|
|
|
|
            |
|
|
DAŢI-MI ÎNAPOI LIMBA ROMÂNĂ!
LECTURA – CA ACT DE FORMARE A
CARACTERULUI
Biblioteca – acest leagăn în miniatură al
marilor spirite şi civilizaţii – nicicând n-a simţit o mai acerbă nevoie
de purificare, de scuturare şi cernere a prafului aşternut incognito pe
ideologice şi fără de noimă, tomuri complete, separate, alese. În pofida
faptului că nici praful n-ar fi avut dreptul, el încălca orice normă a
bunului simţ, orice drept
de control trecând peste cele mai înalte
exigenţe. Se insinua la început timid ca apoi să se instaleze
confortabil pe coperţile cartonate, pânzate, broşate, pe chipurile
veşnic surâzătoare de pe supracoperţi închipuind omagii, imnuri, ode,
epode şi alte simbolice forme de adulaţie falsă. Era neîndoios, colţul
din bibliotecă cel mai puţin agreat, cel mai puţin vizitat, cu atât mai
puţin solicitat, dacă nu ignorat pe de-a dreptul. Şi printr-o strategie
unanim acceptată
de către bibliotecare, aşezat întotdeauna
la ieşirea din instituţie pentru că niciodată, nimeni n-ar fi fost
tentat să-l jefuiască. Chiar şi cel mai înrăit cleptoman, într-un
cabinet ideologic ar fi devenit cumsecade!
Mă gândesc la bieţii şi nevinovaţii
copaci, dacă ar fi ştiut cât de făţiş duşmăniţi vor ajunge, cum se vor
uita oamenii la produsul lor finit, cu priviri piezişe, s-ar fi lăsat,
desigur, pradă flăcărilor sau ar fi murit în picioare şi nu ca aici,
înghesuiţi în acest sanctuar răbdător şi supus umilinţei ca nicicare
altul, îngăduind ani şi ani povara politizării forţate, a orbirii fără
precedent şi fără şansa de a schiţa cel mai mic gest de refuz, de
apărare.
Rafturi gemând, scârţâind şi oftând din
rărunchi cu fiecare op samavolnic intrat în „acasa” din carte, în
matricea spiritului şi care, din când în când numai, ca un veritabil
avertisment, se prăbuşeau cu ostentaţie, dorind parcă să se scuture ca
de o gheară străină, îngreunându-le respiraţia, ca de un lanţ ruginit
care le împiedică mersul înainte.
Astăzi, aerul purificat la flacăra slovei
ar trebui să-ţi prime
nească lăuntrul. Dar primejdiile sunt de altă
culoare. Nu mai sunt roşii. Ele au căpătat izul pornografiei şi al
prostului gust cu nume de kitsch, de cea mai joasă speţă, maculând
paginile unor cărţi care ar fi putut fi onorabile.
Scriitori maturi ori tineri îşi deversează
lăturile trupeşti şi sufleteşti în pagina albă, cu gândul obscur de a
produce oarece senzaţii tari cititorilor. Dar nu reuşesc decât nişte
jalnice kitsch-uri obscene şi de cele mai multe ori scabroase care nu le
fac cinste.
Orice scriitor ar trebui să se respecte în
această privinţă. Ceea ce face omul în alcov nu trebuie supus privirii
altora, nici comentat, nici disecat. Trebuie trecut sub tăcere ca un
secret al lor de care nu au cum să se laude. Abjecţia care a ieşit la
lumină o dată cu aşa-zisa democraţie
(democraţie nu vine de la
demo?) –
a atins cote inimaginabile. Până şi un
elefant ar roşi şi s-ar retrage într-un loc ascuns să moară în linişte.
Până şi jivinele îşi caută un loc retras ca să se împerecheze. Şi totul
după un ritual ancestral pe care-l urmează.
Exhibiţioniştii ar trebui să plătească
impozit pe fiecvare cuvânt obscen, că tot se pun impozite pe orice. Prea
au fost lăsaţi în voia poftelor lor nesăbuite.
Ştiu că scriind acestea, pot fi acuzată de
pudibondism dar nu pot să-mi schimb părerea. Am slujit o viaţă întreagă
Cartea, Cuvântul care pentru mine au fost şi au rămas sfinte. Nu pot să
le privesc tăvălite în noroiul veacului, e o imagine care-mi repugnă la
fel cum nu pot
privi o carte azvârlită pe jos şi primul
imbold este s-o ridic şi s-o şterg de praf, s-o aşez la locul ei în raft
sau pe masă. Pe masa pe care se servesc bucate. E o deformaţie
profesională, ştiu.
