|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
Prof. Dr. Adrian Botez Maria Diana Popescu MDP:
Stimate Prof. Dr. Adrian Botez, bine aţi venit la revista
Agero din Stuttgart! Să vorbim, vă rog, despre atmosfera
care v-a zidit ca OM, PROFESOR ŞI SCRIITOR... Prof. Dr. Adrian
Botez: Bine v-am găsit şi:
Doamne, ajută!„Atmosfera care m-a zidit”...M-am
născut, ca bucovinean din Bucovina de Sud, într-o vreme
vitregă, pe care, probabil, n-am conştientizat-o decât
parţial, atunci - prin bărbaţi cunoscuţi (mulţi, din acelaşi
sânge şi Duh cu mine), bărbaţi maturi şi cu priviri blânde,
dar încăpăţânate, cu guri destinse în zâmbete sincere,
vizionare şi temerare, cu frunţi înalte şi demne - care
dispăreau, dintr-odată (ca luate de vânturi rele), din lumea
asta, precum personajele din Maestrul şi Maragareta
al lui Bulgakov (încă nu plecase Armata Sovietică din „casa
noastră”), şi într-o familie cu o istorie foarte
încordată, marcată de martiri naţionalişti însângeraţi. De
mic am fost educat să fiu responsabil faţă de aceşti oameni
„trecuţi” şi faţă de această istorie: asta mi-a marcat toată
viaţa, chiar dacă au existat perioade în care nu m-am
exprimat cu glas îndestul de limpede şi vibrând de toate
revoltele strânse. Mama şi bunicii după mamă m-au învăţat să
mă rog, cu tot sufletul - asta fac şi azi, nu pentru mine
doar, ci pentru ca lumea să se lumineze. Tata m-a învăţat să
mă revolt, tot din întreg sufletul. Eram prins de multe ori
între nedumeriri, ca între sloiuri. Dar Dumnezeu nu a lăsat
să-mi fie strivit sufletul: de mic, de pe la patru-cinci
ani, am căpătat patima cititului – cumplită patimă, pe
măsura realităţii în care trăiam. Cititul a fost atât
refugiu pentru „regruparea” forţelor, cât şi „zonă” de
lămurire şi limpezire a sinusoidalelor lumii. Bănuiesc că destinul de
profesor de Română (şi profesor de crezuri), date fiind cele
zise mai sus, era unul foarte logic, pentru mine (aşa s-au
străduit să mă convingă şi mentorii mei din liceu:
profesorul de Latină, Nicolae Popescu şi profesoara de
Română, Eleonora Murariu) – dar eu m-am împotrivit, oarecum,
şi mi-am dorit să fiu ...medic vindecător. N-a fost să fie,
în forma pe care eu mi-o închipuiam, dar tot un fel de
vindecător (de întuneric şi de ignoranţă) este şi un
profesor/ravi/rabuni. Eh, mă rog – asta se poate spune doar
despre cel care ESTE profesor (care, precum preotul cel
osârdnic, este conştient de Misiunea sa înaltă şi
autosacrificială). Pentru că, din păcate, în/spre şcoli, vin
prea mulţi nechemaţi: laşi, iresponsabili, yesmani, care mai
curând strică/distrug sufletele tinere, decât le călăuzesc
spre lumină. De fapt, şcoala de azi (din România, dar nu
numai) asta şi vrea: să-i distrugă şi să-i distragă de la
misiune, atât pe dascăli, cât şi pe cei care trebuie
luminaţi-dăscăliţi. Aşa că, să fii profesor adevărat, în
România de azi, presupune să fii, în primul rând, foarte
bine zidit în crezurile tale şi neclintit luptător pentru
aceste crezuri. Şi asta, chiar dacă obrajii amândoi îţi vor
fi pângăriţi, zi de zi, de scuipaţii întregii lumi. Şi, care
va să zică, din aceste scrâşnituri şi încrucişări de săbii,
s-a ivit scriitorul. Profesorul cel cu crezul în inimă şi
sabia în mână trebuia să ţină un jurnal, găfâit şi, din când
în când, extatic - al duelurilor şi încăierărilor sale cu
demonii lumii. Acum, când privesc în urmă, lucid şi fără
nostalgii zadarnice – mă şi mir, ba chiar grozav mă minunez
- cât de linear şi de logic s-a legat, cam totul, în viaţa
mea, pe care, la nivelul „solului”, eu o resimţeam ca pe-o
aventură „fiinţială” – nu totdeauna limpede, în victorii ori
înfrângeri – brutală, plină de zgârieturi (cicatrizate de
încăpăţânare!) şi teribil de smucită. MDP: Cum a luat fiinţă
CONTRAATAC şi căror ideologii slujeşte? Prof. Dr. Adrian
Botez: „Ideologie” este un cuvânt
atât de compromis, în veacul acesta (ca şi în cel trecut!,
dar, în acesta, miasmele semanticii sale sunt mult mai
grele, otrăvitoare), încât vă voi spune, pe şleau: revista
„Contraatac” (numită, la primul ei număr: „Manifestul
EMINESCU”), care aproape de la sine s-a întemeiat, în 1999 –
dispreţuieşte, cu scârbă, orice ideologie!!! – şi preţuieşte
orice gest spiritual, întru Duh Românesc de întreagă şi
sinceră omenie, cinstit-truditoare întru aflarea Luminii. Cu
ajutorul Lui Dumnezeu, am ctitorit-o (apoi, am „înmulţit-o”,
după pilda hristică a „talanţilor”), ca răspuns la
mizeriile scârbavnice (permise de fardatul intelectual
Pleşu, în revista sa, „Dilema”), împotriva Tatălui Limbii şi
Neamului Românesc Conştient – Mihai Eminescu. Am ctitorit-o,
ca gest de suire pe crucea destinului de Neam. N-am atacat,
noi toţi, ca Neam – nu atacăm, noi cei puţini, nici ca
revistă, de cultură şi atitudine: noi RĂSPUNDEM, precum cei
provocaţi la duel. Mereu şi numai - am „contraatacat” (în
toată istoria: atât a Neamului Românesc, cât şi a revistei).
