip deosebit. A fost
dezafectată capela care făcea parte din vechea închisoare, clădită de un
domnitor, pe vremuri. Acela, descinzând într-o vizită, a fost îndurerat să
constate că ocnaşii nu vedeau soarele niciodată, munceau sub pământ,
mâncau sub pământ, dormeau sub pământ. Şi le-a construit o gherlă la
suprafaţă, la distanţă bunicică de ocnă, să facă două plimbări pe zi sub
cerul liber. O numeam: La Castel. Din acel timp se credea că data şi
capela. Ei bine, când a fost aceasta dezafectată, ne-am pomenit că ni s-au
adus cârpe de şters pe jos. Ele constituiau fragmente de veşminte
bisericeşti, de patrafire, de steaguri, de antimise şi aşa mai departe.
Dându-ne noi seama de aceasta, am căutat – cu mare grijă, de teama
turnătorilor – să le recuperăm, să le ascundem. Mi-aduc aminte că am cusut
o Sfântă Faţă de Masă într-o saltea, nu mai ştiu nici eu unde. În sfârşit,
am făcut tot ce era cu putinţă să nu se ajungă a se spăla pe jos cu ele,
ceea ce deţinuţii de la dreptul comun au şi făcut-o, neştiind, sărmanii,
despre ce era vorba.
Din nou am prilejul să fiu pus faţă în faţă cu o veche constatare, pe care
o uit foarte adesea, ascunsă fiind ea de dezamăgirea la care ni se pare să
trebuiască a ne închina perpetuu când luăm contact cu existenţa semenilor
noştri şi în chip osebit cu a noastră înşine. Constatarea respectivă
reprezintă o energie extrem de viguroasă pentru încurajarea acelora a
căror încredere în om se clatină. Ea stă în aceea că omul are înscrisă în
el o foarte neaşteptată înclinare de a găsi în sine, în alţii, în jurul
său, undeva oriunde, ceva pe care-l simte superior lui însuşi, ceva pentru
care merită să facă un sacrificiu mic, mare sau Acela Suprem.
Cititorii tresar în această clipă nemulţumiţi: se tem că aş înclina către
didacticism. Cui îi place lecţia de morală? Să se liniştească: sunt
ultimul vrednic să o dea; nu mă pricep la aşa ceva; iar moralizarea îmi
displace profund. Nu. Rămân ceea ce am fost: doar un observator al vieţii
individuale şi obşteşti. Deci, nu trag pe nimeni acum de mânecă, să încerc
a-l învăţa cum trebuie să trăiască. De altfel, pot fi verificat în
afirmaţia mea. Iar dacă există şi o intenţie didactică în această
paranteză, ea nu urmăreşte altceva decât să-l provoace pe cititor să mă
verifice, observând la rândul său existenţa.
Aşadar, care este acea constatare? Fiecine şi la orice vârstă găseşte ceva
– deseori nici nu-şi dă seama că acelui ceva i se potriveşte numele „idee“
–, ceva adeseori numit un „hobby“, o „trăznaie“, o „încăpăţânare“, o
patimă, o fiinţă, ceva bun sau rău (depinde de punctul său de vedere sau
al celui care-l judecă), ceva pentru care îşi jertfeşte timpul, sănătatea,
unele plăceri, un tip de vieţuire, câteodată chiar tot, până şi viaţa.
Este cea mai nobilă trăsătură a omului; iar în ea se cuvine descifrată o
umbră mai puţin ori mai tare îngroşată a conştiinţei paradisiace că
deasupra noastră se află Creatorul, că sufletul nostru îi aparţine, că i-l
datorăm până la totala uitare de sine.
Fericirea bolnavilor de la Târgu-Ocna era că au nimerit în plin acel ceva
care simboliza însăşi Eternitatea. Iată ceea ce merita riscurile asumate
de ei.
– Eu am luat un patrafir pe care mi l-am cusut în căptuşeala paltonului.
Paltonul mi-l lăsaseră; se îngăduiau haine groase acolo. Cu el m-am
învelit toată perioada detenţiei, până la eliberare, l-am scos afară şi
l-am avut timp îndelungat. M-am tot întrebat: Nu cumva este o legătură
între asta şi opţiunea mea pentru preoţie? Faptul că îmi păzea umerii
patrafirul? De altfel, gândul de a mă dedica vieţii bisericeşti s-a tot
accentuat la Târgu-Ocna.
Dacă nu mă înşel, patrafirul simbolizează jugul lui Hristos. Acest jug îşi
şi găsise locul potrivit pe umerii aceluia chemat să devină preot.
– Deşi aveam o altă mare dragoste: geografia. După expirarea, din ianuarie
’53, a pedepsei, pentru că n-am voit să colaborez cu Securitatea, să devin
turnător, mi-au mai dat una – administrativă; până în aprilie ’54, când
m-am pomenit luat într-o seară şi dus, cu piciorul în ghips, la Jilava.
