|
CUVÂNT DE FOLOS DESPRE STUDENŢII
TEOLOGI ÎN TEMNIŢE
Impresii si pareri personale in FORUM
Mihai Rădulescu
Teologii – adică studenţii, nu licenţiaţii
în teologie – au avut parte de toate caznele imaginabile în penitenciare;
şi de câteva în plus, cu prilejul „reeducărilor“ de la Piteşti şi Gherla.
Motivarea regimului aspru ce li se aplica, anume că se pregătiseră, liberi
fiind, să slujească iubirii dintre oameni, nu ieşea totdeauna la
suprafaţă. De altfel, gardienii şi ofiţerii care îl puneau în practică nu
ar fi putut face faţă unor eventuale riposte verbale, stârnite dacă se
apucau să acuze religia de-a dreptul, singurele lor „argumente“ în
„convorbirile“ cu deţinuţii fiind bâta şi cizma, „neagra“ şi ranga.
Exploziile de bestialitate erau, deci, provocate de ceea ce caraliul
considera neregulă; încălcarea unui regulament rămas necunoscut pentru
acei cărora li se impunea să-l respecte, inventat ad-hoc, pentru a unge cu
un pospai de legalitate revărsarea furiei oarbe şi instinctuale asupra
deţinuţilor. N. Stroescu-Şovarna citează, în acest sens, două cazuri
petrecute la închisoarea Piteşti (dar nu în cadrul reeducărilor), tutelate
de gardianul-despot Georgescu (erou al povestirii mele Slănină cu
şoricioaică, apărută în volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele
comuniste, Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida, 1992).
Un alt gradat, Nistor Dumitru, poreclit „cel Mare“, spre a fi deosebit de
un Nistor zis „cel Mic“, îl însoţea pe teologul bucovinean Mircea Vlad
(Ciotică) la „program“ – cum era denumit momentul în limbaj oficial –,
adică la WC-ul şi chiuveta celularului de la parter. Folosirea acestora se
făcea sub supraveghere vizuală neîncetată. Tânărul fu „descoperit“ că
folosea o periuţă de dinţi pentru igiena gurii. În concepţia zbirilor,
oamenii nu erau aduşi dincoace de gratii pentru a-şi menţine sănătatea, ci
pentru a şi-o pierde. Întregul sistem penitenciar era astfel conceput ca,
pe parcursul detenţiei, ori după încheierea ei, şubrezirea echilibrului
biologic să atingă pragul morţii. Datorită acestei „pregătiri fizice“, se
executa, fără pericol de a fi vreodată acuzaţi călăii de crimă împotriva
umanităţii, condamnarea la moarte lentă a tuturor acelora încăpuţi pe mâna
lor, condamnare nepronunţată de tribunal, ci de regim, şi fără drept de
recurs.
În clipa când a fost dat în vileag „corpul delict“ – periuţa –, vinovatul
de a-şi fi curăţat dantura fu trântit pe ciment şi călcat în picioare,
până ce izbuti, într-un târziu, să se târească de-a buşilea, cu ultimele
forţe, înapoi în celulă, cu faţa înecată în sângele scurs dintr-o
sprânceană spartă. Aici, prezenţa numeroşilor inşi închişi constituia un
zid de apărare în faţa dezlănţuirilor administraţiei temătoare de revoltă.
Urmă o percheziţie a încăperii şi a trupurilor locatarilor ei, scoşi în
pielea goală pe coridor. S-au mai găsit alte două periuţe de dinţi! De
unde se vede că năravurile civilizaţiei erau înrădăcinate în „duşmanul de
clasă“ şi nu puteau fi stârpite decât prin dispariţia acestuia…
A doua zi, veni şi rândul teologului poet Ion Apostol să sufere „aplicarea
Constituţiei“ – aflăm din aceeaşi sursă („Nuda veritas. Mişcarea de
rezistenţă anticomunistă “Piteşti” – fragment –, în Din documentele
rezistenţei, nr. 6). Deşirat şi lung aproape cât acelaşi gardian citat,
care se delectase în ziua precedentă cu disciplinarea învăţăcelului lui
Dumnezeu, fu acuzat tot de el, cu ocazia reiterată a scoaterii la
„program“, că-şi mişca prea lent picioarele. O lovitură după ceafă îi
proiectă ochelarii pe ciment. Abia ieşitul din adolescenţă, aplecat să
pipăie pardoseala cu degetele în căutarea lentilelor ce-i erau strict
necesare, oferi ispita declanşării mecanice a cizmelor ce-l zvârliră de-a
lungul spaţiului îngust unde se desfăşura scena ce va fi părut a avea haz
pentru spiritul „educat“ de comenduirea penitenciarelor.