Numai că, în loc de spadasini, veacul nostru ni-l umplură
ciomăgarii şi ştiţi cât a pătimit Don Quijote-spadasinul şi
lăncierul onest, de pe urma zdravenilor mârlani, care-i
răspundeau cu măscări şi bâte bătucite, precum Duhul lor
înghesuit! El nu s-a lăsat de crezuri – nici noi n-o vom
face, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Până la „ultima suflare”,
cum se zice. Din păcate, această „ultimă suflare” se
cam apropie, şi lumea nu-i schimbată în bine (nici de noi,
fireşte – cine suntem noi, decât nişte fire de nisip? - dar,
din păcate, n-o schimbă, vizibil, nici
nenorocirea, nici rugăciunile de foc ale Sfinţilor Părinţi)
– nu-i schimbată nici „nici cu-o iotă, nici cu-o cirtă”!
Poate că doar aparent nu-i schimbată, cine ştie? Dumnezeu
ştie… Bine, aşa-i: probabil că
n-am schimbat nimic, în lume, e-adevărat – dar, prin această
revistă, cei care au participat la ridicarea meterezelor
şi la săparea tranşeelor ei N-AU PUTUT FI SCHIMBAŢI,
de furtunile sălbatice, turbate, cu gust apocaliptic, ale
acestei lumi! Trebuie să recunoaşteţi că şi aceasta poate fi
o mângâiere: Neclintirea Crezurilor - într-o lume a
cameleonilor, a permanentei clintiri a caracterelor, a
alunecărilor hâde, fără stavila credinţei în Stâlpii
Cuvântului Sfânt - spre genunile beznei. MDP: Ca profesor, ca
fondator şi director al unei reviste de cultură, cum
evaluaţi starea învăţămîntului şi a culturii după 1989? Prof. Dr. Adrian
Botez: Cei care „diriguiesc”
învăţământul şi cultura (în România şi în Lume), azi, vor să
distrugă Duhul Dumnezeiesc, Duhul Lui Hristos. Sunt porniţi
şi stârniţi, ca duhuri distructive, dintr-un „afară”
diabolic – probabil, după 2000 de ani de „prostire” şi
intoxicare a creştinilor (şi nu doar! – dar creştinismul a
fost „croit”, special, ca religie a „excesului mistic”,
SIGUR CĂ BENEFIC, ÎN NEVĂZUT! - exces de toleranţă, şi de
iertare, şi de iubire... şi pentru toţi – deci şi pentru cei
mai crânceni duşmani - Rugare
Fierbinte!), sigur pe ei, foc de obraznici, ţanţoşi şi
aroganţi, precum Lucifer! „Plecaţi din pământul ţării
voastre! Descurcaţi-vă, cum ştiţi şi cum vă vine mai
la-ndemână!” – aşa ni se spune, din partea
„diriguitorilor” acestora (atât de suspicionabili de genocid
spiritual), apăsat şi repetat, ca pentru handicapaţi mental.
Prefăcându-se, respectivii măcelari, că uită de sfinţenia
acestui pământ de PATRIE, zămislit nu doar din păcatele
gloatelor, ci şi din autosacrificiul gloatelor şi
ne-gloatelor (care autosacrificiu n-a ţinut cont, niciodată,
de „extracţia” socială, ci de capacitatea de
autojertfire, întru Duhul Hristic: ţăran ori cioban, lângă
boier - analfabet luminat, lângă condeier
fierbinte-exasperat – totul ţinea şi totul ţine de
Revelaţie, nu de „surtuc” ori „opincă”). Slujba şi Misiunea îmi
sunt la Adjud, chiar lângă Mărăşeşti, acolo unde nu creşte
fir de iarbă decât din pământ sfânt, frământat şi
frăgezit/rodit cu sânge de martiri, deci, ştiu că, chiar
asumându-mi riscul de a fi dat afară din „învăţământul”
de azi – trebuie să nu respect programul de îndobitocire, al
„statului” (cu stăpâni şi călăuzire dinafară!)
- să nu-i îndemn pe elevi să se „potrivească”/adapteze
lumii, ci SĂ STRÂNGĂ (zi de zi şi ceas de ceas!) FORŢE, SPRE
ÎMPOTRIVIREA FAŢĂ DE DEMONII DIN LUMEA CONTEMPORANĂ! O lume
care-i îndeamnă să fie hoţi, escroci, trădători (faţă de
Dumnezeu şi de ţară/Patrie şi de oameni/semeni - dar, pe
cale de consecinţă, şi FAŢĂ DE EI ÎNŞIŞI!), egoişti,
plezirişti, într-un cuvânt – NE-OAMENI. Iar o „cultură”
românească, ce este condusă/administrată şi „oblăduită”
(?!), în România, de către unguri, este ceva absurd (m-am
convins pe pielea mea) – cum la fel de absurd este să nu
existe, pentru această „cultură”, un zdravăn
„măturoi” al Spiritului Critic. Unde sunt criticii acestui
morman sufocant de maculatură – poreclit, insidios – „cultură”?!