Două zile am stat în celula dintr-o maşină-dubă. Gardienii s-au dat jos
noaptea – nu ştiu dacă pe la închisoarea Buzău sau Râmnicul-Sărat –, să se
odihnească. Eu tot acolo, în bucăţica aia de loc. A fost un drum
îngrozitor, în poziţia asta, cu ghipsul de la gleznă până la coapsă. La
Jilava mai eram cu cineva, închipuie-ţi că ne-am întins amândoi pe banca
aia de acolo, cum om fi izbutit! Să nu te miri: a fost cel mai odihnitor
somn din viaţa mea! O plăcere să tot dormi! Cum de ne-am găsit loc şi n-am
căzut de pe ea?… A fost ceva extraordinar de agreabil… Am trecut şi acolo
printr-o comisie şi ne-au dat drumul.
Rog cititorul să ia aminte la un detaliu mărunt: s-ar crede că eliberarea
constituie cel mai important eveniment din cursul unei detenţii.
Importanţa unui eveniment se cântăreşte după urmele lăsate în conştiinţă.
Iar urmele sunt foarte clare în cuvintele părintelui Voicescu. Să recitim
cele de mai sus. Nu eliberarea are pondere, ci şansa de a dormi. Somnul!
Dreptul la somn, fie chiar şi în poziţia indescriptibilă menţionată… Pot
oamenii pricepe ce înseamnă să doreşti atât de tare să te odihneşti, încât
să nu mai aibă însemnătate faptul că te eliberezi sau nu?…
– Primul drum pe care l-am făcut a fost la biserica Zlătari, unde slujea
duhovnicul meu, părintele Toma Chiricuţă. Tocmai isprăvise slujba de
seară. M-a întrebat cum îmi mergea, îmi amintesc că i-am răspuns: „Sunt
fericit că am fost acolo“. Aşa simţeam. Şi acum la fel; nu regret nimica.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost acolo. Pe urmă, am tatonat dacă se
putea să mă călugăresc. I-am cercetat pe părintele Benedict, pe părintele
Daniil, pe domnul profesor Mironescu. Am cunoscut-o în vara aceea pe
viitoarea mea soţie. Terminase Teologia şi Academia Comercială. Şi ea avea
de gând să se călugărească!
Cele două drumuri ale lor se îndreptau unul către celălalt, fără ca cei
doi călători să se fi cunoscut măcar.
– Nu mi s-a permis să-mi reiau studiile la Geografie şi în ’55 am intrat
la Teologie împreună cu Iustin, fostul meu coleg de la Târgu-Ocna. Mi-am
luat serviciu, deoarece mă căsătorisem. Am fost geotehnician. Profesorii
erau îngăduitori cu frecvenţa, în cazul meu. Mai obţinusem şi scutiri
medicale, datorate tebeceului de la genunchi. Şi aşa s-au desfăşurat
zilele până-n ’58.
– În perioada asta, noi, cei de la Târgu-Ocna, unde ne legaserăm foarte
mult sufleteşte, ne întâlneam. N-am ascuns de nimeni aceasta; doar nu
întreprindeam nimic cu gânduri subversive! Ne vedeam des, ba la unul
acasă, ba la celălalt acasă, cu prilejul unei căsătorii, unui botez; ba
mergeam pe la mănăstiri împreună; ne întrajutoram – aveai nevoie de câte
ceva, nu? –; mi-amintesc când s-a născut Mihai al meu, imediat m-am
pomenit cu un cărucior. Am prelungit afară, oarecum, viaţa frăţească pe
care o trăiserăm la Târgu-Ocna; o viaţă de dăruire pe care o învăţasem de
la alţii.
Peste vreo cincisprezece ani, mama mea s-a îmbolnăvit grav; mai grav era
greu posibil. Totuşi, eforturile tatălui meu şi încrederea că va izbuti au
făcut minunea şi au vindecat-o. De urgenţă am fost datori să vindem
apartamentul unde locuiam şi să cumpărăm o casă la parter, cu curte. Ceea
ce am găsit depăşea banii luaţi pe ceea ce părăseam. Nevoiţi să completăm
suma cu peste o sută de mii de lei (salariul meu reprezenta mai puţin de
două mii pe lună…), am recurs la înţelegerea şi generozitatea cui se putea
lipsi de economii. Am epuizat curând cele câteva persoane dispunând de
oarece mai important. Am trecut la a apela la împrumuturi oricât de mici.
Astfel s-a întâmplat că l-am întrebat şi pe Tică (nici nu ştiu dacă se
preoţise încă…) de ne putea sprijini într-un fel, deşi mai curând nu ne
cunoşteam decât să fi fost prieteni. „Am pus noi deoparte niţel… Pe un
carnet de CEC. Intenţionam să ne cumpărăm un frigider. Dar nu cred că vă
poate ajuta cu prea mult. Să fie până-n două mii.“ Ajunseserăm în situaţia
că oricât de puţin şi tot ne devenise util. I-am mărturisit-o. A rămas să
mă sfătuiesc cu părinţii şi să-i comunic hotărârea lor. Nu voi uita
niciodată înduioşarea până la lacrimi a mamei mele. Da, şi bănuţii lui îi
puteam folosi. I-am dat telefon. A doua zi a scos „frigiderul“ şi… mi l-a
adus într-un plic…
Pe atunci nu cunoşteam cele ce urmează, să pot preţui gestul său şi al
soţiei sale conform cu dramaticul lui merit.
