|
România ca străinătate sau
de ce ar fi trebuit să mă fac tâmplar
Introducere
Părinţii mei s-au născut în România: mama – în 1937, judeţul Hânceşti,
satul Bardar, iar tata – în 1931, în satul Susleni, judeţul Orhei. Până în
1940 (anul „eliberării“ sângeroase a Basarabiei de către sovietici de sub
„jugul României fasciste burghezo-moşiereşti“, dacă e să folosesc sintagma
ideologică bolşevică) teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost românesc.
Deci, ei au fost români, undeva prin Arhivele Statului existând şi
certificatele lor de naştere în limba română, unde la rubrica
„naţionalitate“ era trecut - „român“. Eu, însă, m-am născut în R.S.S.M.
(Republica Sovietică Socialistă Moldovenească), parte componentă,
republică-soră, în U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) în
1964. Deci, nu eram român, ci moldovean, cu certificat de naştere sovietic
moldovenesc. Aşa ajunsesem să fiu copil-moldovean al unor părinţi-români,
un paradox al ideologiei, dar şi a istoriografiei sovietice.
Aşa moldovean cum eram am plecat la români să studiez muzica la Academia
de Muzică „Gh. Dima“ din Cluj. Aşa, român din Basarabia (cum era şi corect
să mă consider) am ajuns în Ţara în care s-au născut părinţii mei români
basarabeni.
Însă fiind prea mulţi români în România – cca 24.000.000 de suflete –
românii basarabeni s-au trezit a fi, la început, „musafiri“, mai târziu
„kgb“-işti, iar în final - „ruşi“. Aşa luă naştere o altă aberaţie, de
această dată sub forma unei (xeno)fobii colective – a românilor faţă de
mai puţin românii basarabeni.
Două vorbe despre dragostea de neam şi ţară…Exodul basarabenilor înspre
România a fost cauzat de execuţia lui Ceauşescu. Direct sau indirect,
dictatorul executându-se, deveni posibilă punerea unui picior de
basarabean pe un picior de plai strămoşesc. Aşa am putut şi eu călca pe
pământul pe care bunicul meu îşi executase serviciul militar, „la români“,
dacă e să-i respect exprimarea.
Cum degringolada destrămării U.R.S.S.-ului de abia începea, iar România,
„din contră“ accelera din plin pe autostrada libertăţii (sau, cel puţin,
aşa credeau românii că trebuia să fie), basarabenii au pornit în
explorarea noilor spaţii. Acest exod înspre o a treia Patrie-mamă (prima
fiind Basarabia, iar a doua chiar mama-Rusie) ne-a pus faţă în faţă,
români cu români, cu toţii trezindu-ne, de voie de nevoie, unii în braţele
celorlalţi cu tot ceea ce aveam mai bun şi nu numai…
Încă din ’88, prin parcurile Chişinăului tomnatec se instaura moda
„deşteptării conştiinţei de neam şi ţară“, o modă pe care moldovenii
basarabeni o încercau şi o probau în toate felurile, întorcându-şi pe
toate feţele entuziasmele, idealismele şi gustând cu o indescriptibilă
savoare sentimentul cam amorţit, ce-i drept, al visării. … spre totala
surpriză a populaţiei rusofone, convinse, de către Partid şi Înţeleapta-i
Conducere, că „aborigenii“ sunt pacificaţi şi domesticiţi într-o măsură
suficientă pentru a servi doar în calitate de braţe ieftine de muncă
undeva prin Siberia, Kolîma sau Murmansk. Trezirea „conştiinţei de neam şi
ţară“ îi transforma, peste noapte, pe „eliberatori“ în musafiri, cu
accentul extrem de traumaizant pentru lumpenul rusofon de rând că erau
nişte musafiri cam neportiţi.
