|
Recitindu-l pe Pacepa
Impresii si pareri personale in FORUM
Dani Rockhoff
 Pînă în
1989, la 26 ianuarie, în România comunistă se serba cu ode, cîntări şi
voie bună silită, ziua Conducătorului Suprem. O aniversare penibilă prin
proporţiile ei, curmată acum 15 ani prin execuţia celor doi ceauşeşti. La
27 ianuarie 2005, în întreaga lume s-a comemorat a 60-a aniversare a
eliberării evreilor din lagărul de exterminare de la Auschwitz. Două
evenimente separate, asemănătoare însă prin relaţionarea la aceeaşi idee:
DICTATURA, un odios mecanism politic în slujba comunismului, sau a
purităţii rasei, de fapt a megalomaniei unui individ. Printr-o asociaţie
mentală indusă de mai-sus-numitele evenimente, am luat în mînă „Cartea
neagră a securităţii” de Ion Mihai Pacepa, fost şef al spionajului
românesc şi consilier prezidenţial al lui Ceauşescu, refugiat în 1978 în
SUA şi reabilitat de Serviciul de Informaţii Externe român (SIE) ca
general în rezervă, în decembrie 2004.
Sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dată în 1999,
reabilitarea cuprinzînd şi restituirea averii care i-a fost confiscată.
SIE şi Casa de Pensii a Apărării şi Siguranţei Naţionale vor trebui să
stabilească acum cuantumul pensiei care i se cuvine generalului Pacepa.
Averea lui, estimata la peste 3 milioane de dolari, este compusă din
obiecte
de artă şi mobilier vechi, taboluri şi bijuterii. După declaraţia
directorului SIE, Gheorghe Fulga, „unda verde“ pentru reabilitarea totală
a fost data în ultimele zile ale mandatului prezidenţial iliescian,
ministrul culturii, Mona Muscă, declarîndu-se „de acord ca Pacepa să-şi
reprimească tablourile confiscate de regimul comunist“.
„Cartea neagră a Securităţii” (3 volume) a fost publicată în limba română
la Bucureşti,
în 1999, de editura Omega SRL. Nu tot atît de renumită ca „Orizonturi
roşii”, care a fost prima revelaţie pentru Vest -dar şi pentru românii
înşişi- a resorturilor de opresiune comuniste, a spionajului economic şi
corupţiei instituţionalizate în România sub Ceauşescu,
a relaţiilor machiavelice ale acestuia cu alţi conducători de stat din
lume. O continuare a „Orizonturilor...” însă, care „deschide orizonturi”
în definirea unor pîrghii ale maşinăriei terorii practicate de Ceauşescu
şi de serviciile sale de Securitate din ţară, în dezvăluirea înşelăciunii
ridicate la rang de politică de stat în relaţia cu străinătatea.
 În
capitolul „Ritualul succesiunii la tronul comunist”, Pacepa spune: „a
existat tendinţa generală de a reduce, simplist, personalitatea liderilor
comunişti...ca la colhoz – un conducător comunist este un conducător
comunist, uniformizarea fiindu-le conferită de sistem.”. Nimic mai fals,
conchide el, aceasta ar fi ca abordarea istorică rudimentară de sorginte
leninistă „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Lenin a fost considerat
de către majoritatea istoricilor occidentali „un proeminent geniu
revoluţionar”, Stalin „o mediocritate intelectuală plină de complexe
paranoice”, Hruşciov un conducator care a ridicat asasinatul politic la
rang de politică de stat, Brejnev un nesătul al cursei înarmărilor şi
controlului armat al lumii, Gorbaciov un comunist „cu un nou vocabular”.
Gheorghe-Gheorghiu-Dej a fost „marxistul cu frică de Moscova” iar
Ceauşescu un megalomaniac şi „ienicer îndoctrinat la şcoala sovietică
pentru comisari politici militari”, folosind marxismul doar ca trambulină
pentru ascensiunea personală, pe care apoi a încercat să şi-o păstreze
prin mijloace mai degrabă fasciste, de conducere şi dictat. Conducătorii
comunişti s-au manifestat cît se poate de diferit, atît în ce priveşte
pesonalitatea, cît şi în atitudinea faţă de doctrină, singura trăsătură
comună fiindu-le setea de putere, ambiţia să urce pe tron şi să rămînă pe
el pînă la sfîrşitul vieţii. Conduita „comunistă”, mai bine zis adulatoare
a modelului Ceauşescu nu a dispărut, se poate vedea la nostalgicii Epocii
de Aur, nu numai în România, ci şi în cadrul emigraţiei. De la pupitrul
unei funcţii de conducere, cu complicitatea catorva „aleşi” şi a mulţimii
manipulate, acestora le lipseşte doar b-bîlbîiala notorie, pentru a
întregi tabloul unui Ceaşcă în retortă.