– În ’58, am fost arestaţi pe rând…
– Acuzaţi de ce anume?
– Acuzaţi de activitate subversivă…, de „ajutor legionar“… – deşi mai mult
de jumătate din lotul nostru n-au fost legionari. S-a alcătuit un lot de
vreo treizeci şi ceva de inşi. Cu unii dintre ei nici nu mă văzusem în
libertate. I-au luat şi pe alţii care mai erau încă închişi, care nu se
eliberaseră. S-a considerat că ar fi dus o activitate subversivă în
detenţie! Mai ales pe linie duhovnicească. Bineînţeles, antimaterialistă
şi, în consecinţă, anticomunistă. Şi una de ajutor, deşi ajutorul era bine
cunoscut de administraţia închisorii: să stai de gardă noaptea lângă cei
grav bolnavi; să-i speli. Toate astea erau încuviinţate, încurajate. Erau
chiar bucuroşi că le preluam asupra noastră, că ei n-aveau posibilitatea
să facă faţă tuturor cerinţelor sanitare. Asta a fost în actul de acuzare.
Pentru ca lucrurile să fie limpezi – deşi am insistat poate prea mult
asupra acestei întrajutorări în a trăi şi a muri –, voi recurge la
spovedania d-lui Costică Ţoţea din „La Târgu-Ocna a murit un stareţ al
Tismanei“ (Din documentele rezistenţei, nr. 5):
„La ora 19.00 se făcea închiderea uşilor cu zăvor şi lacăt. După
închidere, am trecut pe la patul fiecăruia, întrebându-i dacă au nevoie de
ceva. Valeriu Gafencu îmi spune: “Ai grijă, în noaptea asta, mai mult de
părintele Gherasim. Cred că ne părăseşte”. M-am apropiat de dânsul şi l-am
întrebat: “Părinte, vă pot ajuta cu ceva?” A făcut semn cu capul că nu.
Totuşi, am rămas lângă dânsul. După câteva ore, îmi face semn să mă
apropii. Abia îmi poate şopti să-i spun din rugăciunile şi psalmii ce
ştiu. Am început în şoaptă rugăciunile începătoare, Psalmul 142, după care
Acatistul Mântuitorului, pe care l-am învăţat de la preotul Ioja Sinesie.
Terminând Acatistul, am făcut o mică pauză. Îl văd că deschide ochii, se
uită la mine şi şopteşte ceva. Am început să-i spun Psalmii de la Utrenie.
Spre sfârşitul Psalmului 142, văd că mişcă mâna şi caută să-şi facă semnul
Sfintei Cruci. A deschis ochii mari, pe care i-a îndreptat spre cer,
printre gratiile de la fereastră. Valeriu îmi dă chibritul şi lumânarea pe
care o aprind discret şi i-o pun în mână. A lăsat pleoapele şi a adormit
în Domnul“ (p. 285).
Este săritor în ochi pentru oricine că faptele povestitorului meritau cu
prisosinţă condamnarea Tribunalului Militar! Ba chiar şi plutonul de
execuţie! Să îndrăzneşti a satisface dorinţa unui muribund, mai mult –
să-i închizi pleoapele pentru ultima oară?!… Cum de nu s-a prăbuşit
Comitetul Central?! Cum de nu s-a ajuns la schimbarea guvernului?! Ori
măcar a Partidului, „farul călăuzitor al poporului român“, cum îi plăcea
să fie numit prin ziare?!
– Va să zică, principala voastră acuzaţie privea perioada dinainte de
eliberare, aceea de la Târgu-Ocna?
– Aceea şi cea de după; faptul că ne întâlneam prieteneşte.
– Asta era activitatea subversivă? Iar „ajutorul legionar“ privea
penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna şi micile ajutoare pe care vi le-aţi
dat unul altuia afară, în libertate?!
– Mai era şi faptul că mai circulau între noi poezii, mai ales de-ale lui
Constantin-Aurel Dragodan.
O probă a acestor versuri „incendiare“ îl priveşte pe acelaşi părinte pe
care abia l-am vegheat pe când se stingea:
PLECAREA PĂRINTELUI GHERASIM
Cu faţa de ceară,
Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,
Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,
Învăluindu-ne cald în surâsu-i blajin.
Zile de boală din carne i-au rupt
Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,
Dar tainic el spune „Rugăciunea Inimii“, neîntrerupt:
„Doamne, Iisuse Christoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“
În noaptea aceasta, din temniţă gândul ne zboară
Prin noaptea Crăciunului dalb să colinde-amintirea.
Pe mucede paie părintele Gherasim trage să moară.
E grea răsuflarea, sleită privirea.
Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav.
Ion şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.
Viaţa mai pâlpâia, ca o candelă ce se stinge în trupul schilav,
Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.
Domnea-n încăpere o linişte grea,
Doar aripi de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos,
Departe, copiii cântau un cântec de stea.
Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Christos.
Târgu-Ocna, 1952
(Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în lanţuri. Poeme 1945-1964, ediţia
a doua, Bucureşti: Editura RAMIDA, 1992, p. 42-43).