Mângâi cu ochii, cu fruntea, cu sufletul,
rafturile subit degajate ale unei biblioteci publice, primind generoasă,
cărţi de literatură adevărată, cărţi de cultură generală şi de
specialitate, atât de necesare acum şi oricând tuturor, nu numai
tinerelor generaţii.
„Iată nişte cărţi cinstite” – îţi spui –
răsfoindu-le cu recunoştinţă şi infinită tandreţe, răsfoindu-le
delicatele file, aşa cum ai răvăşi pletele iubitului sau copilului tău,
pentru simplul motiv că nu s-au lăsat împinse pe făgaşul ameţitor al
amăgirii, nu s-au lăsat agresate de cuvinte triviale. Şi au rămas
destule asemenea cărţi, din fericire. Va trebui să explorăm la maximum
acest spaţiu sublim şi curat, dăruit nouă şi hrănindu-i pe toţi
muritorii cu spiritul celor nemuritori; va trebui să-l redescoperim,
fiecare vizită în bibliotecă să însemne o veritabilă expediţie, să
respirăm din nou
fără saţiu lumina cunoaşterii, făcându-ne
din ea un veşnic amnar cu ajutorul căruia să aprindem în plină zi, fără
preget, sufletul tuturora.
Personal, nu cunosc o ardere mai mare
decât cea generată de focul cel sacru al cărţii.
Îmi amintesc, când eram în gimnaziu aveam
abonament la 8 biblioteci în oraşul meu: judeţeană, municipală, casă de
cultură, club, şcoală, biblioteci stradale (astăzi nu mai sunt!!!). Şi
nu întârziam data returnării lor, ba eram supusă de bibliotecari
(adevăraţi profesionişti – iubitori de carte şi nu simpli funcţionari) –
de fiecare dată unor sumare examene, trebuind să povestesc rezumatul
fiecărei cărţi. Eram întrebată, cel mai adesea, ce-am înţeles eu din
cartea respectivă. Educaţia care se făcea prin lectură a fost pentru
mine un suport
extraordinar. Acest exerciţiu de memorie
mi-a ordonat şi structurat mintea. Descopeream scriitori noi, le citeam
toată opera, cu bucuria unei expediţii într-o ţară necunoscută, pe un
tărâm magic pe care păşeam în vârful picioarelor, să nu sperii
personajele. De cele mai multe ori, mă făceam părtaşă la aventurile
eroilor, mă transpuneam în peisaj şi luam atitudine.
Lectura a însemnat pentru mine un
stimulent, un dar fără seamăn,
o jucărie nesperată, şi nu o pedeapsă, aşa
cum constituie pentru copii, în ziua de azi: o penitenţă dacă nu sunt
cuminţi. De aceea, copiii capătă o repulsie faţă de actul lecturii.
O persoană aflată ani şi ani la cârma
culturii gălăţene, îmi interzicea, cu doar câteva zile înainte de actul
izbăvitor din decembrie 1989 – să folosesc într-un expozeu, cuvântul
suflet, de teamă să nu fim consideraţi
mistici. Tot aceeaşi distinsă persoană mi-a cenzurat cu nemilă sintagma
focul cel sacru – neînţelegând deloc
despre ce foc e vorba – şi nu pentru că expresia nu i s-ar fi părut
întrutotul originală, ci pentru că acest
cuvânt „sacru” era pe atunci strict interzis. „Ce atâta foc sacru” –
spunea persoana care se instalase comod în fotoliul culturii – ce atâtea
flori şi metafore? – se mira, mărunţind iute din buze şi
silabisind cuvintele mai dificile, bătând
aritmic cu un creion negru în blatul melaminat al biroului „propriu şi
personal”. „Ce, cărţile sunt flori?” – mă întreba cu ochi mijiţi în
efortul suprem al înţelegerii textului. Da, stimată tovarăşă, cărţile
pot fi şi flori înmiresmate care-ţi bucură ochiul, nările, mintea,
sufletul, inima.
„Taie florile, taie sufletul!” a venit
implacabil verdictul. „Mai sobru, tovarăşa, mai sobru!”
Am mutilat. Am tăiat sufletul după
comandă, în mii de bucăţi, l-am fărâmiţat azvârlindu-l în
pustiile vânturi. Am tăiat focul cel
sacru, o dată cu florile, o dată cu inima. Şi ce-a rămas din preţiosul
material ideologic? Genericele, scrise evident, cu majuscule.
Istoria se repetă, dar, de data aceasta,
cu altă conotaţie, la fel de dăunătoare. Conotaţia este trivială,
frustă, obscenă. Limbajul stradal, de gang, de şanţ a luat locul celui
elevat, elaborat de scriitori. Limbajul manelistic a luat locul
arpegiilor şi solfegiilor clasice.