Tot din partea nord-estică a ţării, studentul, când scăpă din bezmetica
dezlănţuire matinală, la întrebările colegilor din cameră privitoare la
incidentul a cărui victimă fusese, răspunse cu molcumă înţelepciune
răzăşească: „Di şe să-mi pun mintea cu şel dobitoc?“ (p. 192)
Conform glumei românului, ce caracterizează un anumit tip de agresiune,
acestea constituiau „mezelicuri“. Ceea ce nu înseamnă că repercusiunile
lor nu puteau întârzia pe durata întregii vieţi, cu un lanţ de nefericiri
târât după ele. Cum este cazul unui felcer, pe nume Surdu, întâlnit de
mine la Jilava, la acea vreme având înfăţişarea unui băieţaş, atât din
pricina staturii sale de vreun metru-cincizeci, cât şi a slăbiciunii ce-i
descoperea oasele. Moştenise chipul îndeobşte botezat de români „de
cocoşel“, cu nasul ca un cioc gălbui încă nedeplin format, cu căutături
vii şi curioase, cu gene necrescute, cu zâmbetul nevinovat însoţindu-i
orice cuvânt, cu obrajii nu prea înghimpaţi de perii maturităţii, cu vocea
subţirică şi ascuţită a nevârstnicului în privinţa desăvârşirii glandelor
sexuale. Nu primise în anchetă decât o palmă peste ceafă. Rezultatul
acesteia fu că-şi vieţui condamnarea de trei ani cu unul dintre picioare
rămas agăţat de şold, pe jumătate paralizat datorită lovirii bulbului
rahidian.
Domnul Aurel Obreja, erou al „reeducărilor“ de la Gherla, mi-a povestit
despre o astfel de îndârjire împotriva teologilor, de data aceasta
aplicată întru smulgerea din dânşii a doctrinei creştine şi obligarea lor
de a deveni călăi ai propriilor semeni, împotriva învăţăturii dragostei de
om, pe care se pregătiseră să o propage şi să o susţină prin faptă:
– Cred că pentru prima dată l-am văzut pe Eugen Ţurcanu că a bătut în
stilul ăsta, cum de altfel a făcut-o de multe ori la Piteşti. L-a adus pe
unul Leşeanu Aurel. Era student la Teologie, la Sibiu, mi se pare. Un
băiat micuţ, plinuţ. L-a băgat în camera noastră. „Vino-ncoace, banditule!
Dumnezeul mă-ti, în noaptea asta te omorâm!“ Domnule, eram îngroziţi toţi.
Stăteam „în poziţie“ şi aşteptam să vedem ce avea să se întâmple.
A sta „în poziţie“ însemna să şezi pe prici cu picioarele alipite şi
întinse în faţa ta, agăţat cu degetele de la mâini de degetele de la
picioare, şi să priveşti neclintit în becul electric, orice s-ar fi
întâmplat în cameră – şi se cam întâmplau unele lucruri! –, oricâte
zbierăte ai fi auzit, fie chiar ale morţii. Dacă îndrăzneai să-ţi arunci
căutăturile aiurea, să şopteşti, să te clinteşti, riscai chinuri pe care
nici duşmanului cel mai aprig nu i le-ai fi dorit.