– Să vezi cum înfloreau ei faptele… – se referă părintele Voicescu la
anchetatori. Ne-am dus la canonizarea Sfântului Calinic, la Mănăstirea
Cernica. Am mers un grup mai mare din lotul ăsta, de la capătul
tramvaiului 14 până la mănăstire. Erau şi autobuze. Dar n-aveai loc de
puzderia de oameni. Majoritatea credincioşilor s-au dus pe jos. Şi eu tot
aşa. Ei bine, a trebuit să semnez – de bătaie, de chinuri, ştii prea bine
–, a trebuit să semnez că, în drum spre Cernica, am cântat cântece
legionare! „Domnule – le-am zis –, era atâta lume pe şosea. Cum să cântăm
aşa ceva?!“ Nu, să semnez că am făcut un „marş legionar“! Şi până la urmă,
am semnat…
– În lotul acesta, toţi eraţi tuberculoşi de la Târgu-Ocna, nu?
– Toţi. În afară de o fată. Nu numai că nu fusese niciodată bolnavă, dar
nici închisă măcar. Să vezi ce poveste nenorocită! Avea un frate, un
frăţior – când fusese arestat de elev, de copil. Se numea Nelu Sultaniuc.
La Piteşti, se îmbolnăvise de T.B.C. osos. Maladia se localizase la o
falangă. Sanitarul i-a amputat-o şi a răspândit astfel boala în tot
organismul. Era într-o stare foarte gravă, când l-au adus la Târgu-Ocna.
Familia află de situaţia lui. Prin sora sa, Coculeana Petrescu, îi trimise
la penitenciar streptomicină, singurul medicament ce-l putea salva. Sora
fu primită de ofiţerul politic, îl imploră să-i dea antibioticul.
Recurg iar la amintirile lui Cezar Tănase:
„Sleam, ofiţerul politic, o anunţă că, necunoscând situaţia deţinutului
Sultaniuc, o ruga să aştepte, iar el se va informa imediat. Nelu este
chemat la ofiţerul politic, care-i arată medicamentele, propunându-i să
devină informator: “Alege! Viaţa sau… ajungi peste linie” (peste linia de
cale ferată era cimitirul). Nelu nu şi-a întinat sufletul. Familiei i s-a
spus că deţinutul este bine şi primeşte toate medicamentele necesare de la
penitenciar. Coculeana cunoştea cu exactitate starea sănătăţii fratelui
său, dar nu putea să divulge acest lucru şi, mai ales, nu-şi putea imagina
ce şantaj criminal se petrecea în camera alăturată“ (p. l88).
– Din pricina asta a murit Nelu Sultaniuc, încheie părintele Voicescu.
Iar sora fostului elev s-a pomenit condamnată o dată cu ei, cu
„tuberculoşii“, pentru „ajutor legionar“ dat (de fapt, nedat) propriului
său frate muribund…
*
În continuare, vom urmări alcătuirea aceluiaşi „lot al tuberculoşilor“
dinăuntru; nu din libertate, ci de la Târgu-Ocna.
Constantin-Aurel Dragodan ispăşea al şaisprezecelea an din pedeapsa de
douăzeci şi cinci de muncă silnică. Brusc, solicitările prin ţeava
caloriferului şi prin perete să-şi transmită poeziile scrise în minte pe
parcursul detenţiei deveniră mai insistente. Pentru edificarea
cititorului, i se comunica poetului în alfabetul Morse rugămintea de a-şi
dicta în acelaşi alfabet creaţia; prin perete, ea ajungea doar la
solicitant, iar prin acesta, eventual, la colegii săi de celulă. Prin
ţeava caloriferului de la Aiud, vibraţia lor sincopată ocolea întreg
penitenciarul, deci era percepută de toţi deţinuţii.
Aceasta se petrecea în 1958. Este important de reţinut că, în celula
învecinată, una dintre pritocirile neaşteptate ale locatarilor, impuse de
administraţie când şi când, schimbă total componenţa camerei. Nou-veniţii
au fost călduroşii admiratori ai „magistrului“, cum era numit, care îi
smulgeau din tăcerea cugetului versurile de gherlă. Numele cu care se
recomandau, multe dintre ele cunoscute celui în cauză, s-a aflat mult mai
târziu că erau de împrumut, în spatele lor tăinuindu-şi existenţa
provocatori manevraţi de către Securitate în vederea adunării versurilor
născute îndărătul gratiilor. Printre numele folosite au fost acelea ale
unor buni prieteni, ca Jenică Popescu, Ion Ianolide şi alţii.
Securitatea deţinea de pe atunci acele numeroase strofe, dar, în
pregătirea unui nou proces al deţinutului condamnat încă din 1942, voia să
verifice dacă se afla în posesia integrală a corpului delict
Constantin-Aurel Dragodan le încredinţase lui Iustin Paven, eliberat din
închisoarea Târgu-Ocna, astăzi Episcop al Bisericii Greco-Catolice.
Acesta, odată slobod, le transcrisese într-un caiet.
La un moment dat, caietul dispăruse din odaia lui Petru Iustin Paven.