Şi tot de domeniul absurdului: să existe o Uniune a
Scriitorilor, formată, 80%, din impostori obraznici (uneori,
chiar analfabeţi/agramaţi), dar care n-au, prin compensaţie”
(??), nici măcar un strop de talent - ori, măcar, de
bun-simţ şi cultură (ambele, bunul-simţ şi cultura
autentică, cresc din aceeaşi rădăcină sfântă: CULTUL! – nu,
ăştia n-au niciun Dumnezeu şi, deci, nicio ruşine şi nicio
frică să facă ABSOLUT ORICE MÂRŞĂVIE!) – şi din cca 20% de
creatori autentici, hărţuiţi şi umiliţi, parcă mai cinic şi
sadic decât înainte de 1989. U.S.R. îl refuză şi abia îl
aşteaptă, în România, pe Paul Goma, ca să-l scalpeze şi,
apoi, să-l ardă pe rug, în schimb, le înghesuie în poală,
cadouri şi premii („naţionale”, cică – ASTA este o
blasfemie), unor pornografi, de felul lui Mihail Gălăţanu,
unor mediocrităţi „cu ştaif şi rude la Ierusalim”, de
tipul lui Mircea Cărtărescu (cu care N. Manolescu vrea să-l
înlocuiască pe Mihai Eminescu), şi îi cocoaţă în cele mai
înalte posturi de decizie, pe nişte monştri a-morali, de
felul lui Pa(s)tapievici, căruia îi dă, drept „director
de onoare” al ICR-ului, pe cel mai sadic
şi cumplit anti-român, care a fost „inventat”, cel puţin,
până acum: pe Traian Băsescu! Auzi, „ONOARE” la
Băsescu! N. Manolescu, şeful USR, este principalul
instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga!) al
înfăptuirii „manualelor alternative”- deznaţionalizante şi
despiritualizante, prin lipsirea poporului român de ISTORIE
şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra
Duhului Creator Românesc. NU, NU TREBUIE SĂ SE MAI POATĂ AŞA
– ADICĂ, „SĂ SPUNEM RĂULUI BINE ŞI BINELUI, RĂU”! S-a
scos până şi ora de Dirigenţie, din orar – şi mai
avem pretenţie să se facă, în România, CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE. MDP: „Dar oare-n
toate, în lume, deodată ce lipseşte”? Se
întreba Saint-John Perse. Ce-i lipseşte românului ca să
poată trăi omeneşte? Prof. Dr. Adrian
Botez: Nu-i lipseşte nimic. Are
de toate, în Duhul lui, în Patria lui – dar nu le ştie, pe
toate câte le are. Habar nu are de ele sau ştie mult prea
puţin despre aceste sfinte daruri, faţă de cât i-a
dat/dăruit Dumnezeu. Deci, să-i dea Dumnezeu românului (dacă
mai merită) puterea şi curajul şi discernământul de a-şi
cunoaşte darurile şi Harurile de la Dumnezeu – şi de a şi le
apăra şi înmulţi, prin strădania Duhului său ales. După cum
vedeţi, Sadoveanu avea dreptate, în opinia mea, când îl
„cita” pe Dumnezeu, în debutul Baltagului, referitor la
aşa-zisa „impotenţă” divină de a-i dărui pe Oamenii Muntelui
KOGAION/Muntenii-Valahii/CEI NEGRI/MISTICI: „Rămâneţi
cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă
uşoară, ca să vă bucuraţi cu al vostru…” MDP: De la
Pericles încoace, în toate epocile, idealul uman a fost
„învingerea omului de către om”. Uciderea diferenţei,
„divide et impera”..., toate acestea cum s-ar traduce în
context? Prof. Dr. Adrian
Botez: Ia să se roage, deasupra
capului fiecărui om de pe pământ, un Iustin Pârvu, să zicem
şi să vedeţi cum vor dispărea toate tendinţele de învrăjbire
tâmpă şi egotistă, de laşitate, de lipsă de solidaritate
spirituală întru Bine şi tendinţele egoisto-hrăpăreţe - şi
vor apărea Duhul cel Bun şi de-tine/sine-dăruitor, şi
Frumuseţea Gândului şi a Simţirii. „Divide et impera”
a fost o formulă valabilă, mii de ani, doar pentru cei care
au uitat să mai privească spre Cer – şi au stat, numai,
încruntaţi, nevăzând nici măcar pământul, cu raiul său
miraculos! „Divide et impera” nu poate fi valabil,
spre pildă, într-un schit, acolo unde e atâta rugăciune şi
treabă a mâinilor şi slavă de Dumnezeu al Creaţiei Lumii: „Ora
et labora”! Nici măcar de manipulat nu-l poţi manipula,
pe omul care, prin Rugăciune, are în el „Calea, Adevărul şi
Viaţa!” MDP: Este bine cunoscută
afirmaţia eminescologului Acad. Dimitrie Vatamaniuc: „Ar
trebui să ne tremure condeiul în mână, cînd ne apucăm să
scriem despre Eminescu, înainte de-a cunoaşte, cât de cât,
biografia sa intelectuală.” : Agresat la
el acasă, căutîndu-i-se defecte imaginare, lui Eminescu i-au
fost atribuite calificative la care un om cinstit cu greu
poate rămîne insensibil: vetust, imoral, „nulitate
literară”, xenofob, anacronic, „geniu impus”, corupător al
tineretului, pericol naţional, „cadavrul din debaraua
românilor”... Ce aveţi de
spus? Prof. Dr. Adrian
Botez: Ce am de spus? Aş putea
răspunde scurt: citiţi cartea mea, „Spirit şi Logos,
în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică, aplicată
asupra textului eminescian – Ed. Rafet, Rm. Sărat,
2005 (a se vedea şi pe site-ul:
www.adrianbotez.com)
– alături de şi complementar cu cărţile: Loja Iohanică
Românească: Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici –
pentru o nouă hermeneutică aplicată asupra textelor lui Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici, Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2006, precum şi Cei Trei Magi ai
Prozei Româneşti – şi Epoca Mihaelică – pentru o nouă
hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu,
Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade, Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2007, dar chiar şi noua mea carte, deocamdată
publicată (din pricini financiare!), doar de revistele
online, „Jurnalul de Vrancea” (http://www.jurnaluldevrancea.ro)
şi „Singur” (http://www.revistasingur.ro):
„Normalitatea reacţionară: sinergia SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE
COSMICĂ, la GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN,
ION NECULCE - pentru o noua hermeneutică, aplicată asupra
textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce”. Dar ştiu că asta ar mirosi, multora,
dintre cei care se ştiu pe ei cum gândesc şi simt – a
