|
 Întoarcere în timp
Impresii si pareri personale in FORUM
prof.
Oltea Prelucă - Suceava
Privesc valea Sucevei de sus, de pe zidurile bătrânei cetăţi ce a fost,
timp de trei veacuri, scaunul de domnie al Moldovei. Mă duc cu gândul la
vremea în care oglinda râului reflecta agitaţia fortăreţei plină de viaţă,
de forţă, de încredere şi văd privirea pătrunzătoare a lui Luca Arbore
scrutând zarea, ascuţindu-şi simţurile, întrebându-se parcă: ,,Ne dă
Dumnezeu încă o zi de linişte?” Fruntea încruntată, deasupra a doi ochi
din al căror senin a dăruit pereţilor bisericuţei din satul bunilor lui, a
devenit emblematică pentru bătrânul portar al Sucevei. N-a avut linişte,
n-a avut astâmpăr toată viaţa, hălăduind alături de Vodă pe toţi coclaurii
întinsei Moldove, la vânătoare de urşi, de cerbi ori de păgâni. Şi-a
crescut feciorii în frică de Dumnezeu şi ascultare de porunci, aşa cum se
cuvine unui mare dregător moldovean.
Bătrânul slujitor mi-arată răsăritul: culori calde, roşii-portocalii
acoperă orizontul.Mi-aduce aminte că acolo-i ţara han-tătarilor, lifte
păgâne, veşnic nesătule, ce-au tot venit în pradă în ţara asta cu oameni
veşnic întorşi către ţărna pământului ce-i hrăneşte. Multe au fost luptele
cu nohaii şi-n toate oastea ţării i-a biruit. Aşa cum îs zorile astăzi,
roşii-purpurii, aşa se înroşea răsăritul Moldovei sub focurile tătărăşti.
Şi tot aşa, e-hei, s-a înroşit apa Nistrului când, la Lipinţi, Vodă îi
bătu şi le luă prizonieri pe fiul şi fratele hanului tătar.
Am văzut apoi, sub vârful spadei boierului-oştean, oştile turceşti, câtă
frunză şi iarbă, venind dinspre miază-zi, de peste Dunăre şi Mare; imense
miriapode tălăzuind către ţara apărată de ţăranii-ostaşi, de
târgoveţii-ostaşi şi de boierii-ostaşi. Şi-am auzit vacarmul luptei în
negura Vasluiului, într-o zi de iarnă moale, cu gloduri adânci şi ceaţă
deasă; am auzit buciumele chemând la luptă, am auzit urlete şi tânguiri de
durere şi am desluşit zbor de păsări peste un câmp de hoituri. Şi am văzut
apoi lumina libertăţii.
Dar lumina a fost răpusă de întuneric, şi liniştea a fost spartă iar de
huiet de luptă şi l-am văzut pe Vodă plângând; plângând de neputinţă, de
durere, de deznădejde, rătăcind printr-o fantomatică ţară pierdută.Şi-am
auzit glasuri; glas de maică gata a-şi vedea feciorul mort pentru salvarea
fiilor ţării:,,Du-te la oştire, pentru ţară mori!”; şi glas dojenitor de
sfânt:,,Nu pierde nădejdea, că-i mare păcat! Mare-i Dumnezeu şi şi mai
mari minunile sale! Vedea-vei semn de biruinţă!” Şi biruinţă se făcu în
cele din urmă, şi trebui Mehmet să se întoarcă acasă cu ruşine din
Carabogdania, şi durerea Războienilor se prefăcu în imn de slavă lui
Dumnezeu şi-n cântec de libertate. S-au îngropat morţii, s-au jelit fiii
şi soţii şi părinţii ale căror trupuri au îngrăşat pământul Moldovei şi
viaţa şi-a regăsit rosturile ei fireşti. Ţăranii au apucat iar coarnele
plugurilor, păstorii şi-au tânguit doinele din fluier în creştetul
munţilor, păzindu-şi mioarele, caravanele negustoreşti au început a hurui
pe drumurile bătrânei Europe, boierii s-au aşezat la sfat iar Vodă la
scris epistole către mai marii lumii creştine.