Cum generaţia tinerilor moldoveni descoperea, nu fără o oarecare
fascinaţie dar şi surpriză, că ei sunt şi români, moda unui patriotism
mioritic, blând, candid şi uneori chiar nevrotic, a prins repede, la fel
de repede prinzându-se de fază şi intelectualitatea înaintemergătoare şi,
peste noapte, românească şi deja deloc moldoveană, a Basarabiei. Nu a
lipsit o anumită „ameţeală“ în urma derapajului topologic, deoarece
crescând cu conştiinţa unei Patrii înspre est, ne trezeam, de fapt, cu
încă o Patrie înspre vest. Ispita era una enormă, deoarece Rusia îţi
oferea spaţiile şi posibilităţile, fiind în acelaşi timp şi un spaţiu cât
de cât cunoscut, iar România – identitatea, prea puţin definibilă şi
definită de fapt în termenii internaţionalismului bolşevic. Atunci, în ’90
ne-am decis, totuşi, să fim români…
Ne-am decis cu atât mai uşor cu cât chiar modelele unui „a fi român“ au
fost oferite cu o neaşteptată ofertanţă de către oamenii autoînsărcinaţi
în a face aşa ceva. Destul de eficient pentru moldoveanul trezit la
românitate a fost modelul unui patriotism de
mamă-blândă-şi-atotînţelegătoare a lui Grigore Vieru: era o mamă calda,
multpătimită şi cam tot atât de generoasă ca şi mama-Rusie din mintea unui
slav rătăcit prin gurile noastre de rai. Un altul a fost modelul de
mamă-revoltată-şi-puţin-patetică a Leonidei Lari (vezi romanul „Mati“ de
Maxim Gorki, deci tot de la ruşi citire). Era şi „tăcerea mieilor“
moldoveni simbolizat prin oiţa-Mioriţa şi care nu mai acceptau să tacă, ci
să-şi „behăie“ românitatea revendicată de la Traian şi România Mare,
nemaivorbind de patetismul mânios şi, în acelaşi timp atât de
naţionalist-romantic al celebrei invocaţii „… de la Nistru pân’ la Tisa…“
a nu mai puţin celebrului Demiurg prăpădit în mizerie prin părţile Ieşilor
– iată şirul de simboluri şi imagini cu care a fost pavată calea până la
înduioşător de dulceago-patriotarda afacere a intelectualităţii basarabene
care au fost podurile de flori.
Alte două vorbe despre a doua patrie…
Podurile au ţinut cam tot atâta timp cât şi „florile“ din care erau
făcute. Cam doi ani… Un termen destul de generos pentru capacitatea
funcţională a grilei sentimental-nostalgice a generaţiei de români care
mai ţineau minte vremurile bune când Basarabia mai era parte din trupul
Ţării. Pentru ei eram „copiii noştri“ (pierduţi şi recăpătaţi de prin
zăpezile siberiene?). Pentru noi se organizau excursii la Alba-Iulia. Nouă
ni se împărţeau de Sfintele Sărbători ajutoare umanitare etc. etc. etc.
Însă nu putea dura la nesfârşit.
Dacă la început eram întrebaţi, cu o oarecare sfială şi scuze, ce vom face
când ne vom reîntoarce în Basarabia, odată cu conştientizarea realităţii
că nu prea ne-am reîntoarce, românii autohtoni s-au trezit în faţa unei
probleme: musafirii vroiau să rămână! Aceşti musafiri cu burse ce nu
depindeau de media luată la examene, cu locuri gratuite în căminele
studenţeşti, cu statut prioritar faţă de studenţii autohtoni. Încet-încet
aflau românii că prin cămine unele studente basarabence se prostituează,
iar năzdrăvanii de peste Prut sunt cam bătăioşi şi scandalagii de felul
lor. Profesorii constatau, cu o oarecare stupoare, că masa
moldovenilor-musafiri preferau să comunice între ei în rusă, iar la
observaţia de a vorbi româneşte, musafirii reacţionau uneori destul de
violent (cel puţin verbal şi deseori tot în rusă). Aşa, încet-încet şi
într-un mod ireversibil, deveneam „ruşi“. Tot atât de lent ne dădeam seama
că am venit într-o ţară diferită de Palestina imaginată pe Aleea
Scriitorilor din Parcul Puşkin.
Lucrurile se clarificau lent, dar sigur. În spatele afacerilor
interguvernamentale începeau să se desfăşoare afacerile mai puţin oficiale
ale contrabandiştilor voluntari care inundau târgurile româneşti cu marfă
rusească, de obicei mai ieftină, însă în cantităţi impresionante. Iar
pentru acei contrabandişti (oameni simpli în căutarea unei surse
suplimentare de venit) România nu era cu nimic diferită de oricare altă
piaţă de desfacere a mărfurilor cărate în valize, saci şi geamantane.
Exodul se transformase într-un şuvoi tulbure şi într-o continuă expansiune
cu atât mai mult cu cât salariile scădeau înspre cote ridicole de
douăzeci, iar pensiile înspre nouă dolari.Războiul din Transnistria,
Caritasul şi afacerea repatrierilor au adus o limpezire suficientă în
mintea tuturor. Altfel spus, şi în minţile noastre şi în minţile lor, ale
românilor, dar mai ales în minţile lor: România a fost o ţară oarecare din
vecinătatea Basarabiei şi aşa şi vroia să rămână. O ţară ca Ungaria,
Polonia, Slovacia, Turcia sau Bulgaria. O ţară numai bună pentru a cumpăra
şi a vinde şi nimic mai mult.