aroganţă şi trufie şi deşertăciune fără de hotar. Şi,
totuşi, numai în vremurile noastre pline de ignoranţă
spirituală şi de împăunare tehnologică (deci, ieşite de sub
„aripa” Arhanghelului Spiritului-MIKAËL, şi intrate, iarăşi,
ca în veacurile XVII- XIX, sub oblăduirea Arhanghelului
Tehnicii-GABRIEL), a putut şi poate, în continuare, să se
întâmple ”minunea inversă” (iluzionarea de la
Diavol): să nu citim cărţi esenţiale, trudite cu sânge,
decenii şi chiar vieţi întregi, închinate – cărţi prin care
ne-am „aerisi”-elibera Duhul, spre înalturi şi tării
– şi, în schimb, să ne dăm „intelectuali”, pentru că
pierdem vremea şi energia dumnezeiască, stând, pe jumătate
adormiţi, în faţa Spectacolului Deşucheat al Tâmpeniei
Ne-Omeneşti! La ce bun şi Internetul (care, folosit cu
chibzuinţă, este o armă redutabilă, pentru cei care au
discernământ şi cultură, deja formată, prin ”Galaxia
Gutenberg”!), dacă tineri şi bătrâni, îl folosesc, cu
ochii sticlind, ca lupii, pentru portalurile porno, ori
pentru a juca pocker ori, pur şi simplu, pentru a-şi
comunica fleacuri „senzaţionale”, fără nicio
reverberaţie de/pentru/întru Duh?! În cartea mea „Spirit
şi Logos, în poezia eminesciană...”, spuneam (şi demonstram,
cu ajutorul unei discipline pe care, fără falsă modestie, am
ctitorit-o: hermeneutica religioasă – după cum afirma şi
doamna Roxana Sorescu, cercetător
ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie
Literară “George Călinescu”-Bucureşti: ”În critica
literară românească nu există, deocamdată, lucrări de acest
tip. Prin lucrarea <<Spirit
şi Logos, în poezia eminesciană...>>,
dl. Adrian Botez este un precursor. Pe
drumul pe care înaintează se vor buluci multe personae, ce
vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele
discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea în domeniul
spiritual – dar acesta este riscul oricărei cercetări
înnoitoare. Dl. A. Botez repune în discuţie, dintr-un unghi
inedit, întreaga viziune asupra poeziei eminesciene şi a
stării de revelaţie poetică, în general (…)”
(cf. Aprecierile Comisiei de doctorat, 14 februarie 1997, în
cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii “Al.I.Cuza” –
Iaşi – în legătură cu lucrarea Spirit şi Logos, în poezia
eminesciană, devenită cartea Spirit şi Logos,
în poezia eminesciană – pentru o nou tip de hermeneutică,
aplicată asupra textului eminescian - Ed. Rafet,
Rm.Sărat, 2005): „El, Eminescu,
este Zoroastru, Buddha, Hristos. De fapt, este Anonimul
Revelator. Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi
recuperate întru Unu, prin revelaţia “deşteptătorilor” ei.
(…)Eminescu este, pentru români, în mod cert,
“Superlativul Anonimului” (superlativul stării de Maestru),
în sensul de cel mai perfect ordonator al stimulilor-semne,
către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc -
către Ritualul Cosmic Românesc.(…) Eminescu va crea,
prin antumele sale (dar şi prin multe dintre postume!),
şansa soteriologică, pentru revelarea, în omul fenomenal, a
Omului Transcendental, despre care vorbeşte N. Berdiaev.
Fiinţa-Om Transcendental este provocată spre ritualul de
comuniune cu Logos-ul sacru. Fiinţa şi operaţiunea
soteriologică de re-îndumnezeire a eului este ţinta supremă
a rugăciunii-poezie eminesciană (re-îndumnezeire prin
teurgie poetică).
Eminescu, apercetiv şi intuitiv totodată, intră în stare de
revelaţie a fiinţei sale - intrând în comuniune cu fondul
spiritului arhaic al acestor pământuri. Hiperboreean, dacic
şi cristic, în acelaşi timp - Spiritul-Eminescu, spunând,
adică intrând în starea de Logos, creator şi ordonator, se
spune pe sine, pentru a re-crea lumea conform viziunilor din
adâncuri, din anistorie.(…) Eminescu-Logos-ul obligă pe
oricare cititor-discipol să se purifice pentru
re-sacralizare, pentru dobândirea stăpânirii supreme: asupra
chinului suprem şi asupra dispariţiei formale - ca victorie,
prin revitalizarea forţei-Logos, a Spiritului. Eminescu nu
acceptă ca discipoli decât pe potenţialii zei. Şi neamul
care l-a născut (sau poate Eminescu a născut, prin sinteza
spirituală, adevăratul neam românesc?) trebuie să accepte
această unică clauză a contractului - victoria iniţierii,
sau, cum spune însuşi Eminescu: “Mai bine stinge, Doamne,
viaţa ginţii mele” - I-213.
Eminescu este numele profilului moral, al matricei de
comportament arhetipal, de la care trebuie să se revendice
oricare om (în sensul invocaţiei iniţiatice indiene, OM, de
fapt AUM, triada personificării elementelor fundamentale:
A=Agni=focul, U=Uaruna=apa, M=Marut=aerul[5]).
Şi oricare român. Este un creuzet-Eminescu, în care dacul,
nordicul-hiperboreeanul, indicul… şi … valahul etern, adică
tradiţional şi modern totodată, sincronic şi diacronic,
echilibrat şi egal cu sine însuşi, fuzionează într-un
miraculos elixir, cu funcţie soteriologică.(…) Eminescu, ca
şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală,
intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este
un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care
transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care
revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului:
imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci
expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei
de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce
omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi
circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin
înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de
disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie
religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu
(re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării
întru Unul)*.
