Biserica din închisoare

Radu CĂJVĂNEANU

jurnalist

Impresii si pareri personale in FORUM

Camera de lucru a părintelui Thoader Peţenchea, preot capelan la Penitenciarul de maximă securitate de la Botoşani, are aproximativ dimensiunile unei chilii. Sau ale unei celule. Două persoane nu au loc să treacă una pe lângă alta. Trebuie să se înghesuie; sau una să se dea deoparte pentru a face loc celeilalte.

În încăpere se găsesc: un birou minuscul, câteva etajere, icoane şi flori, În această cameră – chilie – celulă părintele Thoader Peţenchea şi-a petrecut mai bine de 12 ani din viaţa aspră de preot capelan.

Astăzi (marţi, 31 octombrie – n. red.), părintele Thoader Peţenchea va săvârşi ultima slujbă în capelă, înainte de a trece la o nouă ascultare. Îi place chiar să glumească puţin: „Azi ies din puşcărie”.

Având în vedere că marţea este şi zi de „liberare” a deţinuţilor vorbele părintelui Peţenchea spun destul de multe...

Capela Penitenciarului este deocamdată puţin populată. Credincioşii bisericii din închisoare nu vin rând pe rând la slujbă, ca la o biserică obişnuită. Ei sunt aduşi toţi odată, sub pază severă.

Capela Penitenciarului a crescut încet – încet în decursul anilor. Potrivit ritmului de colectare a fondurilor şi de obţinere a diverselor autorizaţii. Dar a crescut în mod natural. Aşa cum creşte o floare frumos colorată şi înmiresmată într-un vas de pământ negru.

Printr-o schimbare de necrezut pereţii şi ferestrele dreptunghiulare ale unor încăperi cenuşii din pavilionul administrativ au devenit bolţi şi arcade, tavanul s-a înălţat şi acum e turlă iar pereţii s-au împodobit cu picturi.

În icoanele din biserica închisorii din Botoşani Iisus suferă ca un încarcerat în camera de recluziune. Iar Maica Domnului şi Mironosiţele Îl plâng, aşa cum bocesc uneori maicile şi surorile deţinuţilor pe la poarta închisorii. Unele picturi de pe catapeteasmă, făcute de un fost deţinut, deşi executate în stil bizantin, au ochii tulburători, în care culorile aleargă în vârtej, precum în tablourile lui Van Gogh.

Prin iscusite modificări arhitecturale capela iniţială s-a extins şi s-a completat. Noua intrare a Bisericii se deschide dincolo de zidurile care încercuiesc spaţiul propriu – zis de detenţie, spre curtea interioară a penitenciarului. Astfel, atunci când vin la biserică, deţinuţii pot pregusta şi un aer de libertate concretă.

Noua extindere, cu bolţi şi coloane, are şi un balcon spaţios în care pot sta oaspeţii. Sau gardienii, care, astfel, pot să supravegheze mai bine pe deţinuţi.

Până începe slujba se deapănă istorisiri horror cu deţinuţi. Poveşti oribile, crude, îngrozitoare. Certuri aprige şi răzbunări cumplite. Nu le mai facem publice. Are grijă presa „de senzaţie”.

Noi, ascultătorii acestor povestiri îngrozitoare, încercăm să explicăm setea cumplită de răzbunare a deţinuţilor şi pe seama filmelor si emisiunilor de tot felul. Cele care „predică” sub toate formele răzbunarea - şi nu iertarea. O răzbunare, dacă se poate, cât mai cruntă cât mai sadică. Ajungem totuşi la concluzia că închisoarea reprezintă o lume aparte, greu de înţeles pentru cine se află în afara gratiilor. Iată că vin şi deţinuţii. Pentru slujba de adio a părintelui Peţenchea au fost aduşi mulţi tineri. Privim cu absolută surprindere cum se bulucesc toţi la icoana Maicii Domnului aflată pe direcţia lor de înaintare. Ca o turmă de mioare la ieslea cu bunătăţi. Acum înţelegem cu adevăr expresia aceea, folosită de mai mulţi sfinţi părinţi, când spun despre un păcătos că „aleargă să ceară mila lui Dumnezeu”.