Inexplicabila „sfială“ a celor doi preşedinţi ai României în problema
„pretenţiilor teritoriale“ ne mai şi exaspera din când în când, însă bunul
simţ românesc ne trezea la realitatea în care eram nişte musafiri atât
prin mult mai puţin sfiosul ton al întrebărilor despre „când vă întoarceţi
acasă“, despre „trebuie să luptaţi pentru propăşirea poporului
basarabean“, cât şi prin calificativul de „ruşi“.
Încet-încet descopeream că tineretul român considera Basarabia drept o
parte componentă a Rusiei realmente populată de ruşi. Constatasem încă din
primele zile în România surpriza autohtonilor auzindu-ne vorbind
româneasca noastră moldovenească, iar numeroasele tentative de a ne
explica cine au fost Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan
Cuza ne înduioşau pur şi simplu.
Încet-încet ajungeam, printr-o „subtilă“ permutare de litere, să le spunem
la români „armeni“ – absolutizând astfel alteritatea, dar şi intoleranţa,
iar unii dintre noi retragându-ne încet-încet pe poziţiile unui
„moldovenism“ pe zi ce trecea tot mai radical. Fără a ne da seama intram
într-o prea puţin confortabilă, dar şi acceptabilă „clandestinitate“. Aşa
ajungeam să ne închidem tot mai mult în propria noastră comunitate şi
comuniune, iar legăturile „mixte“ între sexe, nemaivorbind de căsătorii,
să fie cazuri destul de rare şi privite cu oarecare suspiciune şi dispreţ
– nu te căsătoreşti cu un „armean“. Aşa am învăţat, încet-încet,
specificul şi perversitatea unei xenofobii „în familie“, altfel spus,
între români. Tot astfel, eram priviţi cu o tot mai mare simpatie de către
maghiari – minoritarii victimizaţi (ca şi noi) şi ei (ca şi noi) suportând
xenofobia majoritarilor, iar acest fapt devenea o confirmare suficientă a
faptului că în „clandestinitatea“ noastră (impusă) nu suntem paranoici.
Aşa am ajuns la o tacită conştientizare a omniscienţei stării de
„ilegalitate“ de care ne „bucuram“ aici, în ţara pe care am insistat să o
considerăm şi a noastră. Aşa a apărut în România o nouă comunitate/enclavă
minoritară – basarabenii.
Destul de greu reuşeam să înţelegem că pentru românii autohtoni ajunsesem
ceva similar unei „coloane a cincea“, a unor trădători inconştienţi de
propriul statut. Nu deţineam virtutea de a fi împărtăşit mizeria perioadei
ceauşiste, intram sub suspiciunea de reprezenta un genofond oarecum
„impurificat“ de sânge rusesc, tătăresc, ucrainian etc., nu eram motivaţi,
la modul pur românesc, de a împărtăşi pe deplin valorile unui autohtonism
local, mai pe scurt – nu împărtăşeam un imaginar care atesta cu de la sine
puterea identitatea de român. Devenisem „străinii“ perfecţi, musafiri şi
trădători deopotrivă. Însă nu a fost suficient…
Prăbuşirea „podurilor de flori“ o conştientizasem pe deplin atunci când
guvernanţii din ţara noastră de origine au lansat ideea conform căreia
România pregăteşte din studenţii basarabeni „lotul de rezistenţă“ prin
care va fi dinamitată integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova.
Faptul de a avea o diplomă românească de studii a devenit un „paşaport
negru“, document cu care îţi semnai propria sinucidere profesională. În
scurtele reveniri în Basarabia (de obicei în vacanţă) ne „bucuram“ de un
tratament mai special din partea compatrioţilor, pentru care eram străini
din moment ce „limba din gură vi se învârte altfel“, fiind vorba despre
româna cât de cât purificată de împrumuturile din rusă, sau „ne-am dat cu
românii“ sau „am fugit din ţară când era mai greu“ etc. Pentru basarabeni
„românii“ erau acele persoane care după decembrie ’89 inundase Chişinăul
cu marfă turcească, iar pentru generaţia bunicilor noştri, oameni de la
ţară în marea lor majoritate, „român“ însemna mai degrabă, dacă nu şi
exclusiv, „jandarm“. Pentru scumpii noştri compatrioţi însă deveneam
„români“ din moment ce lipsisem prea mult prin „străinătate“ şi, oarecum,
refuzasem împărtăţirea suferinţei cotidiene: nu am trăit tranziţia înspre
dezastrul economic, prăbuşirea şi dispariţia rublelor ruseşti, iar mai
apoi devalorizarea treptată a leului basarabean, nu am trăit frigul din
apartamente, salariile de mizerie, violenţa relaţiilor interetnice şi
multe-multe alte „virtuţi“ prin care basarabenii de la faţa locului se
identificau între ei. Aşa am devenit „trădători“ şi în propria noastră
ţară. Aşa ne asumam statutul de „svoi sredi ciujih, ciujoi sredi svoih“
(al său printre străini, străin printre ai săi).