Poetul de geniu este, mereu, un
Samson care simte că templul se prăvale peste el - şi el
trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte - singură forţa
Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat
(cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa
verticalei divine a creaţiei. Între viziunea eminesciană şi
viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul
de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte,
exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai
veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică,
daco-hyperboreeană) - pe de altă parte, Eminescu pre-simte
(intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de
paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine
adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos
(imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi
simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou,
adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de
bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl
citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi
noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră - şi
simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua
înainte cu un efort: efortul-Logos. Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.(...) Logos-ul acestui pământ, Logos-ul eminescian, are, ca specific al verbului, CURGEREA. O parte dintre verbe sunt ale stopării (momentană sau transcendentală). Extrem de rar este, la Eminescu, verbul a avea. Nu se acumulează, ci se scurge, întru A FI. Este o bucurie tristă a transformării ceţii, scurgerii formelor înşelătoare (Māyā), până la avertismentele stopării (scapără, răsai, apui, rămâi - acum, dar pentru totdeauna!). A FI - este, la Eminescu, verb al privirii şi al transcenderii. Nu avere, ca depozit-depozitare (al imaginilor Fiinţei), ci trecere, necesară, prin blestemul purificator al Māyei. Totul se lichefiază, se transformă în picuri, unde, valuri, ceţuri - până ce TOTUL îşi află MUNTELE. Infernala scară a Luminii.(…) Cel revelat de Logos şi, deci, anonim (uneori, paradoxal, un anonim cu nume; e vorba, deci, de anonimitatea întru divin, recuperatoare - iar nu de banala anonimitate social-civilă), exclude, în mod firesc (excludere acceptată de “jertfele” înseşi - de fapt, ratările ce-şi conştientizează ratarea, nu mai sunt ratări, ci revelaţii ale împlinirii întru Logos-impersonalitate), orice existenţe colaterale, false (demascate, ca act revelatoriu, de maximă seninătate - ca fiind false). Eminescu transformă în existenţe epigonice nu doar toţi poeţii, ci, în primul rând, sinele-său-căutător-de-sine - şi, evident, pe toţi cei care ratăm-întru-româneşte (dar sperăm întru rezonarea-Logos specific-Eminescu). El şi-a asumat Responsabilitatea Logos-ului, deci şi-a asumat toate eurile-de-criză[6], trecând, cu Curajul Logos-ului Asumat, în El Transcens (El Adevărat). Trecând, cu iniţiaţii întru Logos, în eternitatea (ritualică) a Logos-ului sintetic (divin), soteriologic…” etc. etc. etc. Asta şi mereu altele, de acest fel, “am de spus”, despre Eminescu-AMINUL Neamului Românesc.
MDP: Ma întreb cum ar arăta un top al celor care trebuiesc
evacuaţi din cultura şi literatura
prezentului, întocmit de domnia voastra...
Prof. Dr. Adrian
Botez: „Peştele de la cap
se-mpute”. Deci, primii de pe
„lista neagră”, nu a lui Adrian Botez, neapărat - ci a
Duhului Înviat Românesc - ar fi cei mai vinovaţi de „genocid
spiritual românesc”, prin instigare şi stimulare a
distrugerii Spiritului Neamului Românesc. Printre primele
nume de pe listă, ar trebui să fie, bineînţeles, şi cele ale
lui H.R. Patapievici („criminal în serie”, cu totul
lipsit de discernământ!), Lucian Boia (cel care-şi
trâmbiţează, prosteşte, dar cu obrăznicie tipic luciferică,
pe unde vrei şi pe unde, mai ales, nu vrei - condiţia sa de
„asasin” al ARHEILOR ROMÂNEŞTI) şi N. Manolescu („telpiz”
şi cameleonic...un demagog influent şi cu o bună retorică,
pusă în slujba răului/distrugerii - deci, cu atât mai
periculos).
MDP: Care ar fi
greşelile fecunde ale timpului pe care îl trăim, gîndindu-ne
la Jules Henri Poincare, matematicianul, care vrînd să
elimine o greşeală, a creat ştiinţa haosului?
Prof. Dr. Adrian
Botez: Bună şi „fecundă”
întrebare. Hmmm. „Ştiinţa Haosului”! Din punctul meu
de vedere, domnul Jules Henri Poincaré putea să nici nu
existe pe faţa Pământului – pentru că mai maestru în „Ştiinţa
Haosului” decât domnul Traian Băsescu – nu se află, pe
toată faţa „multului rotund”. Într-o discuţie
serioasă, se poate începe, eventual, cu „greşeala fecundă” a
romanilor lui Traian, care, abia prin „cucerirea”
(vorbă să fie!) Daciei, au realizat... „re-dacizarea”
Romei! - ...sau cu „greşeala fecundă” a cronicarilor
– „toţi de la Râm ne tragem”! – care a creat „dorul”
românilor (foarte discutabil!) nu doar de iluminismul vestic
laicizant (cu început regicid şi deicid, ca în Anglia lui
1648 şi, mai cu seamă, în Franţa lui 1789!),
greco-catolicizant şi... de epopee „pe dos”! -
...ci, mai cu seamă, „dorul” de...Uniunea
Europeană, cea autofagă! În „timpul pe care îl trăim”,
toate greşelile poprului român tind să devină...”greşeli
fecunde”! Veţi vedea, în timpii ce vin, cum românii vor
învia, cu atât mai impetuos (mă uit în urmă, să văd dacă nu
m-am, cumva... „igaşizat”!), cu cât au răbdat mai
mult! Probabil, „greşeala” răbdării limpezind mai
bine şi mai sănătos (creştineşte!) germenii ÎNVIERII
NEAMULUI. Iată, un exemplu tipic (şi viu!) de „greşeală
fecundă”: dacă românii au comis greşeala de a nu-l numi,
în Academia Română, pe amicul nostru comun şi frate întru
Duh, atât de profund talentatul poet şi poeseist Eugen Evu –
iată că el a putut deveni academician...în ITALIA! „Accademia
Internazzionale IL CONVIVIO-
Italy”. Nici nu mai face pentru ca
să…continuăm acest mult prea “fecund” subiect.
MDP:
Poporul român nu e cu nimic inferior altor popoare europene.
Că nu avem un Goethe, dar avem un Eminescu şi atîtea alte
capete luminate care au făcut şi fac istorie. Ce ne lipseşte
totuşi?, şi din ce punct de vedere, ca să ieşim din impas ca
naţiune?
Prof. Dr. Adrian
Botez: Am răspuns, deja, mai sus
(am ajuns să mă...autocitez! – e grav de tot! – este tot
atât de periculos, cât şi a accepta adularea oglinzii!):
NIMIC! – decât ÎNVIEREA DE DUH – „puterea şi curajul şi
discernământul de a-şi cunoaşte darurile şi harurile de la
Dumnezeu – şi de a şi le apăra şi înmulţi, prin strădania
Duhului său ales”!
