|
În lumea mirifică a basmului
Convorbire cu scriitoarea Elena Cesar von Sachse
Liviu Vălenaş -
Germania
Impresii si pareri personale in FORUM
- Stimată d-nă Elena Dittrich, pentru început, de unde v-aţi luat
pseudonimul sub care scrieţi?
- Cesar este numele meu de fată, iar Sachse numele prietenului meu
german, cu care stau împreună de zece ani de zile. Vedeţi, e simplu...
- Dacă cu pseudonimul ne-am lămurit, să ne spuneţi acum care a fost
cariera dvs., înainte de a debuta, relativ tardiv, ca scriitoare...
- M-am născut la 28 iulie 1947 în Arad. Provin dintr-o familie nevoiaşă,
mi-am terminat cu destulă greutate, din cauza situaţiei financiare
precare, liceul la seral. Înainte am urmat o şcoală profesională la
Timişoara. Facultate nu am mai făcut. Am lucrat în Arad 25 de ani, în
funcţia de casieră de unitate, la Cooperativa "Hygiena". Am făcut parte
şi din lotul României, ca manechin pentru coafuri. În această calitate
am făcut numeroase deplasări în străinătate, însă aproape toate numai în
ţările CAER (Moscova, Sofia, Budapesta etc.), 20 de ani am fost
manechin.
- Cu Securitatea nu aţi avut probleme?
-Nu. Ce să urmărească de la mine Securitatea? Eram doar un copil sărac,
dintr-o familie săracă, iar politica nu m-a interesat niciodată.
- Când v-aţi luat lumea în cap, când aţi părăsit "raiul lui Ceauşescu"?
- Destul de târziu, la 40 de ani, în 1987. Am profitat de faptul că mi
s-a aprobat o vizită în RFG, la o mătuşă de a mea. Înapoi nu am mai
venit... Nu cred că Ceauşescu m-a regretat, avea alte probleme pe cap...
În Germania am lucrat zece luni la o fabrică de pielărite şi apoi vreo
zece ani la firma Sachse, specializată în microfilme.
- O carieră aproape banală, cum aţi ajuns atunci la scris?
- Acum trei ani firma a dat faliment (de un an prietenul meu a
repornit-o, acum exclusiv ca o afacere de familie) şi neavând ce face,
m-am aşezat în faţa unui computer primit cadou şi am început să scriu
poveşti pentru copii. După două, trei povestiri, mi-am dat seama că
"treaba merge" şi am continuat. Când am scris 14 poveşti le-am adunat
într-un volum, destul de gros, de 418 pagini şi l-am întitulat "Ţara
fericirii". Volumul a apărut în anul 2003 în România, la editura "
Fundaţiei Desire" din Cluj.
- Ce fel de poveşti?
- Poveşti pentru copii, povestiri fantastice, basme propriu-zise,
povestiri cu animale. Volumul a ieşit gros, aşa e la modă acum, să ne
gândim numai la "Harry Potter".
- Iar Paul Goma a spus odată; "Nu am timp să scriu scurt"... Dar de ce
poveşti şi nu un roman?
- Probabil pentru că iubesc copii, am şi eu o fetiţă. Pe urmă o carte de
poveşti m-a fascinat, pentru că am gândit-o ilustrată, cu desene
frumoase, în culori. Deci o combinaţie între scris şi pictură. Cu greu
mi-am găsit acum un ilustrator, o desenatoare foarte talentată din Arad.
Următoarea carte a mea va fi ilustrată de ea. A doua carte are însă o
istorie interesantă. Intrând în contact cu un grup de 30 de copii din
Sighet, pentru drăgălăşenia lor am decis să le scriu un volum de
povestiri. Greutatea principală a acestei cărţi a fost să împart în mod
egal cele 30 de nume. Volumul va apare tot la Cluj, în anul viitor şi va
chema "În Ţara Poveştilor Străbune". Cum am mai spus, va fi bogat
ilustrat. Mă ajută la corectură fratele meu, Alexandru Pecican, care
este cadru universitar, doctor în istorie la Universitatea Babeş-Bolyai
din Cluj.
- Nu v-au surprins cronicile elogioase, unele apărute în reviste
literare de prestigiu ("Steaua" de pildă), după primul dvs. volum?
- M-au surprins total, nu m-am aşteptat la aşa ceva!
- Dar dvs. mai aveţi şi alte preocupări artistice...
- Da, aşa este. Tot pentru copii am scos la Arad un disc compact la
studioul fratelui meu, un alt frate, Constantin Fenig. El locuieşte tot
în Germania, la Heilbronn, însă a revenit acasă, măcar printr-un studio
de înregistrări, foarte modern, pe care l-a făcut la Arad. Înainte am
scos un alt disc compact, cu muzică compusă de mine, pe textele mele şi
ale lui Daniel Renon. Acum mă pregătesc să scot încă un disc compact,
tot pentru copii, cu 14 melodii şi tot la studioul de înregistrări din
Arad al fratelui meu. Cântă o fetiţă în vârstă de numai zece ani, Anca
Manea, şi ea arădeancă.
- Proiecte?
- A treia carte deja am început-o, se numeşte "Cămaşa purpurie".
- Ardelenii sunt greu de pornit, dar apoi şi mai greu de oprit...
- Aşa este. Nu sunt eu ardeleancă? "Cămaşa purpurie" e mai degrabă un
roman fantastic, fantasticul se va împleti cu aventura. În fond nu a
fost toată viaţa mea, cel puţin până acum, o aventură?
- Da, dar o aventură a spiritului...
Nürnberg, septembrie 2005
Liviu Vălenaş
|
