|
“De ce SONETUL?”
Interviu cu poetul braşoven
Adrian Munteanu
Dr. Corina Ungureanu-Kiss,
Germania
Poetul,
jurnalistul şi actorul Adrian Munteanu s-a născut la Braşov
(21.08.1948). Scrie la mai multe reviste naţionale (Apostrof, Ardealul
literar, Astra, Vatra veche, Luceafărul etc.) şi internationale (Lumină
lină, New York, Romanian VIP, Australia, Atheneum şi Observatorul,
Canada). Este autorul a cinci volume de sonete. A obţinut numeroase
premii pentru interpretare teatrală şi regie, iar actualmente este
membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. În anul 2003 face un turneu
lung în Canada - cu spectacolul “Poveşti fără
sfârşit” realizat în totalitate (scenariul, regia, scenografia,
ilustraţia muzicală şi interpretarea actoricească).
Corina Ungureanu-Kiss: Domnule Adrian Munteanu “faceţi parte din familia
selectă a autorilor de sonete” (scriitorul Răzvan Ţupa). Ce v-a făcut să
vă îndreptaţi pe drumul SONETELOR? Ce este de fapt un sonet?
Adrian
Munteanu: Aşadar să începem cu definiţia. Poate nu e rău să ne
reamintim, mai ales că astăzi, după cum spunea regretatul Marin Mincu,
spre această specie pretenţioasă, de rafinament estetic maxim, se
îndreaptă doar cei mai curajoşi. Sonetul este o formă fixă de poezie,
compusă, obligatoriu, din două strofe şi două terţine. Numărul de silabe
al fiecărui vers este şi el prestabilit, ca şi maniera în care rimează
versurile între ele. Aşadar restricţii pe toată linia. Dar ce
muzicalitate !!! Îl consider culmea armoniei şi expresivităţii poetice.
Puţini se încumetă, şi mai puţin izbutesc să-l ducă la o formă
acceptabilă.
Eu sunt
Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul
de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă
detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este
că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de
alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât
nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un
sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri
frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat,
dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu
finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de radio mi se
părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am
gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale
trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi,
într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea
10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o
carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am
numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am
vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele
noastre. Cum ? Intrând în toate şcolile generale, în fiecare clasă de la
1 la 4, în tot judeţul Braşov. Când se încheia anul de învăţământ,
băteam taberele şcolare. Cam asta este : pe la noi, cel ce scrie face şi
pe managerul. Încă nu are obiect de activitate impresarul literar. Când
am terminat cu cărţile pentru copii, într-o după amiază de care îmi aduc
aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de
făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi
pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi
nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite
aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai
dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai
frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi
muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie
intelectuală, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A
ieşit repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu
mi-ar fi sunat bine aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa,
convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers
înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu
mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura
mea interioară. De atunci şi până acum, am scos în fiecare an câte un
volum de sonete. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o
cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma
obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la
înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa
de aer. Sunt un claustrofob literar.
Corina U.- K: “Sunteţi un maestru al endecasilabului înmulţit cu 14!”
spune scriitorul Şerban Foarţă. Ce înseamnă această afirmaţie?
Adrian
Munteanu: Şerban Foarţă s-a exprimat astfel după ce a citit volumul meu
“Casa fără ziduri (Sonete 2)” pe care i l-am trimis, din preţuire. În
acest volum există şi un grup de sonete pe care le-am numit
experimentale. Erau nişte încercări de laborator intern, la care,
dincolo de toate dificultăţile de elaborare a unui sonet, mai adăugam eu
una: toate cuvintele începeau cu aceeaşi literă. Am să dau, ca exemplu,
sonetul în care toate cuvintele încep cu litera “b” :
“Bizară
brumă bântuie beţia.
Bicisnic
braţ, blagoslovind banalul,
Botează
brusc bardaca, bocind balul
Bulboanelor bombându-şi bogăţia.
Bacante
brune, biciuind batalul,
Batjocoresc bezmetic bărbăţia.