– N-aveai voie să te uiţi, şi-a reluat povestirea domnul Obreja. Dar ne
uitam aşa, pe sub gene, că ei erau ocupaţi acolo cu teologul. Cred că şi
pe bătăuşi – pe unii dintre ei – îi îngrozea. L-au luat pe acest student –
deşi era sosit de la Piteşti, că şi de acolo au venit o serie de băieţi
buni, care n-au cedat în faţa schingiuirii, care au fost torturaţi ca vai
de lume, dar n-au acceptat să bată la rândul lor, au spus tot ce vrei, tot
ce nu vrei, dar n-au voit să bată oameni, n-au putut! Şi l-au luat pe
acest tânăr; şi l-au crucificat pe jos. L-au întins pe duşumea. Şi unul
s-a aşezat pe un picior al lui; altul pe alt picior; unul pe o mână; şi
altul pe altă mână. Şi unul îl ţinea de cap, să stea cu capul jos pe
ciment. S-a apropiat Ţurcanu: „Ei, las’, că-n noaptea asta te aranjăm, te
facem om“. Şi s-a urcat cu un picior pe burta lui şi cu unul pe piept. Şi
aşa se balansa, când pe stomac, când pe coşul pieptului. Iar Leşeanu nici
nu putea să răcnească. Nu ştiu ce se petrecea, că nu putea să scoată nici
un răcnet. În orice caz, să-şi dea duhul acolo… „Declară, mă!“ Şi din când
în când, îi mai punea călcâiul pe gât, aici, pe beregată. Şi nu mai putea,
bietul. Aproape să-şi dea duhul. L-a lăsat: „Ridică-te…, tu-ţi Dumnezeul
mă-ti; lasă că te-nvăţăm noi minte. Dacă ai scăpat la Piteşti, aicea
mori!“ Şi atunci am văzut ce cruzime avea acest Ţurcanu! Totuşi, a scăpat
băiatul, pentru că, tot aşa ca şi cu noi, s-a terminat cu „demascările“.
Altfel, cred că nu scăpam nici unul.
Pentru a mă face să înţeleg cât era de greu ceea ce suportau aceşti
studenţi aleşi de generalul Nicolschi să devină uneltele-robot ale
Securităţii, dar aleşi şi în alt sens, anume că nu acceptau să-şi
murdărească sufletele, lovindu-şi colegii de detenţie, sculptorul în lemn
al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care l-a angajat după eliberare,
cum a făcut cu atâţia alţi foşti deţinuţi politici, Aurel Obreja, îmi
atrage atenţia:
– Trebuie să vă spun ceva foarte important. Cu cât rezistai mai mult, cu
atâta aţâţai mai mult ura celor care căzuseră. Iar dacă noi am fost bătuţi
în halul acela de sălbăticie, am fost atâta de chinuiţi şi pentru că am
rezistat la aceste ordine. Am avut încredere unul în altul şi în Dumnezeu.
Veneau cu o ură!… Nu ştiau cum să te mai tortureze ca să treci şi tu să
baţi la rândul tău. Dacă o făceai, râdeau. Ce-şi spuneau? „Şi ăsta-i
compromis!“ Or, cei de care v-am vorbit sau noi cinci n-am dat nici o
palmă. Nici măcar să-njurăm pe cineva n-am făcut-o. Dacă am destule
păcate, ca orice om, sunt mândru de acest lucru – şi de prietenii mei. Vă
spun, totuşi – o repet mereu –, am scăpat fără să batem şi noi, datorită
faptului că s-au terminat „reeducările“!… Că, până la urmă, nu se ştie ce
se mai întâmpla şi cu noi… Găseau ei o metodă. Dar eu am căutat să rezist
chiar şi atunci când îmi dădeam seama că nu mai puteam. Rezistenţa
însemna: să nu mă simtă cu vreo slăbiciune în tortură. Că, dacă te
torturau întruna, într-o zi nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau
pe altceva, ori te duceai să pălmuieşti! Îţi ieşeai din minţi, nu mai erai
normal. V-am mai spus-o: nu mai era nici unul normal acolo. De aia nici nu
mai aveau forţă. Săreau din „poziţie“ şi începeau să bată şi ei.
A-L fi iubit pe Dumnezeu până la a deveni student teolog cerea cu
adevărat, în temniţele comuniste, a-ţi jertfi viaţa, după cum s-a văzut
din cumplita existenţă a lui Aurel Leşeanu.
Oare aceste pagini vor folosi cu ceva la îndreptarea morală şi a iubirii
de semeni ale acelora care calcă în aceleaşi amfiteatre pe unde au învăţat
cândva cei trei martiri citaţi aici, care şed în aceleaşi bănci unde au
luat ei odinioară notiţe, necunoscători ai viitorului ce li se pregătea,
în nici un caz tihnit, cuibărit în umbra altarului şi legănat de psalţii
de la strană şi de corul obştii blânde a credincioşilor dinainte-le, oare
vor folosi cuiva, ziceam, evocările acestea ale unei apocalipse prea
binecunoscute românilor?…
Mihai Rădulescu
|