Apoi păşesc cu sfială prin faţa Altarului. Mai timizi, mai temători, parcă, se închină la icoana Dreptului Judecător. Începe slujba, oficiată de părintele oaspete Vasile Acatrinei şi părintele Theoder Peţenchea. Răspunsurile la strană sunt date de un mic cor al deţinuţilor la care se adaugă vocile noastre, ale oaspeţilor.

Dacă vrei să urmăreşti reacţiile deţinuţilor în timpul slujbei privindu-i direct, nu prea ai şanse. Au o artă desăvârşită de a simţi cea mai mică încercare de supraveghere. Şi astfel vei întâlni atitudini rigide, complice sau chiar agresive.

Trebuie să-i „furi” cu coada ochiului, cât mai discret cu putinţă. Şi atunci vei vedea, după minuscule tresăriri, îngândurări, plecări şi înălţări că rostirea Cuvântului capătă, în acest cadru special, un înţeles aparte. Mişcarea interioară a sufletelor celor osândiţi seamănă cu o puternică furtună care se face simţită nu prin tunete şi ropote, ci printr-un roi de mici fulgere tăcute şi intense.

„Furate” din ochi, chipurile acestor tineri par incredibil de inocente şi curate. Nu recunoaştem nimic din viclenia groasă, aroganţa neruşinată şi îmbuibarea nesătulă a marilor vinovaţi nepedepsiţi care defilează sfidător pe la parchete şi prin şouri de televiziune. Sau – cine ştie poate – deţinuţii oficiali ai sistemului au învăţat să se prefacă atât de bine?

Vibraţia încordată a rugăciunii tălăzuieşte spre uşile chiliei părintelui capelan. Câte taine întunecate, câte mărturisiri înspăimântătoare s-au sfărâmat la poarta îngustă a micuţei chilii?

Noi, cei „liberi”, neosândiţi la temniţă grea şi de maximă siguranţă, ne simţim dintr-o dată părtaşi şi responsabili la vinovăţia lor încadrată juridic. Ne vedem aşa cum suntem: zgârciţi, nemilostivi, făţarnici, lacomi, neînfrânaţi şi trufaşi.

Parcă spre iertarea păcatelor începem să cântăm mai cu inimă. Deţinuţii se uită la noi şi nu înţeleg. Pe urmă glasurile noastre se contopesc la Crez şi la Tatăl nostru.

După slujbă, deţinuţilor le sunt împărţite iconiţe, cărţi de rugăciune şi pachete cu alimente pregătite de harnicele gospodine ale Parohiei Sf. Spiridon din Botoşani.

Câţiva tineri, parcă neîndurându-se să se despartă, rămân mai la urmă. Doamna Maria Ichim, care are multă experienţă, fiindcă a predat cursuri de alfabetizare la Penitenciar, îi mângâie şi îi sărută părinteşte pe fiecare.

Dacă oamenii ar purta etichete, pe capetele lor ar scrie : ucigaş, tâlhar, hoţ, proxenet… Dar aşa, toţi arată ca nişte tineri. Nişte tineri puţin dezorientaţi care au nevoie de o mângâiere maternă.

Se spune despre aceşti deţinuţi că au un talent deosebit de a subtiliza anumite lucruri. Victimă a lor a fost chiar şi un domn judecător venit odată, într-o inspecţie. L-au „uşurat” pe bietul om de borsetă, cu toate actele şi banii. Actele le-a primit înapoi dar banii nu au fost găsiţi niciodată.

În acest context merită de povestit o întâmplare petrecută la capela Penitenciarului în timpul unei slujbe religioase oficiată acum câţiva ani. Pe marginea unei ferestre, în spatele unui grup de deţinuţi şi la îndemâna lor, a fost uitată, de asemenea, o borsetă. Borseta conţinea acte, bani, un aparat foto digital şi un reportofon. La sfârşitul slujbei, după plecarea deţinuţilor, borseta a fost găsită la locul ei , cu tot conţinutul intact.

Întâmplarea e cu atât mai credibilă cu cât deţinătorul borsetei este chiar semnatarul acestor rânduri.

Radu CĂJVĂNEANU

jurnalist

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)