Berbanţi
bizari bravează bulimia
Baronului
bruscându-şi bicefalul.
Birjari
burleşti, bufoni blamând breteaua,
Bocesc
buimac bineţile-n bazar.
Bardul
bărbos, brav burduşind bocceaua,
Bombează
brâul borţii-n buzunar.
Birtaşi
bicisnici blestemă beleaua.
Bântuie
bobul binele bizar.”
Endecasilabul de care vorbeşte maestrul Foarţă este un termen tehnic
care se referă la ritmicitatea şi numărul de silabe ale fiecărui vers.
14 este numărul versurilor dintr-un sonet. Preţuirea maestrului mă
onorează. Cert este că aceste sonete au fost apreciate şi publicate în
diverse reviste cu pretenţii. În “Apostrof” mi-a apărut o pagină
întreagă. Dar sunt numai un joc al meu. Apoi am revenit “ la sentimente
mai bune”.
 Corina
U. – K: Câte sonete aţi scris până în prezent şi câte v-ati propus să
mai scrieţi?
Adrian
Munteanu: Mă apropii vertiginos de 800 de sonete, scrise în 6 ani.
Câte voi mai scrie ? Câte mă vor ţine puterile şi cât voi mai avea ceva
de spus în acest spaţiu restrictiv, dar pasionant. Aici e loc de o
destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol,
pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile
sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când
experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am
maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul
acesta de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine
dorinţa de a mărturisi. Recunosc că nu am bănuit la început care va fi
impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori
in primul rand, au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold
de a nu depune armele. Mai am multe de spus.
Corina U. – K: Pe data de 5 aprilie 2004 apare sonetul cu titlul Scriu
un sonet. Deplină amăgire. De ce acest titlu?
Adrian
Munteanu: Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al
subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de
timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli
particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă
în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al
furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când
reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la
bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai
ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotim. Poate nici nu mai contează
dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a
trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea
trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se
realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le
ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii
proprii şi după starea de moment, De aceea poezia, când reuşeşte, este o
modalitate de scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Ca să
mă întorc la întrebare, titlul sonetului arată că este vorba de o
profesiune de credinţă.
Corina U. – K: Credeţi că scriitorul, poetul este, aşa după cum
afirmaţi, un “modest cârpaci de vorbe şi iubire”?
Adrian
Munteanu: Fără modestie e greu de ajuns undeva, de atins o anume
vibraţie. Trebuie să porneşti mereu de la început, să ai sentimentul
insolitului şi o întreagă lume înaintea ta de descoperit. E un vers care
atinge, din acest punct de vedere, nişte limite. Nu trebuie luat ca
atare şi nici nu cred că o face cineva. Trebuie înţeles sensul, efortul,
căutarea perpetuă, împletirea între meşteşug şi emoţie lirică, ambele de
neocolit în cazul sonetului. Da, face parte din categoria sonetelor mele
care devin nişte autodefiniri poetice. Nu întâmplător aţi ales versul.
Mereu facem asta, ne mărturisim. Şi atunci când abordez o anume temă, în
cazul unui volum, îmi definesc anumite disponibilităţi, acopăr un anume
segment al propriului meu fel de a vieţui, de a percepe lumea,
constrângerile şi devenirile ei. Şi totdeauna vreau să arăt asta
cititorilor, să şlefuiesc până când ajung la inima lor. Nu mă
interesează să le trezesc intereseul livresc, să mă arăt mare cunoscător
de teorii, să introduc nu ştiu ce morman de trimiteri la noţiuni
abstracte, să mă arăt un avid cunoscător de curente literare, de istorie
şi estetică literară. Scriu pentru a trezi emoţie, pentru a contura o
anume stare de spirit, în consonanţă cu aceea pe care am resimţito în
momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că cititorul o va recunoaşte
printre exeprienţe lui şi îl va îmbogăţi. Vreau să-mi iau cititorul de
mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de drum împreună,
cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să guste
modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care
trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce explozia
interioară specifică gestului poetic veritabil.