Se-ntoarce boier Arbore către Apus:,, Îi vezi cum fug? Îi vezi cum se
ascund? Îi vezi cum cată ieşire ungurii rigăi Matiaş? Mai ieri au venit,
trufaşi, arzând şi prăduind, asemenea păgânilor, Ţara Moldovei.Mai ieri
vroiau să-l dea jos pe Vodă şi să supună Ţara. Ce s-a ales de ei? Au
lepădat tot şi s-au strecurat afară pe căi dosnice, ca furii, ca lotrii
cei păcătoşi, ca lăcustele prinse cu fum.” Şi văd Baia arzând, şi-l văd pe
Matei Corvin purtat pe targă pe cărări lăturalnice, gata să-şi dea
sufletul. Şi-l văd pe Vodă amarnic de mânios, fulgerând cu privirea,
poruncind cu glas de tunet tăierea hiclenilor.
Mă-ntorc apoi spre miază-noapte; departe, în zare, se vede marea de frunze
a Codrilor Cosminului. Sub stejarii bătrâni, cu frunza roşcată, se dă zvon
de luptă. Şi mor stejarii. Mor din picioare, prăvălindu-se peste înzăuaţii
oşteni ai regelui polon; mor într-un vacarm de glasuri ce imploră
iertarea. Bătrânii stejari şi-au făcut datoria; au fost prelungirea
braţelor de oşteni ce-au alungat neprietenii. Acum sudoarea şi sângele
acestora vor hrăni ghinda măruntă aruncată sub brazdă. Şi creşte tânăra
pădure; uite-o cum se înalţă în miazănoaptea de ţară! Frunzele ei, ale
Dumbrăvii roşii, cântă. Cântec de slavă pentru eroi? Cântec de leagăn
pentru nepoţi? Bocet de înmormântare?
Cine-a murit? Cine dă vamă azi văzduhului? Pe drumul ce duce prin vadul
Sucevii către miazănoapte se-ntinde un cortegiu funerar. Boi plăvani cu
ştergare cusute cu pui legate între coarne trag un car înconjurat de
mulţime de lume: curteni, ţărani, bătrâni, copii, târgoveţi,bărbaţi,
femei, străini înaintează tăcuţi. Ţara, îngenuncheată în colb, de-o parte
şi alta a drumului. Tac oamenii. Tac păsările. Se pleacă arborii.Plâng. Se
roagă. Cer îndurare. Doar clopotul depărtat al Putnei dă glas: Şte-fan!
Şte-fan! Şte-fan! Pare nerăbdător. Taci, clopote! Taci, că-ţi vine
făurarul!
Se-ntunecă zarea. Crengile desfrunzite ale pădurii de sub Cetatea Sucevii
se-ndoaie sub vânt şi sună a jale. O pasăre, speriată de vreo lighioană,
ţipă şi mă trezeşte din povestea în care m-a aruncat bătrânul Luca Arbore.
Valea Sucevei e pustie în ziua de iarnă cu drumuri înfundate de omăt.
Oraşul e amorţit iar dealurile din preajmă, încotoşmănate cu blănuri albe,
creează un decor apăsător, trist, de sfârşit de lume. Poate că aceasta
este cauza pentru care sufletul meu a preferat să evadeze în vremea Măriei
Sale Vodă Ştefan! Şi cred că Vodă n-a murit! Nu putea să ne părăsească! Nu
putea să lase Ţara veşnic sfâşiată de duşmani! Şi-a îngăduit doar o clipă
de odihnă. Căci, în definitiv, ce este, în istoria Pământului, un şirag de
500 de ani, dacă nu doar o clipă?
prof. Oltea Prelucă
Suceava
|