Fostul deţinut a bănuit că tatăl său a distrus caietul, pentru a elimina
dovada unei noi vine posibile a feciorului său, ca un părinte iubitor şi
precaut ce era. Dar lucrurile nu se petrecuseră astfel. Soţia unui prieten
subtilizase caietul şi-l predase Securităţii.
La vreo doi ani distanţă de la clipa eliberării, Iustin Paven a fost
rearestat cu un grup foarte numeros, de peste treizeci, numit „lotul
Târgu-Ocna“.
Motivul arestării celei noi era destul de vechi, după cum s-a văzut.
Insist: culpa principală pentru care au fost incriminaţi stătea în faptul
că foştii deţinuţi tebecişti, având o stare a sănătăţii mai puţin gravă
decât a altor colegi de închisoare, i-au ajutat pe muribunzi să-şi
prelungească zilele, dându-le o parte din mâncarea proprie, din veşminte
şi înlesnindu-le, câte zile le rămăseseră, să le treacă în căldură
sufletească, în bucuria iubirii, a înţelegerii, în reconfortarea
rugăciunii şi a nădejdii aduse de credinţă. Toate astea în penitenciarul
zis sanatoriu T.B.C. de la Târgu-Ocna. Versurile în cauză îşi aveau
propriul rol malefic – scria acuzaţia: întreţineau o atmosferă
anticomunistă şi ridicau moralul ce se urmărea a fi zdrobit.
După ce au fost o dată furate din casa Paven, multiplicate pentru uzul
anchetei, cercetate de către specialiştii acestui gen de delincvenţă,
catalogate şi îndosariate, a avut loc ceva neprevăzut: au reapărut în
raftul de unde fuseseră însuşite pe ascuns.
Cu prilejul arestării copistului lor Iustin Paven, careva dintre aceia
care i-au percheziţionat domiciliul a dat de caiet întâmplător. L-a
întrebat: „Asta ce-i?“ El a răspuns neglijent: „Un caiet cu nişte
versuri“. – „Ah, da?“, s-a exclamat cu dezinteres aparent. Caietul a fost
aruncat printre celelalte obiecte ce nu meritau să reţină atenţia
năvălitorilor, ca şi când nu el îi atrăsese acolo. Pentru ca împrejurările
să fie cât mai limpede cititorilor, repet cu alte cuvinte: Iustin Paven a
fost cărat între gealaţii ordinii publice fără caietul găsit, ce
constituia corpul delict, deşi acesta era pricina ridicării sale de acasă
şi obiectul viitorului său proces şi cu toate că respectivul caiet se
aflase în mâinile ofiţerilor M.A.I. veniţi să săvârşească această primă
manevră necesară condamnării!
Care a fost soarta ulterioară a corpului delict? Părintele lui Iustin
Paven, după revenirea din şocul invaziei, a intrat în camera fiului său să
constate gravitatea dezastrului lăsat în urmă de intruşi. Străduindu-se să
reaşeze în ordinea veche maldărele de obiecte care zăceau vraişte
pretutindeni, descoperi cu stupoare caietul periculos despre care îl
întrebase însuşi fiul său de nu-l distrusese cumva. Fără a avea inima să-l
ardă – deoarece domnul Paven îşi dădea seama cât de dăunător putea deveni
la o eventuală revenire a reprezentanţilor represiunii –, socoti totuşi că
era înţelept să-l ascundă pentru o vreme din calea lor. Drept care, îl
îngropă în grădină.
Nu ştia, nefericitul om, că făptuia întocmai acea mişcare de pe o tablă
invizibilă de şah, la care era împins de mâna nevăzută a unui jucător fără
cruţare faţă de destinele umane, nu-şi dădea seama că uniformele kaki cu
petliţe albastre se substituiseră Creatorului şi hotărau viitorul şi
moartea poporului român, făcând chiar amuzantul efort de a înjgheba un joc
de-a şoarecele cu pisica, punând în acord sorţile ce le manipulau cu
regulile artificiale ale acestui şah imens.
După ce au verificat, fără ştirea nimănui, că se făptuise întocmai cum
intenţionaseră (şi intenţionaseră astfel pentru că aveau cunoştinţă de
reacţiile naturale de apărare ale omului faţă de pericolul ineluctabil
reprezentat de ei înşişi şi urmăreau taman pedepsirea instinctului de
apărare, deci pedepsirea Naturii – nu ostenesc să o scriu în intenţia de a
face tot mai evident caracterul antiuman şi antinatural al demenţei
colective numită comunism), aşadar, după ce s-au edificat că scenariul le
era interpretat întocmai, îl arestară pe tată, ca să declare unde se afla
caietul.
Urmăreau ei mărirea cu unul a grupului acelora pe care curând aveau să-i
condamne? Ar fi fost prea simplu. Ce s-a obţinut prin mijlocirea torturii?