Corina U. – K: Să cred că dorinţa de realitate aduce limbajul poetic,
ceea ce face ca poezia să-şi primească impulsurile din experienţa
adevărată? Sau de ce aşa multe SONETE aduc ideea de iubire: “Vino
iubito-n Elohim cu mine; Ne dăruim vlăstarului iubirii; Câte imi ia
iubirea, nu imi lasă; Spune-mi iubito, unde-ţi e popasul,” etc.
Adrian
Munteanu: Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări de experienţe
personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţe ale
trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva,
care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva
real, trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă,
în real. Chiar şi atunci când plec de la o idee venită din exterior,
modul în care o conduc pe traseul versurilor vine din acumulările
anterioare. Se simte asta, mi se spune adesea. E ceva ce are adâncime şi
emoţie necontrafăcută. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai
profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate
în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele,
bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de
agăţat la căruciorul nepoţeilor sau picturi de bâlci în tonuri stridente
şi superficiale. Fericirea în poezie înseamnă traseul pe orizontală,
fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi
vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi. Acolo, în final,
regăsim iubirea pe care mă bucur că ai descoperit-o în ceea ce scriu.
Corina U. – K: Arta de a scrie la persoana întâi este diferită de
comportamentul egomatic şi egocentric al dvs., deoarece vă obiectivaţi
de fapt eul, în sensul că se prezintă în raport cu lumea. Se poate spune
că în timp ce scrieţi un sonet vă menţineţi într-o stare de plutire?
Adrian
Munteanu: Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine
unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi
dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu
tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul
muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al
calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul
reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc, da. Starea aceasta de
plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în
imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac
altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără geutate şi cu
asocieri insolite. De aici tonul particular, să-i spunem stilul
inconfundabil, contribuţia mea la recrearea afectivităţii lumii. Asta
fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific
existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le
guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume
grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele
nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a
sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte
sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră
apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem
că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.
Corina U.- K: Aveţi o imagine anume despre lume? O filosofie a vieţii?
Adrian
Munteanu: Ar trebui să încep spunând cine sunt. Pentru că are legătură
cu ceea ce cred azi. Sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul
cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe
timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală Românească. Am trăit
o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a
fost ridicat de Securitate în anul 1948, chiar în ziua în care mă
năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai
patru clase primare, a fost nevoită să se angajeze în munci umile, ca să
mă crească. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă
care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe
stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au
rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am
simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi
amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe
mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton
asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de
atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume
mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. Să mă
analizez mereu. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune
că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru
orice. Asta este firea mea, modelata aşa şi datorită experienţelor
frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă
exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi
neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte, nu ştiu să înjur.
Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să forţez nota. Nu e de mirare că,
pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut a fost nevoie să fie
ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot
doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e
benefică pentru poezie. Ea pare să aibă mai multă adâncime, să coboare
la esenţe. Nu gestigulează mult şi exterior, nu se bâţâie într-o
echilibristică de paradă. Poezia mea iubeşte tăcerea şi liniştea
deplină. Cred că sunt cele mai adânci şi complexe stări omeneşti, cele
care le însumează pe celelalte. Sper să-mi fie permis să ilustrez cele
spuse:
“Iubirea
mea de linişte deplină
Apare-n
trup din legi mereu înalte.
E o
iubire neoprită-n halte,
Îmbietor
de tandră şi senină.
Nu
caută-ntrupari din strâmbe dalte
De
picurat pe suflet în surdină,
Nu se
revoltă fără nicio vină
Pe cei ce
vor în scări de foc să salte,
Nu
osteneşte-n sine, nu abundă
În rod
gustat mereu ca antidot.
Întinde-n
gând cărări, ca să le-ascundă
De tot ce
vreau să-mi amintesc şi pot.
Iubirea
mea de linişte profundă
Mai crede
totul şi îndură tot.”