De ce ar fi trebuit să mă fac tâmplar…
Intenţia mea a fost să mă fac muzicolog. Ce a ieşit din toată povestea
asta nu-mi dau seama cu claritate nici în ziua de astăzi. Nici în România,
sincer să fiu, nu am avut intenţia să vin, însă l-am urmat pe fratele meu,
Vladimir, elev eminent, medaliat, care trecând cu brio admiterea la
Institutul de Medicină din Chişinău, a fost trimis, în cadrul unor echipe
de studenţi basarabeni, să-şi facă studiile la Cluj. Şi cum tata murise cu
vreo şaptesprezece ani înainte de plecarea lui Vladimir peste Prut, l-am
urmat pe el, fratele-fiu, deoarece îngrijorarea mamei a fost un imperativ:
„… să nu se piardă copilul printre străini“. Iar ajuns în România, am
simţit că e ţara în care am venit pentru a rămâne (cum am şi spus-o într-o
emisiune la CD Radio, la care participasem cu Vasile Ernu, un alt
moldovean de-al nostru). În 16 octombrie ’90 intrasem, direct, la primul
curs al anului II (secţia de muzicologie de la Academia de Muzică „Gh.
Dima“ din Cluj), la care compozitorul Valentin Timaru m-a şi primit cu
toată generozitatea care-l caracterizează.
Nu am vrut să plec din Ţară nici când eram întrebat, tot mai des odată cu
trecerea anilor, dacă revin în Moldova Sovietică să ridic cultura şi „să
contribui la propăşirea neamului“ (nostru basarabean, bineînţeles). Nu am
vrut să renunţ la muzicologie nici la insistentele observaţii ale unui
profesor că aş fi „prea bătrân“ pentru a mai obţine rezultate notabile în
meserie (eu având atunci 27-28 de ani), dar nici la dispreţuitoarea
atitudine (a altui cadru didactic) faţă de şcoala muzicală rusă, a cărei
produs eram considerat a fi şi nici la ideea aceluiaşi profesor -
„dobitocii basarabeni să se care acasă“ – nu mi-am dorit să părăsesc
România. Nu am vrut să renunţ la identitatea mea de român nici când eram
considerat (mai mult în serios decât în glumă, de către un alt profesor
de-al meu în ale muzicii) „agent KGB“ şi nici când eram întrebat (la fel
de des) de ce rus fiind am învăţat româna. Ajunsesem să verific, indirect,
dacă aş figura pe vreo listă a Securităţii româneşti în calitate de
informator kgb-ist, răspunsul fiind negativ. Ajungeam, uneori, să mă
îndoiesc de propria mea românitate, iar puerilitatea acestui patriotism al
meu era demonstrată printr-o asociere a naţionalismului nostru basarabean
cu opţiunea pentru „simpatii vadimiste“ sau „funariste“. Mă mai alina
modul în care, pe bulevardul Eroilor la Cluj, eram salutat - „Ce mai faci,
fratele meu?“ – de către un domn care-şi practica zi de zi, acolo, în
stradă, meseria. Nu am scăpat nici de suspiciunea de a fi pactizat cu
ungurii (eu scriind cronici muzicale şi la cotidianul maghiar „Kronika“
prin bunăvoinţa unei persoane deosebite care este Turos Erika), iar în
ochii unor intelectuali „postmoderni“ şi destul de „europeocentrişti“
reprezentam o formă destul de primitivă de „paleo-românitate“ de abia
ieşită din leagănul neolitic al umanităţii. Aşa eram văzuţi noi -
„musafirii“ – îndoctrinaţi, dacă nu labili, ideologic, suspectaţi de
activităţi subversive, dar şi deţinători ai unei identităţi dubioase,
periculoşi şi revendicativi, agresivi şi imprevizibili, aculturaţi şi
veniţi de undeva… de pe la fundul Mioriţei. Fără drept de apel, fără
speranţa de a fi înţeleşi, dar şi fără orice speranţă de a ne putea
asimila. Mai pe scurt, „musafirii“ erau neîncadrabilii perfecţi. O nouă
tagmă de sociopaţi.