Dar să vedem ce ne mai dezvăluie Pacepa, ce culise scormoneşte pentru a ne
prezenta spectacolul ceauşist în toata amploarea lui trecută şi, să
sperăm, defunctă. O economie bazată pe spionaj industrial, pe hoţie
ridicată la rang de politică de stat, „consfinţită” prin ceea ce a
hotărîrea intrată în istorie sub numele de HCM Nr. 272/1972, semnată, dupa
îndelungi ezitări, de primul ministru (avocat de profesie) Ion Gheorghe
Maurer. Principalul executant al furtului de idei şi tehnologie din Vest a
fost Direcţia de Informaţii Externe (DIE), complici - angajaţi ai TAROM,
NAVROM, ministerului de externe şi al comerţului exterior -primind salarii
secrete şi fiind folosiţi ca ofiţeri „deplin conspiraţi”-, angajaţi ai
firmelor din străinătate folosiţi ca spioni. Spionajul tehnologic românesc
a fost anticonstituţional...dar ce conta încălcarea legii fundamentale a
democraţiei pentru un Ceauşescu avid de valută, obsedat să producă
„c-cipi” (tranzistori) şi „ o b-bombă atomică, c-cît de mică”, pe care să
o vîndă pe bani grei arabilor?
Obsesia sa pentru valută s-a accentuat, în procesul (dirijat de Moscova)
de „export de comunism”, realizat prin finanţare secretă a partidelor
comuniste din Grecia, Italia, Spania
şi Israel. Prin sprijinire cu informaţii şi paşapoarte vestice false,
chiar şcolire în România de terorişti arabi, au fost sprijinite acte de
terorism organizate de Mohamar Ghaddafi şi Yasser Arafat; acestora li s-au
adăugat ample acţiuni de dezinformare şi crearea de agenţi de influenţă în
guvernele şi partidele politice din ţările occidentale. Multora dintre
saşii, şvabii sau evreii vînduţi pe valută in Germania sau Israel, li s-a
condiţionat plecarea definitivă nu doar financiar, ci şi printr-un pact de
„colaboraţionism”. „La începutul anilor `50”, spune Pacepa, „DIE a creat
Comitetul Român de Repatriere, cu sediul la Bucureşti şi în Berlinul de
Est, şi organul său de presă Glasul Patriei. Acestea au fost încadrate cu
ofiţeri DIE şi folosite pentru contactarea emigranţilor români din
Occident în scopul recrutării sau determinării lor să se repatrieze şi
să-şi transfere pensia în România. Începînd cu 1972, a fost declanşată o
vastă operaţiune menită să pună sub controlul Bucureştiului marea
majoritate a organizaţiilor de emigranţi din Occident. În acest scop,
Ceauşescu a creat o organizaţie-mamă, denumită Asociaţia România, care
trebuia să fie folosită ca acoperire pentru organizarea operaţiei, de fapt
o filială DIE”. O singură piedică îi stătea în cale, după părerea lui
Ceauşescu, ca acţiunea să reuşească şi exportul camuflat de comunism in
Vest să fie complet: „N-Noél”, după cum
se b-bîlbîia el cînd era nervos sau surescitat. Mihai Pacepa a primit, în
timpul unei „şedinţe” terapeutice cu nămol la Techirghiol, ordinul să-l
lichideze pe Noél Bernard, directorul programului în limba română al
postului de radio Europa liberă. Ironiile lui Bernard la adresa
cultului personalităţii din România îi exasperau pe semianalfabeţii Nicu
şi Elena, ştirbindu-le
„imaginea” pe plan mondial. Crima aceasta comandată a fost picătura care a
umplut paharul:
Pacepa a „dezertat”, obţinînd azil politic în America şi o nouă
identitate, secretă. Românii
l-au mai suportat însă 12 ani pe dictator, unii martirizînd, alţii
profitînd şi mulţi neştiind proporţiile mecanismului de proiecţie a
ambiţiilor megalomanice ale acestui individ şiret şi submediocru.
Evreii şi-au comemorat la sfîrşitul lui ianuarie 2005 UNIREA ÎNTRU
MEMORIE, împotriva HOLOCAUSTULUI. Prin cunoaşterea istoriei, a mărturiilor
ei scrise şi vii, noile generaţii
sînt avertizate asupra crimelor împotriva umanităţii, oricînd repetabile
într-un context global politic labil. La 15 ani de la Revoluţie, românii
au şi ei nevoie de amintirea genocidului ceauşist, de avertismentul
împotriva renaşterii cultului de dictator şi a „tiraniei roşii”.
27.01.2005 Dani Rockhoff
Copyright Dani Rockhoff, all rights reserved
|
