Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

Gheorghe Săsărman

Foto:Gheorghe Săsărman

Pe adevăratul rromân verde nu-l mai găsim astăzi între hotarele vetrei strămoşeşti, unde se pare că a devenit o raritate, locul lui fiind ocupat în tot mai mare măsură (aşa cum ne-a dezvăluit Andrei Pleşu nu de mult într-un excelent eseu) de rromânul dilematic, ci tocmai în afara patriei originare, adică în exil, în emigraţie, în diaspora – sau, cu un cuvânt intrat mai nou în modă, pretutindeni. (O precizare suplimentară se impune totuşi de la bun început: nu mă refer în rândurile de faţă, în nici un caz, la populaţia românească din statele limitrofe, care nu se potriveşte în nici una dintre cele trei categorii amintite.) Pretutindeni, veţi spune însă dumneavoastră, nu semnifică nicidecum că s-ar exclude vreun loc anume, cu atât mai puţin ţara de baştină; fie-mi îngăduit să vă contrazic, totuşi, şi să aduc în sprijinul tezei mele existenţa binecunoscutului Departament pentru Românii de Pretutindeni, în a cărui competenţă nu intră trăitorii, români ori ba, de pe teritoriul actual al ţării. Aşadar, fie de pretutindeni înseamnă chiar de peste tot, din toate părţile (aşa cum scrie şi la carte), iar atunci Departamentul ar trebui să aibă în subordine Guvernul, şi nu viţăvercea; fie înseamnă de peste tot, dar cu mica excepţie a locului unde de fapt s-ar cuveni să se afle (un fel de revizuire prin părţile esenţiale, greu de împăcat cu logica simplă a unui dicţionar), iar atunci trebuie să-mi daţi dreptate. Din această cumplită dilemă (rromânul dilematic, iarăşi!) nu vom putea ieşi, cel puţin deocamdată… Asta, cu atât mai mult, cu cât, în lipsa altui termen generic asupra căruia să putem cădea cu toţii de acord, nu prea ştiu cum anume să-i definim pe cei pe care îi am aici în vedere – dat fiind că de atâţia ani se poartă o polemică înverşunată în jurul termenilor exil, emigraţie, diaspora, numeroşi fiind rromânii care s-ar supăra foc dacă ar fi încadraţi într-o altă categorie decât cea din care ei înşişi se cred îndeptăţiţi a face parte. Cu o acribie demnă de pasiunea omului de ştiinţă pentru adevărul absolut şi ultim, se merge la cauza primordială, conform căreia exilul este cu totul altceva (evident, ceva mult mai nobil, purtând o aură eroică) decât emigraţia, iar aceasta la rândul ei este de neconfundat cu diaspora. Să reţinem că idiosincrasia faţă de o asemenea etichetare (evident, abuzivă!) pare a fi o trăsătură definitorie pentru specimenul nostru. Rromânul este sau un mare exilat (cel puţin de talia lui Ovidiu), iar atunci l-ai jigni de moarte tratându-l drept emigrant, sau este un emigrant, tot mare şi mai ales autentic (urmaş cu patalama, de pildă, al faimoşilor pionieri ai Vestului Sălbatic; pe automobilul lui stă atunci scris cu litere argintii I’m a native american), dar să nu-l insulţi cumva, trecându-l în rândul diasporei – şi aşa mai departe. În orice caz, şi în toate privinţele, el este mare, mare, mare, are adică statură, aşa ceva nu se discută.
Verde este rromânul nostru, să ne înţelegem, indiferent dacă aceasta are ori ba în clin şi-n mânecă cu culoarea cămăşii, simpla coincidenţă adjectivală nu are aici nici o relevanţă. El este verde ca stejarul, mai bine zis verde ca bradul, adică vajnic, neclintit în convingerile sale, chiar dacă lumea s-a schimbat între timp din temelii (cu atât mai rău pentru lume!). Ceva mai greu îi vine, desigur, să-şi formuleze convingerile, rămânând de cele mai multe ori, când o face totuşi, la declaraţii de ordin general – este un mare democrat, foarte liberal (chiar liber-schimbist, de ce nu?), prin excelenţă tolerant, profund creştin (ortodox, se înţelege de la sine), dar mai cu seamă patriot, mare patriot, colosal patriot. În privinţa asta nu încape nici o îndoială, chiar dacă abia o mai rupe pe româneşte (o limbă pentru slugi…), iar în ţară n-a mai pus piciorul de decenii. Ce să şi caute acolo, cu toţi securiştii şi cripto- sau neocomuniştii, cu barosanii şi fripturiştii care se perindă la cârmă de cinşpe’ ani încoace... Ar trebui spânzuraţi! Împuşcaţi la gard. Se cere o mână forte. El, marele democrat, ar şti cum să procedeze. Alegerile? O mascaradă, plebea se lasă prostită, singura soluţie ar fi, poate, votul cenzitar! Dar mai bine starea de asediu, mitraliera, ce-i sigur e sigur.