Orideunde aş fi venit, am înţeles că în calitate de muzicolog realmente nu
sunt de prea mare folos Ţării aici, în propria mea străinătate. Pe bune.
Stiu asta, recunosc, mărturisesc şi îmi asum. Şi dacă nu am adus în ţara
asta arme, droguri, curve şi marfă rusească, ar fi trebuit să vi-i aduc pe
morţii noştri. Pentru a vi-i pune în braţe şi pentru a-i lăsa să vă
istorisească povestea vieţii şi morţii lor. Pe ei, cred, nu i-aţi putea
refuza. Pe morţii ce şi-au trăit veacul într-o Românie interbelică, dar şi
pe morţii care, considerându-se români, au murit deja în Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească. Ar trebui să-i aduc în Ţară măcar
pentru a-i îngropa lângă morţii basarabeni, ajunşi prin Ardeal în timpul
exodului din ’40. Ar trebui să-i ridic din pământ pe morţii bucovineni
fugind de urgia bolşevică şi căzuţi, la un pas de Ţară, sub gloanţele
grănicerilor ruşi care peste noapte închisese drumul spre România. Cred că
ar merita măcar atâta opinteală – să-i ajut să-şi încheie pribegia la care
au pornit acu vreo şase decenii, însă au murit cu toţii undeva pe drum
fără a mai fi ajuns vreodată la destinaţie...
Însă pentru a-i trece peste Prut nu ar fi suficiente podurile de flori,
care mai existau doar într-o minte rătăcită prin iluziile unui patriotism
pueril. Şi de-ar fi, le-ar fi „pârlit“ morţii mei dragi cu duhoarea lor
subpământeană. Iar ca să –i trec Prutul mi-ar fi trebuit nişte poduri mai
trainice, cioplite din lemnul săniilor cu care în sudul Moldovei noastre
basarabene, în mijloc de vară, morţii sunt duşi la cimitir. Şi cred că tot
atât de lent m-ar fi urmat coloanele morţilor noştri, împuşcaţi undeva pe
la Coşniţa prin grija „tătucului“ Snegur, peste podurile-sănii pe care ar
fi trebuit să le clădesc chiar cu mâna mea de muzicolog convertit la
tâmplărie. Şi dacă stau bine să mă gândesc, oare câte sănii mi-ar trebui
pentru a fi construit destule poduri?
Am fi mers mult, ţinându-ne de mâini, legănându-ne pe picioarele nesigure
şi căutând căi ocolind vămile în care moldovenii noştri sunt „motroşiţi“,
iar despre morţi ce să mai spun, săracii neavând nici acte, dar nici
ştiind să-şi motiveze vreun scop turistic. Iar după ce aş fi construit
poduri, ar fi trebuit să învăţ cioplirea de cruci, câte una pentru fiecare
mormânt săpat în pământul de dincoace de Prut, singurul care i-ar mai
accepta în paternalitatea-i negrăitoare, singurul care nu ar cere probe
doveditoare a autenticităţii identitare. Poate ar fi trebuit să-i învăţ şi
pe români să cioplească cruci pentru morţii noştri, meserie pe care au
uitat-o cu desăvârşire.
Ar fi poate ultimul exod, după cel al studenţilor şi bişniţarilor, exodul
morţilor negrăitori, pe care i-aş ajuta să-şi găsească drumul înapoi,
înspre Ţară, prin memoria lor personală, pe care au cărat-o cu ei cu tot
în mormintele risipite până hăt în Siberia. Argumentele istoriei, ale
politicului, ale învăţământului şi artei, ale culturii în general şi-au
demonstrat deja inutilitatea. Şi poate că pentru o ultimă demonstraţie,
convingătoare dincolo de orice argumente, ar fi trebuit să mă fac tâmplar…
pentru a face poduri din lemn de sanie şi pentru a pune câte un mort de-al
nostru în braţele oricărui român pentru care suntem „ruşi“, „kgb-işti“,
„mafioţi“, „traficanţi“, „impostori“ şi „musafiri“. Pentru a-i face să
înţeleagă măcar atâta că poate morţii ne sunt comuni, ai voştri şi ai
noştri în egală măsură. Iar podurile-sănii peste Prut, făcute chiar de
propriile mele mâini, ar dănui, poate, mult mai mult decât florile ofilite
ale unor poduri duse pe apa sâmbetei…
Oleg Garaz - Cluj-Napoca, Romania
|