MDP: Dacă ar fi să
formulaţi cîteva capete de acuzare pentru puterile
mondiale şi pentru clasa politică autohtonă....
Prof. Dr. Adrian
Botez: Sunt atât de multe („capetele”
astea de acuzare!), cât nu le-ar încăpea hârtia ori pagina
web. Numai că nu-i de vină numai străinul, că tu accepţi să
fii călcat în picioare: el, în necuviinţa lui milenară,
încearcă! - tu n-ai dreptul să-l laşi, n-ai dreptul să nu-i
pui hotare, clare şi definitive. Din ce, oare, s-au alcătuit
palatele şi catedralele cele falnice (şi obraznice!), din
Anglia, Franţa, Spania, Portugalia, Austria...decât din
jefuirea criminală şi sfruntată, din partea
„socio”-luciferilor lumii - a celor prea blânzi şi
revoltător, de ”non-reacţionari!” – pentru mulţi
comentatori ai istoriei. În definitiv, eu nu-s prea bun
creştin, deci îi admir pe incaşii „de rând” (care
s-au păstrat în „legea” sufletului/Duhului lor, cu
preţul vieţii pământeşti!), mai mult decât pe împăratul lor,
Atahualpa, cel care a preferat să se creştineze,
lepădându-se de credinţa strămoşilor săi, pentru ca să nu se
chinuie, ars pe rug, de către spaniolii cei mârlani, hoţi şi
porcari, ci doar să fie spânzurat. Dacă Max Rich îţi cere,
spre pildă, Roşia Montană, tu, politician, dar şi tu, român
„de rând”, nu i-o dai. Nu pentru că eşti lacom şi
ticălos, precum Max Rich, ci pentru că nu-i a ta. Le-a
lăsat-o traco-dacilor, ca dar sfânt, Zalmoxis – iar
traco-dacii au lăsat-o ca dăruire mistică şi hristică,
valahilor. Deci, Roşia Montană „n-a
fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci
a urmașilor voștri ș-a urmașilor urmașilor voștri, în veacul
vecilor!!!” Minciuna
voiculesciano-băsistă (cei care se-aseamănă, până la urmă
tot se-adună!) cu “locurile de muncă” este o
imbecilitate pentru imbecili, fireşte: dacă am avea/păstra,
pentru “urmaşii urmaşilor noştri”, şi
aurul-argintul-uraniul-wolframul de la Roşia Montană,
executând extracţia cu români din România, pentru Statul
Român.. – …ce boală am căpăta/”ne-ar umple”, oare…?!
Deocamdată, suntem bolnavi cam aşa:
politicienii „români” (de fapt, TOŢI aflându-se în
război, deschis şi ticălos, cu poporul român!) – de Trădare,
iar noi, cei „simpli” (dar cât de „compuşi”
întru Duh am fost, în aceste Akes Samenos, sau în această
Grădină a Maicii Domnului!) - de Lene Spirituală, de Lipsă
de Responsabilitate, de Egoism Îngălat şi de Lipsă de
Reacţie Vitalistă şi de Duh. Poate, cum am zis mai sus, să
fie o încercare, pentru pentru neamul nostru, spre a da
mărturie mai limpede, despre Duhul nostru creştin - dar până
şi HRISTOS-Dumnezeu a pus mâna pe Biciul-FULGER
(transfigurator), când a dat piept cu înrăirea fără de leac
a zarafilor/”demonul Mamona”.
MDP: În capitalismul
românesc, cultura a devenit şi ea un fel de business?
Mai putem vorbi astăzi
despre unitatea dintre cultură şi societate, despre calea
spre universal prin naţional?
Prof. Dr.
Adrian Botez: „Calea spre universal prin naţional”,
preconizată de iluminatul mason Wolfgang Johann Goethe,
rămâne valabilă, oricâte eforturi de negare face, azi,
Francmasoneria U.E.. “Pacea
Europei înseamnă: pământ naţional şi cer comun”
(cf. art.
Rasă şi religiune, articol apărut în
“Gândirea”, anul XIV, nr.2, februarie 1935)
– afirma, pe bună dreptate, NICHIFOR CRAINIC. În ce priveşte
cultura ca „business” – da, este un fenomen tragic şi
grotesc: scriitorul-creatorul autentic este dat la o parte,
pentru că nu se supune „legilor pieţei” - legi care, la
rândul lor, pentru „sectorul” Adevăr al Creaţiei, se supun
„cocoanei” numită, cică: „political correctness” - iar
pentru pseudo-scriitorul, laş şi cu suflet de slugă şi de
tâlhar, „punga” capitalistului murdar (de sânge din
abatoarele de Viaţă şi Duh ale Lumii!) se deschide larg...De
ce anume ar fi în stare pseudo-creatorul, pentru a face să
triumfe impostura asupra autenticităţii Harului,
autenticitate care trebuie nu doar umilită, adusă „înpatru
labe”, la condiţia de ”cerşetor cu Har”? Răspuns: DE ORICE!
Iată ce declară (cu veselia şi uşurătatea handicapatului
mental!) un oarecare mucos, infatuat şi cu un tupeu pe
măsura amoralismului şi prostiei sale – Petre Flueraşu,
aşa-şi zice: -”Detergenţii şi
cărţile trebuie să fie tratate la fel pe piaţă”.