Corina U. – K: A fi poet este o taină de actualitate sau o “haină
veche”? Ce credeţi că se v-a întâmpla cu poezia în următorii ani?
Adrian
Munteanu: Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată
la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate
vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate
şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le
fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până
atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în
sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Cum va evolua
poezia în continuare ? Este o întrebare interesantă de pus unui
sonetist, adică unuia care a îmbrăţişat o formă de a face poezie care
vine din preclasicism şi de aceea li se pare unora depăşită. Numai că pe
mine nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie, în
teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a
experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat
premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu
rolul profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în
1969, “În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în
revista Secolul 20. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând
romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre
ele, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii
legalizate”, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în
el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui
Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa rusa” care a luat premiul
Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel
timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, post-optzecist.
În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales
varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale,
fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La
urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e
o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de
cerebralitate : eu scriu sonet pentru că am descoperit că el se
potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu
muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă
consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu,
trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu
e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în
ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot
încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de
finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de
cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi,
lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în
teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei,
poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită.
Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci
şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori
importanţi au receptat cărţile mele aşa cum aş fi dorit să o facă, aşa
cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din
“Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care
l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord şi mi-a dat
mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai durat mult şi
am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui
Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei,
numai câţiva ani de când începusem să scriu ( parcă Arghezi a început
mai repede decât mine) şi îmi îndeplineam deja obiective pentru care
alţii luptă o viaţă întreagă.
A
consemnat pentru AGERO
Corina Ungureanu-Kiss, Germania*
 |
* Corina
Ungureanu-Kiss (foto stânga, la pian), nascută cu numele de Ungureanu,
pianist, teoretician si muzicolog român din Germania. Născută în Câmpina-Prahova, educaţia
muzicală primind-o de la tatăl său
(clarinetist-saxofonist la Teatrul din Ploiesti), mai apoi în 1969 de la
pianistul concertist al României Sturza Bulandra (fratele actriţei Lucia
Bulandra). Din 1970, familia se mută definitiv la Braşov,
(părinţii Gheorghe si Vasilica Ungureanu), Corina Ungureanu urmând
clasele I -VIII, la Liceul de Artă la specialitatea PIAN, liceul
termanându-l la "G. Enescu" din Bucureşti şi Conservatorul-Bucuresti, cu
specialitatea pedagogie instrumentală-pian. Actualmente în curs de
terminare a titlului de Doctor în Muzică, cu specialitatea muzicologie.
Din anul 1997 trăieşte în Germania-Düsseldorf, activează ca profesoară
de pian şi teorie la Volkshochschule -
Düsseldorf. Susţine recitale si concerte de pian, scrie articole despre
muzicieni români care trăiesc în străinătate (ex. Mihaela Ungureanu, -
Austria, Mirela Beiser - U.S.A, Christian Beldi, -Germania; etc.).
Din 2006 este coloboratoare la revista
"aLtitudini" din Bucureşti, iar din ianuarie 2007 este membră a Uniunii
Compozitorilor din Germania (GEMA), compunând piese pentru pian, cum ar
fi: Tristeţe (Traurigkeit), Roata (Das Rad), Amintire (Erinnerung),
Melancolie (Melancholie), etc. Captată de filozofie, literatură şi
istoria muzicii, scriind paralelisme între aceste specialităţi, cu care
a participat la comunicări ştiinţifice şi concursuri (numeroase premii). In anul 2008 Premiul 2 la Concursul de
Compozitie "Familien musizieren" din Siegburg -Germania. Corina Ungureanu-Kiss a dat recitale în
Europa: România, Ungaria, Austria, Luxemburg, Italia, Spania,
Germania şi in SUA la Chicago si St. Louis. in 2009 cât si în
2010 am obtinut Dimplomă de onoare pentru pregatirea elevilor si
studentilor (unde toti au luat premiile 1 si 2) la Concursul
International de Studii - Pian, din St. Georgen - Germania.
|
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