Confundăm literatura cu partea cea mai
abjectă a vieţii. Întinăm. Profanăm pagina. Ca şi când n-ar fi suficient
revărsarea valurilor de ură, de invidie, de orgolii fără acoperire cu
care se bălăcăresc autorii.
Jalnice vremuri am ajuns, „vai de mămulica
noastră!” – cum ar fi spus Parohul de la Rohia, părintele Nicolae
Steinhardt. Triumful bestiilor şi secăturilor, al oamenilor fără nici un
scrupule. Doar aceia ajung să-şi dispute un loc în fotoliile aurite ale
culturii (de gang, de şanţ, ce mai contează?). Oamenii cumsecade nu au
ce căuta aici, fiindcă locurile sunt toate ocupate, ba se înghesuie
doi-trei pe acelaşi loc, strecurându-se cu genunchii şi coatele.
„Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul!”
– scria Antoine de Saint Exupery. Numai aşa vei găsi calea deschisă de
la inima ta spre inima oamenilor.
Un pasionat de carte, mare animator şi
veşnic nesăţios consumator de artă, el însuşi artist nonconformist din
spaţiul danubian al Galaţiului şi care azi, din nefericire, nu mai e
printre noi, spunea odinioară: „Dacă aş fi sculptor, mi-aş închina viaţa
unei singure opere: monumentul cărţii”. Şi chiar reuşise, cu mulţi ani
în urmă, rod al migalei pe care doar dragostea poate s-o justifice, să
desăvârşească un asemenea monument, o machetă din lemn, sculptată de el
însuşi – şi căreia i-a dăruit o fărâmă din
sufletul său neliniştit dar generos peste
poate,
operă aşezată pe un soclu înfăţişând harta
României mari şi deschizându-şi ca o pasăre albă, aripile către oameni.
O uriaşă carte deschisă, având gravată pe filele-i deschise pentru
totdeauna, înţelepciunea poporului român. Era ca o invitaţie de a păşi
în Carte ca-n Ţara Minunilor. O Coloană infinită susţinea această operă
măiastră a omului de suflet Vasile I. Cireş, artist al cărui nobil ideal
a fost toată viaţa zămislirea monumentului cărţii, o coloană a
eternităţii spiritului românesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic,
operă care ar fi trebuit să-i pecetluiască omului, trecerea la cele
veşnice.
După nedreapta sa dispariţie dintre noi,
Monumentul Cărţii s-a rătăcit ani de zile prin subsolurile birourilor
somptuoase ale municipalităţii, revendicându-şi un locşor în oricare
punct al urbei. Pentru realizarea acestui proiect din oţel inox, nu
existau, desigur, fonduri suficiente la dispoziţie, aşa că el s-a
pripăşit pe undeva, cine ştie prin ce ungher, deşi ar fi meritat pe
deplin dreptul la nemurire. Eu l-aş fi aşezat cu smerenie în curtea
Bibliotecii Judeţene „V.A.Urechia”. Nicăieri ca acolo
nu s-ar fi simţit mai „acasă”, nici un loc n-ar fi fost mai potrivit –
mărturie că literatura – această inestimabilă comoară – e accesibilă
tuturor şi din care orişice om are dreptul să se hrănească, precum
dintr-un veritabil corn al abundenţei.
Tot ce trebuia spus până acum, îndeobşte,
s-a spus, nu e cazul să mai inventăm motivaţii.
-Bine, dar cu memoria ce facem? m-a
întrebat un copil preocupat să învârtă pe degete roata istoriei, aşa cum
învârteam noi în copilărie globul pământesc între index şi arătător.
-S-o dăruim împrejurărilor care nu au avut
niciodată nevoie să se sprijine pe muşuroaie întregi de cuvinte sterile.
Ar trebui să strig:
Mă risipesc vouă dăruindu-mă, cum
risipeşte florarul seminţele lui peste, reavăn, pământul. Vorbele mele,
slobode azi, aşează cărămizi noi la temelia iubirii de semeni. Vă
privesc în oglindă cu sufletul care priveşte parcă, pentru întâiaşi
dată, fără dioptrii forte şi mă bucur de voi, oameni, mă bucur o dată cu
voi, chiar dacă mă bucur plângând.
Revin în spaţiul de graţie al bibliotecii.