Căci el, rromânul, este adevăratul cunoscător al intereselor autentice ale naţiei, unicul exponent autorizat al voinţei acesteia, el ştie ce-i bine şi ce-i rău pentru toată rromânimea. Motiv pentru care a iniţiat nenumărate organizaţii mondiale (congrese, uniuni, ligi etc.) ale rromânilor lliberi, cu speranţa secretă sau, dimpotrivă, cu pretenţia, proclamată sus şi tare, de a ajunge în frunte, aşa cum i se cuvine. Speranţă din păcate mereu înşelată, nefiind el singurul animat de asemenea porniri altruiste, de dorinţa imperioasă de a-i ferici pe alţii. Modest cum e, visul lui (de-o viaţă) este să ajungă preşedinte (pe viaţă) – al Rromâniei, ce întrebare! A şi candidat, de vreo două ori, dar... ce te faci cu ţopârlanii ăia, care habar n-au ce favoare li se face...
Convingerile rromânului se manifestă mai ales prin opoziţie – el este întotdeauna contra, ori despre ce ar fi vorba. Pe vremea Împuşcatului lucrurile erau măcar clare, rromânul era anticomunist, ce altceva... Dar de când s-au grăbit să-l împuşte de-adevăratelea (ce lipsă de umor!), ei bine, nu se lasă el dus cu preşul! Pe scurt, tot ce se întâmplă în ţară îi pute. Liberalizarea vizelor? Niciodată! S-a făcut totuşi? O eroare regretabilă. Intrarea în NATO? După ce ani de-a rândul le-a râs în faţă celor care credeau într-o asemenea aberaţie, s-a mulţumit să precizeze, la data primirii oficiale, că NATO nu mai are nici o valoare, nu mai contează stimabile! Ştie toată lumea. Uniunea Europeană? Când o să-şi vadă el ceafa! (Să aşteptăm cu interes împlinirea acestei curiozităţi anatomice. N-ar fi însă exclus ca, între timp, Uniunea Europeană să-şi fi pierdut, de asemenea, orice virtute.) Deşi, pe de altă parte, dacă e ca România să intre vreodată, atunci numai cu fruntea sus! Foarte important. Las’ să intre alţii pe brânci, polonezii şi slovacii şi bulgarii şi ciprioţii şi toţi ceilalţi, dar noi, rromânii, vom intra numai atunci când o vom merita cu adevărat. (Mai precis, când Europa ne va merita!) Adică la paştele cailor.
Mai cu seamă, rromânul este un mare om de cultură – evident, până la proba contrară, când frazele pe care le aşterne cu chiu cu vai pe hârtia cea răbdurie ni-l dezvăluie mai ales ca agramat şi semidoct, oscilând indecis între beţia de cuvinte şi lipsa oricărei noime. Ceea ce nu-l împiedică să ţină conferinţe (pe orice temă, căci se pricepe la toate), să-şi trâmbiţeze opiniile (care opinii?) de la orice tribună şi, mai presus de toate, să le dea politicienilor sfaturi despre cum ar trebui condusă Ţara. Din Biblie (mare creştin, cum ziceam) a reţinut una şi bună: cine nu-i cu noi (adică cu el), e împotriva noastră (adică împotriva lui – parcă a mai zis-o cineva!). Şi încă una – iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Drept care, până una-alta, şi până să se lămurească cine anume o fi aproapele lui (auzi, dom’le, ce idee!), se antrenează prin a se iubi pe sine, cu infinită abnegaţie. Chiar şi îndemnul la unire îl tratează cu aceeaşi frăţească, creştinească logică, noi ne unim, zice, numai cu cei pe care-i iubim. Ce poate fi adică mai înălţător, decât să se unească cu sine însuşi? Sau, într-o altă versiune, încă şi mai limpede: la ce bun să ne unim, doar se ştie, de pe vremea lui Moş Ion Roată, că unde-s doi puterea creşte! De unde şi deviza sfântă a rromânului de prrretutindeni – în neunire stă puterea! Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu.
 

Gheorghe Săsărman
München, 16 februarie 2005