-”Lasă dracului principiile morale; când
ai de vândut cărţi care trebuie să se cumpere, nu trebuie să
te împiedici de nişte prostii cum sunt principiile morale”. -”Eminescu, azi, ar
fi un nimeni, care s-ar cocoşa pe computer şi Internet. La
fel şi Hristos”. -”Hitler şi Stalin
trebuie luaţi azi ca model, în ce priveşte dictatura
publicităţii”. -”Astăzi, totul se
vinde! Şi sufletul se vinde”. -”Eşti liber cu cât
eşti mai dependent şi mai manipulat de lucruri/obiecte şi de
reclamele TV!”. -”Dacă vrei să ai
succes pe România Cultural, lasă-l dracului pe Verdi şi pune
maneaua!” (o îndemna “fluieraşul” pe realizatoarea
emisiunii, o doamnă excesiv de reţinută în exprimare). -”Viaţa e
frumoasă.pentru că nimic nu contează!” -”Dacă aş scrie o
carte şi editorul mi-ar zice că nu se vinde, şi ar spune să
schimb ceva ca să se vândă – eu aş schimba totul! Dă-le
dracului de idei, cea mai tare carte e Codul lui
Da Vinci, şi cărţile lui Sandra Brown sunt
tari, şi Stăpânul Inelelor – pentru că se vând!
Vânzarea e totul, nu mă interesează personalitatea
scriitorului !” -”Totul este să mă
simt eu bine! Cultura secolului nostru este senzaţia!” -”Eu nu vreau decât bani, prin care să capăt puterea în lume!” etc. etc. etc. (vineri, 11 iulie
2008, în cadrul emisiunii radiofonice Chef de vorbe -
de pe România Cultural).
MDP: Este vremea să
re/punem pe tapet un concept relativizat în
ultima vreme: Patriotismul. Considerati că este un
sentimet perimat,
pentru că a fost exploatată cu asupra de
măsură în perioada anterioară loviturii
de stat din `89? Ce este patriotismul
democrat, stimate profesor Doctor, Adrian Botez, şi
cine mai scrie azi literatură patriotică?
Prof. Dr. Adrian
Botez: Pentru a vă răspunde, cu
vorbe mai clare şi mai înţelepte şi rezolute, decât
poate/pot plămădi inima mea/buzele mele, îl voi cita pe
multregretatul şi autenticul intelectual valah - Octavian
Paler: „Omul are o singură
patrie, restul sunt ţări”. Ca
şi în cazul mamei: ai o singură mamă (făptură sacră) –
restul sunt (cel mult) femei. ”Patriotism democrat”,
dragă şi stimată doamnă Maria Diana Popescu – nu există,
azi: “democraţia” masonică, din contemporaneitate –
vrea să desfiinţeze graniţe (“dintre state”, zic ei –
“dintre Categorii Divine de Duhuri”, zicem noi),
precum iluminiştii/”iluminati”, din veacul al
XVIII-lea, doar pentru ca să nu plătească taxe (pentru
mărfuri multe şi mult “plimbate”, pentru vânzare şi
profit maxim!) şi să nu-i plătească nici pe muncitorii lor
(creatorii acestor mărfuri “plimbate” pe suprafaţa
Terrei!), e mai ieftin (fireşte că da!) să-i transformi în
sclavi. Şi, atunci, nu le pasă că, odată cu apa pentru baie,
aruncă şi copilul din balie – că, odată cu “uniunile”
(europene, asiatice, americane) de bani, desfiinţând
PATRIILE de DUH – se autodesfiinţează, se sinucid identitar
şi, apoi, vital. Nu poţi ucide toţi pământenii, toată viaţa
de pe Pământ - iar tu să pretinzi că mai exişti. Vidul tot
vid rămâne, cu martori sau fără. ”Literatură
patriotică” scrie oricine se revendică, prin scrisul
său, de la o Limbă şi de la un Logos Specific/Orânduială de
Duh specific exprimat (care-i cât o PATRIE), imposibil de
identificat la alte popoare. Nu e nevoie să pronunţi, de 60
de ori pe minut şi de 3600 de ori pe oră, cuvântul “patrie”,
ca să se ştie că eşti român, din Patria România. Tot aşa cum
nu e nevoie s-o porţi, prin lume, ţinând-o de mână, pe mama
ta, pentru ca lumea să afle că nu eşti ouat, ci fătat.
MDP: Omenirea
trăieşte marile cataclisme ale civilizaţiei. Crize,
războiae, manifestări violente de stradă în multe ţări ale
lumii, violenţă, sex, manipulare, corupţie, şantaj, sărăcie,
şomaj, crimă organizată. Autointitulatele „elite mondiale”,
ele vor să schimbe lumea din rădăcini, aşa cum a vrut Marx
să devieze sensul de deplasare al societăţii, sau cum
Rimbaud a vrut să schimbe viaţa. Încotro este dirijată
lumea?
Prof. Dr. Adrian
Botez: Încotro este dirijată,
azi, lumea, de către „elitele” ei (de fapt, de
pseudo-elitele luciferice?! Spre beznă, spre
auto-desfiinţare. Dar aceasta, pentru că sunt tot mai puţini
(sau mai puţin vizibili!) RUGĂTORII CĂTRE HRISTOS – „CALEA,
ADEVĂRUL şi VIAŢA”! Şi tot mai vizibili „yesmanii” şi
ticăloşii (cu suflet de „Hanibal the Canibal”!), cei
peste orişice măsură de obraznici!
Franc-Masoneria Mondială (prin cămătarii ei, dar şi prin “savanţii
criminali”!) ordonă “teracidul”,
reducerea populaţiei Pământului, de la cca 7 miliarde -7
miliarde şi jumătate – la…CEL MULT 240 de milioane de
“humanoizi”, sclavi ai Corporaţiilor
Multinaţionale/Transnaţionale.
Iată ce zic (şi nu sunt decât două dintre
cele mai cunoscute voci masonice mondiale) aceste
pseudo-elite luciferice: "În scopul de a stabiliza
populatia lumii, TREBUIE SĂ ELIMINĂM 350.000 DE OAMENI PE
ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie să îl spun,
dar este la fel de rău să nu-l spun "
– cf.
J. Y. Cousteau,
1991 - explorator şi reprezentant UNESCO. Sau: -"Astăzi
lumea are 6.8 miliarde de oameni. Şi ar putea creşte până la
aproximativ nouă miliarde. Acum, dacă am face o treabă
foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală,
cu serviciile de sănătate şi control al reproducerii, am
putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la sută"
– zice însuşi.
BILL GATES). Şi sunt
sute de astfel de voci „elitisto-terestro-luciferice”.