Declaraţiile părintelui au fost manevrate astfel încât îngroparea
caietului ajunse în cele din urmă în cârca fiului, pentru că… aşa convenea
punerii sub acuzare. Este săritor în ochi că acea îngropare avea prea
puţină însemnătate civică. Dacă ne situăm în pielea unor apărători ai
legii de atunci – oricât de fărădelege ar fi fost ea –, Iustin Paven fi
prea bine acuzat că reţinuse pe de rost şi transcrisese versuri de
temniţă, ca ulterior să le fi transmis şi altora cu scopul de a crea un
climat duşmănos temnicerilor şi, dacă vreţi, regimului. Absurd ca
mentalitate, dar intens aplicat în epoca dată. Ce conta îngroparea
caietului? Acesta lipsind din faţa instanţei, conţinutul lui nu putea
deveni public şi, în nici un caz, nu trebuia să devină public. Aici stă
secretul necesităţii dispariţiei sale. Bineînţeles că era bine să
plătească cineva pentru acea dispariţie.
La capătul noului proces, Constantin-Aurel Dragodan a fost a doua oară
condamnat la alţi 25 de ani muncă silnică.
Voi apela la mărturia lui Nicolae Zârnă, intitulată „Regăsiri“ (Din
documentele rezistenţei, nr. 6), pentru a-l privi în tăcere, împreună cu
cititorul, pe unul dintre eroii întâmplărilor de mai sus, în ziua de
duminică, 2 august 1964, cu prilejul eliberării sale definitive. În cea
precedentă, sâmbătă l august, fusese cărat de la penitenciarul Aiud la
Gara Teiuş, într-un autocamion înţesat cu deţinuţi sloboziţi. Ajunşi în
tren, colegii îi făcură loc să se întindă pe bancheta compartimentului:
boala care îi atacase şira spinării îi provoca dureri puternice.
Călătorise zgâlţâit; ba moţăise, ba tresărise din aţipire. Până la
ceasurile patru dinspre zi, străbătuse întreaga ţară, într-o retragere a
neputinţei de pe frontul degradării fizice tot mai acute, unde purtase un
război fără şansă, nici perspective, nici scăpare. Până şi această
retragere îi era organizată de vrăjmaşul învingător. El şi cu ceilalţi
puteau fi asemuiţi zdrenţelor umane ce alcătuiseră odinioară îndrăzneţele
armate ale împăratului Napoleon I şi acum reveneau degerate, înfometate,
buimăcite de o osteneală de nesmuls din oase, din imensa Rusie, pe vecie
acoperită de zăpezi fără margini şi de cadavrele fraţilor lor rămase să
îngraşe câinii sălbăticiţi pribegi şi holdele viitoare.
Numele său era Ion Ianolide.
Se îndreptă, abia târşâindu-şi bocancii, către Piaţa Matache, să ia
tramvaiul 3. Se sprijinea de N. Zârnă. Singur n-ar fi putut străbate
distanţa ce despărţea Gara de Nord de această destinaţie. De atâţia ani,
plimbarea sa obişnuită măsura doar depărtarea dintre doi pereţi ai
celulei, când era capabil s-o parcurgă.
Alcătuiau o pereche de inşi bătătoare la ochi. Aveau feţele supte,
cadaverice. Abia se susţineau pe picioare. Gâfâiau. Se opreau când şi
când, să-şi adune puterile.
Priveau în jur, îşi storceau amintirile să recunoască locurile; se uitau
şi nu vedeau. Până şi conexiunile nervilor lor senzitivi s-ar fi zis că
aveau nevoie de o perioadă de reobişnuire cu percepţiile ce-i înecau în
multitudinea lor pestriţă de care cei doi se dezobişnuiseră. Invadaţi şi
zdrobiţi de prea numeroase şi prea disparate impresii, încercau să
regăsească echilibrul dintre individ şi mediu, fără de care nu ar fi
izbutit să-şi prelungească existenţa.
Datorită înfăţişării lor ponosite, nesănătoase, ciudate, atrăseseră
atenţia unei patrule de miliţieni ce măsura Calea Griviţei. Fură
legitimaţi.
Plutonierul îşi lunecă privirile în două rânduri, literă de literă, peste
biletul de eliberare al lui Ion. I se mai întâmplase să se întâlnească nas
în nas, pe străzile Capitalei, cu oameni abia ieşiţi din gherlă; deşi
tânăr, nu era miliţian de ieri, de alaltăieri. Dar nici chiar de astfel de
foşti condamnaţi nu se izbise.
Făcu socoteală în minte: „Născut în 1921, Ianolide a fost condamnat în
1941 la 20 de ani muncă silnică; va să zică avea 20 de ani la vremea
aceea. Eu la 20 de ani îmi isprăveam armata…“ Urmă o scădere: „1964-1941 =
23 de ani. Ce mai! Un sfert de secol. Văru-meu a murit la 22 ani. Omul
ăsta a trăit în închisoare o viaţă de om“. Rumegarea minţii izbucni în
afară; se trezi întrebându-l pe cetăţean:
– Cum, dom'le?! Din ’41?!
Celalalt îşi clătină de sus în jos văgăunile ochilor grei de neîncredere,
dar şi de focul aprins de părelnicul interes al uniformnei albastre,
dimpreună cu toată întinderea de glod ars dimprejur a feţei supte.
Mişcarea se repetă de câteva ori.