Nu uit să arunc o privire încăperii destinate copiilor. Şi ei au fost
vitregiţi, frustraţi de eroii din basme, impunându-li-se cărţi cu altfel
de „eroi”. Se ştie prea bine. Copiii nu mai aveau acces la minunatele
poveşti de care şi nouă, adeseori, ni se face un dor asiduu. Ei nu-i
cunoscuseră, poate, pe Micul Prinţ coborât de pe planeta lui
necunoscută, un asteroid unde stelele râd şi o floare fără de seamăn pe
lume,
cu doar patru spini îşi pregăteşte cu
grijă veşmântul ca să bucure ochiul. Pe Habarnam şi prietenii lui,
prichinduţi şi prichinduţe, pe Alice în Ţara Minunilor, pe Vrăjitorul
din Oz, Mary Poppins pe Prinţul Fericit,
Mica Sirenă, Fetiţa cu chibrituri
şi pe atâţia alţii. Tărâmul poveştilor lor
era înţesat cu simboluri neînţelese ale ctitoriilor victoriei
socialiste. Castelele din basm nu era decât palatul republicii spre care
nu aveau dreptul să arunce nici măcar pe furiş o privire, pentru că
nişte oameni mari, în uniforme foarte albastre, îi dirijau pe alte
străzi, alte trotuare, pentru a nu fi orbiţi de lumina stânjenitoare. Ei
bine, aceste palate şi castele nu erau deloc locuite de prinţi şi
prinţese, de crai şi de crăiese, împăraţi şi împărătese, ci doar de doi
căpcăuni urmaţi de o suită interminabilă de slujitori, cu spinările
ajunse, de atâtea temeneli, ca nişte veritabile semne de întrebare. Şi
nu ştiu de ce-mi vin în minte, nedreptele discriminări rasiale,
reflectate până şi în firmele luminând exorbitant ale Americii Latine
„Only for white men”. Dar oare nu trăisem într-una din cele mai drepte
orânduiri, în care oamenii erau perfect egali? Întrebări tardive acum.
Copiii au fost totuşi nevoiţi, ca la
grădiniţă şi şcoală, în calitate de şoimuleţi revoluţionari şi pionieri
revoluţionari să-şi manifeste fără rezerve „dragostea noastră fierbinte/
pentru-al nostru preşedinte”. La vârsta de 4-5 ani ştiau pe de rost
evennimentele anului, inclusiv pe cel din noiembrie, chiar dacă nu
înţelegeau bine ce-i acela un „congres” ştiau fără doar şi poate, cine
trebuie reales în cadrul acestuia.
Poate că unul dintre cele mai mari păcate
săvârşite în acei ani de întunecată glorie a fost ideea sinistră de a
inocula în sânge copiilor, microbul politicii. Nu începuseră a citi şi
ştiau pe de rost lozinci şi sloganuri. Cu sufletele mai albe ca
ghioceii, cu glasurile mai cristaline decât oricare clinchet auzit
vreodată, şcolarii, mlădiţele primăverilor noastre erau obligaţi să
rostească solemn (şi vai de acel micuţ care tuşea, satrănuta, voia pipi
sau se scobea în năsuc în aceste momente festive): „Noi, primăvara
patriei, noi viitorul/ cu graiul inimii cel mai ales/ venim să omagiem
al XIII-lea congres,/ partidul, ţara şi conducătorul.// (scrise cu
majuscule) Epoca Ceauşescu e lumină/ în care ne-am născut şi învăţăm /
Iubit conducător ne avântăm/ ca demni urmaşi spre anii ce-or să vină”
(Fragment din Salutul Organizaţiei Pionierilor exprimat la tribuna celui
de-al XIII-lea Congres al PCR).
„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic.
Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea într-una lămuriri” –
spunea acelaşi Exupery şi pilda aceasta ne scrijelă conştiinţele.
A trebuit să-i purtăm din nou cu paşi
potriviţi şi privirile blânde pe micuţi în lumea atât de jinduită a
basmelor din care lesne ei desprind ce-i bine şi ce-i rău, întrucât un
copil căruia i s-au furat basmele şi poveştile este un copil jefuit de
copilărie.
Să le dăruim înapoi copilăria. Au mare
nevoie de ea acum şi totdeauna.
Din nefericire, bibliotecile existente în
momentul cotiturii din decembrie 1989, au dispărut, toate, sub tăvălugul
democraţiei care a absorbit şi distrus tot ce era bun construit în zeci
de ani. Edificii de cultură transformate în mall-uri, în restaurante sau
baruri, în spaţii comerciale. Ce-a mai rămas?
Praful de pe sufletele noastre.
Să-l ştergem şi să pornim din nou,
proaspeţi, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii, mână-n mână, umăr lângă
umăr şi tâmplă atingând tâmplă, să construim noi edificii sufleteşti,
mai trainice şi mai frumoase, aşa cum spune cântecul „Podul de piatră”,
care s-a dărâmat.
Apele vor veni, se vor revărsa, dar
pietrele vii care suntem noi, vor rămâne, în albia, aceeaşi, care se
numeşte, de peste două mii de ani, limba română. CEZARINA ADAMESCU
http://www.agero-stuttgart.de 12 noiembrie 2011
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