MDP: Care ar fi cîteva din adevărurile
cutremurătoare de care v-ar fi teamă în
viitor? Prof. Dr. Adrian
Botez: Adevărul nu-i sperie decât
pe ticăloşi. Nu zic că n-am în mine, şi eu, „ca tot omul”,
un anume grad de ticăloşie – dar nu până într-atât încât să
fiu „cutremurat” (cel mult - profund, smerit emoţionat)
de Adevăr, dacă El poartă numele Singur Adevărat: HRISTOS.
MDP: Ce a înfăptuit
Prof. D. Adrian Botez, valoric vorbind, în timpul
prezentului, ca viitorul să vă recunoască? Prof. Dr. Adrian
Botez: Când voi ajunge în faţa
Lui, la Scaunul de Judecată, voi şti dacă am făcut vreo „brânză”
(„valorică”), trăindu-mi traiul, pe acest Pământ. De
vrut să fac bine, am vrut (că nu mi-a ieşit cine ştie cât,
asta-i altă poveste, care ţine de păcatele mele, de slaba
mea credinţă, care mi-a „înmuiat” tăria Cuvântului de
pe buze şi din „peana” scrisului); de muncit, ca să
nu pierd vremea dăruită mie, pe acest Pământ, de El - am
muncit, deh – poate nu chiar pe brânci, poate nu cât ar fi
trebuit şi încotro ar fi fost cu cale şi cât/cum se cuvenea
- dar nici nu pot să-mi reproşez multe, în
privinţa asta. De avut Har, ştiu că El mi l-a dat – dar dacă
l-am folosit bine - nu ştiu, parcă n-aş
zice că lumea e bună (cât/câtă e), pentru c-aş fi ajutat-o
eu, nu-i aşa?! N-am vrut să fac rău (cel puţin conştient),
am tot zis, în sinea mea cea „rânzoasă”, că fac bine
ce fac (vorbind, învăţând – învăţându-mă pe mine, căutând
căi să-i învăţ pe semenii mei, citind, judecând, scriind -
cu patimă/pătimire şi cinstit, până la durere), dar s-a
strâns, în ceruri, cam prea mult gunoi de-al meu, hâzenii
de-ale sufletului meu - nu ştiu când şi cum şi de ce şi
pentru ce. Nu se prea văd urmele „înfăptuirilor” mele, în
lumea asta - nici cât o urmă băloasă de melc. Un biet
păcătos, cu gură mare, cu faptă/făptuire mică/neglijabilă,
poate – cu dorinţe şi năzuinţe, fără dreaptă măsură, – asta
am fost, pe acest Pământ. Aşa simt, acum, cel puţin. Încă o
dată: să aşteptăm, pentru concluziile asupra utilităţii
vieţii şi trudei noastre, pe acest Pământ, în această Lume –
Judecata Lui. Nu vă temeţi că nu veţi afla răspunsul la
această întrebare: veţi fi şi domnia voastră, acolo, nu
departe de mine. Veţi auzi totul. Poate mult mai harnică şi
binefăcătoare Lumii, decât mine şi decât mulţi „muncitori
ai Lui”, din „via” Lui (şi veţi fi şi „decretată”,
final şi definitiv, astfel) – dar sub acelaşi cântar şi la
aceeaşi Judecată, dimpreună cu mine, păcătosul şi
pulberosul. La o bună vedere aici sau/şi „dincolo”!
Doamne, ajută omului (care, de mult, nu mai este „capodopera”
pe care ai întruchipat-o în cea de-a şasea ZI a Facerii) -
ajută, rogu-Te, Neamul care ne-a născut, prin Bună-Voirea
Ta! ajută-ne, ca rebegiţi fii ai Tăi, şi pe noi,
neputincioşii, slabii şi atât de trudit-păcătoşii!
Maria Diana
Popescu în dialog cu Prof. Dr. Adrian
Botez
[1]
N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992,
p. 12.
[2]
N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992,
p. 61. Teurgie = faptă în care lucrarea omului se
întrepătrunde cu lucrarea lui Dumnezeu.
[3]
-Ioan Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p.
86:”…el se înduioşa şi era răpus de dorinţa de a lua
asupra sa durerile tuturor oamenilor şi a da tot
ceea ce avea ca să fericească pe toată lumea”.
[4]
-Idem, p. 33:”Dispreţul lui faţă cu unii era
manifestarea iubirii lui către toţi” şi p.
29:”Eminescu nu era în stare să mintă, să trecă cu
vederea reaua-credinţă a altora(…)”. Iar la p.
99:”Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră,
zicea Eminescu: răutatea şi prostia omenească
(s.n.). În luptă cu aceşti
duşmani n-avem să discutăm, ci să lucrăm şi să
mergem înainte”( s.n.).
* A se
consulta Addenda, p. 362.
[5]
Mioara Căluşiţă-Alecu, Zamolxis, Ed. Gemenii SRL,
Buc., 1993, p. 14
*
Cf. I. Negoiţescu, Ist. lit. române, Minerva, Buc.,
1991, p. 108: “Eminescu este unul din cei mai
fabuloşi iluminaţi din literatura universală, dacă
acordăm vocabulei iluminării aura religioasă…” [6] -Eu - este starea de limitare expresivă a lui el/ea (vezi M. Şora, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Cartea Românească, Buc., 1990): el/ea este infinitul amorf-neiritat, suficient sieşi, neutral. Eu: a) deschidere nostalgică în faţa originarului (el/ea), pentru a activa funcţia de recuperare a Logos-ului, b) închidere temătoare întru un sine ciuntit, niciodată suficient sieşi, totdeauna marcat de starea de criză (eu-de-criză), de groaza responsabilităţii de a-l exprima-cuprinde pe nemărginitul el/ea; rezultă o permanentă teroare a laşităţii: atât groază faţă de responsabilitatea expresivă, cât şi groază faţă de renunţarea recuperatoare întru divin - activarea funcţiei expresive a Logos-ului. Tu - este zona de fugă laşă de responsabilitate, a lui eu, un refugiu temporar, până la “curajul” de a se re-dizolva în neutralitatea el/ea.
|
|
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien) |