– Şi unde mergi? – îl întrebă, eliminând orice bruscheţe profesională.
Credeai că voia, într-un elan omenesc pe care nici el nu se mai aştepta
să-l găsească în sine, să sară în ajutorul acelui prăpădit.
– Are o mătuşă pe strada Sandu Aldea, interveni Nicolae Zârnă, şi-l ajut
să se descurce, că-i în drumul meu spre Otopeni.
– Din Otopeni eşti? – sări plutonierul.
Întinse mâna după biletul de eliberare al celui de-al doilea. O rază
matinală a soarelui bătrân sfâşie umbra dintre două blocuri şi săgetă
petecul de hârtie imprimată, completat cu o cerneală bătând în violet,
lăbărţată în porii pătratului alb de o peniţă crăcănată şi apăsată
neîndemânatic.
Îl descifră mult mai repede decât o făcuse cu precedentul, obişnuit acum
cu caligrafia. Mai întâi că se dumirise a nu avea de-a face cu criminali,
ci cu „politici“ şi ştia că cei din urmă erau oameni ca el, ca toată
lumea, cărora le ajunsese cuţitul la os şi zbieraseră o înjurătură la o
coadă de alimente sau aiurea. Al doilea motiv ce-l făcuse să se grăbească
era legat de sergentul-major care-l însoţea şi care-i căzuse cu tronc de
când hălăduiau împreună pe străzi în căutarea unor borfaşi care se
încăpăţânau să nu le iasă-n cale niciodată. Îi potrivi documentul în faţă,
să-l poată citi şi el.
Acela îşi repezi privirile verzi-albăstrui către foaie şi o străbătu cu
lăcomie. Apoi se adresă stăpânului ei, cu un nod în gât ce-i subţie glasul
până la a-l face caraghios:
– Dumneata eşti Nea Nicolae?
Îl privea cu un amestec de uimire, de spaimă şi de respect.
Zârnă încuviinţă. Nu ştia dacă era cazul să se bucure sau să se teamă.
Scrută chipul neînsemnat de arsurile anilor, nici ale încercărilor vieţii
ce uneori îmbunătăţesc oamenii, alteori îi înrăutăţesc. Citi pe el o
uluire naivă şi, în felul ei, entuziastă, de copil căzut în lumea
maturilor, fără să se fi aşteptat la una ca asta. Era ras jupuit şi
obrajii îi plesneau de hrană mâncată cu o plăcere dusă până la îmbuibare.
Subofiţerul nu-i putu susţine examinarea. Se năpusti să-i dea nişte
explicaţii nesolicitate, de parcă el ar fi fost cel prins cu mâţa-n sac şi
ar fi voit să se disculpe:
– Ai aflat că Nea Costică, anul trecut, după ce ţi-a murit bătrânul, i-a
dărâmat casa şi a ridicat una nouă acolo, pentru ai lui? A murit tatăl
matale, să fie anul acuşica…
Era din Otopeni şi el. Mai mult, erau un fel de rude, miliţianul cu
eliberatul. Şi-i părea rău tânărului cu pistolet la brâu că aşa stăteau
lucrurile în sat şi se grăbea să i le împărtăşească frăţeşte.
Puşcăriaşul simţi că-i fugea pământul de sub picioare. I se răciseră
palmele şi fruntea. Subsuorile secretaseră stropi lichizi ca gheaţa ce-i
lunecau cu grabă pe coastele descărnate, sub cămaşă. I se făcu rău şi se
lăsă greu pe soţul lui: aşadar, toată aşteptarea îi fusese zadarnică;
nu-şi mai putea îmbrăţişa părintele. Îi revăzu figura de obicei nerasă,
acoperită de ţepi albi de la pomeţi până la mărul lui Adam de îi aspreau
privirile cenuşii.
Globii oculari ai vestitorului se umeziseră. Îi înapoie biletul de
eliberare şi-l duru că Nea Nicolae nu scoase nici o vorbă. Privi la cei
doi recruţi ce-i însoţeau, ca şi când ar fi. intenţionat să le explice că
el n-avea nici o vină pentru toate acelea, însă căutăturile lor scormoneau
vitrina magazinului de încălţăminte „Cerbul“. Sergentul-major se simţea
singur. Ar fi plecat şi el cu cei doi foşti deţinuţi. Dar nu se putea.
Datoria lui era să prindă hoţi. Şi ce i-ar mai fi prins acum, după ce
dăduse omului acela veşti atât de rele! Dar unde să-i fi găsit? Cum am mai
spus-o, nu-i văzuse niciodată la faţă.
*
Până la staţia tramvaiului 3, cei doi nu mai scoaseră nici un cuvânt. Erau
răvăşiţi. Ambii din aceeaşi pricină: vestea ce tăbărâse ca o piatră căzută
din senin peste Nicolae. Ion i-ar fi spus un cuvânt de mângâiere, de
încurajare, dar interiorul gurii îi era sleit, simţea că-l zgâria pe gât,
de parcă ar fi înghiţit scrum fără să bage de seamă; limba îi era umflată
şi grea, ca înţepată de viespi. Pricepea că oricât îi apropiaseră
suferinţele comune, fiecare continua să-şi ducă singur crucea mai departe.
Doar rugăciunea i-ar fi putut face bine, ca la Târgu-Ocna, însă nu era cu
putinţă să îngenuncheze alături, pe caldarâm, la Buzeşti, să-şi împreuneze
palmele şi să-şi înalţe sufletele spre Dumnezeu.
O doamnă cu aspect sărăcăcios şi ten plumburiu îi tot iscodea din priviri
de când sosiseră în staţie. Se apropie de ei cu băgare de seamă, să nu
intre în raza de atenţie a celorlalţi pietoni care-şi aşteptau tramvaiul.
Şopti, când ajunse în preajma lor:
– Veniţi de „acolo“?
Rostirea îi era prea plină de înţeles ca să mai existe îndoială asupra a
ce intenţiona să zică. De altfel, nu se temea că nu pricepeau spusele ei
eliptice, aşa că adăugă:
– Am auzit c-au început să dea drumul „politicilor“. Pe Cornel… – rosti
dumneaei şi numele de familie –, nu l-aţi întâlnit? E băiatul meu.
Lui Nicolae nici nu-i revenise cheful să vorbească, nici nu auzise de
respectivul deţinut. Ianolide, după o scurtă tăcere ce lăsa impresia că se
concentra să-şi amintească, nu o lămuri. Totuşi, ceea ce grăi avea menirea
să-i întărească femeii încrederea:
– Eliberează toţi deţinuţii politici, doamnă.
Între pleoapele femeii sclipi o nădejde strălucitoare pe care Ion o
suporta anevoie; îşi întoarse privirile către tramvaiul roşu şi galben
murdar ce se hurduca într-un zgomot sinistru metalic, cum se apropia
clătinat pe şine. Avea numărul dorit de ei.
Îşi luară rămas bun şi se suiră în clasa a doua.
După ce cumpărară bilete, se retraseră pe platforma din faţă care era
goală. Ion îşi deschise buzele albite şi uscate. Spuse:
– Cornel a murit acum doi ani.
Nicolae constată în sinea lui cât de aproape se situa – prin cele tocmai
aflate privitor la propriul său părinte – de acea necunoscută. Ba avu
tăria să recunoască în sinea sa: „Pentru o mamă e şi mai greu…“
*
Pe la 6 dimineaţa ajunseră, în sfârşit, în strada Sandu Aldea, în dreptul
porţii căutate. Îndărătul ei ar fi trebuit să locuiască mătuşa lui Ion.
Măcar dânsa o mai fi trăit? Ianolide n-avea curajul să verifice asta
personal. Intră Nicu. Sună. Într-un târziu, apăru un bătrânel de peste 70
de ani, scund, pirpiriu, cu un uşor tremur al trupului şi al glasului.
Înapoia sa, o bătrânică. Nicolae o măsură curios şi hrănit de speranţă. Îi
era greu să-i compună trăsăturile, deoarece era ascunsă în întunericul
vestibulului şi-şi ţinea plecată bărbia ascuţită, preocupată fiind să-şi
lege şnururile capotului tras pe mâneci în grabă când îi trezise cu
soneria.
– Mă iertaţi că vă deranjez atât de devreme. Aveţi cumva un nepot pe nume
Ion?
Ambii îşi înălţară brusc căutătura. Pârjolea.
Străinul continuă, luând uitătura lor drept o confirmare:
– Probabil că aţi auzit: li se dă drumul deţinuţilor politici. Eu am ieşit
mai devreme şi am venit să vă vestesc că vine şi el curând.
– Poftiţi, poftiţi înăuntru! – se repeziră cei doi să-l apuce de mâini şi
să-l tragă peste prag. Am auzit şi noi! Îl aşteptăm. Nu ştiam dacă mai
trăieşte. Ne gândeam că s-o fi prăpădit. Vine?! L-aţi văzut? Aţi vorbit cu
el? Vine de-adevărat?!
Nicolae nu se lăsă tras. Pupilele nu i se desprindeau de un sertar deschis
al unui scrin. Arăta cumplit de gol, în umbra ce-l înfăşură. Se scutură.
Izbuti să reintre în împrejurarea vizitei sale acolo şi să scape de
obsesia aceea nătângă. Socoti că-i pregătise destul şi că le putea
încredinţa vestea cea mare:
– Vine. A venit. L-am adus cu mine. E afară.
Dădu fuga în stradă, lăsându-i năuci. Într-o clipită era înapoi,
grăbindu-l pe Ion, care prinsese puteri nebănuite şi era împins din urmă
ca de un şuvoi.
– Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc!
Repeta întruna cele două cuvinte gâfâite care nu reuşeau să cuprindă nimic
din valul de fericire ce-i umfla pieptul până aproape de pierderea
cunoştinţei. Parcă ar fi intrat într-un sertar imens, cald ca un cuib
clădit pentru niscaiva pui de pasăre zburătoare, ce se închidea, cu el
ghemuit înăuntru într-o întunecime atât de caldă, încât s-ar fi confundat
cu o lumină dintr-acelea văzute doar în străfundul inimii.
Mihai Radulescu
|
