Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 
Eugen EVU - Mircea DINESCU

DIALOGURI INTEGRALE ÎN FORUM:„Tenebre  romanian color”

Colaj foto de George Roca - redacţia Agero

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

 * Misticismul nu ţine de industrie * E greu să fii idol pe viu * Ion Gheorghe, Nichita, Ioan Alexandru au fost genialoizi, au fost mistici şi au fost complici cu propria lor suferinţă * Geo Dumitrescu a căzut de supărare * Nichita rămâne MARE! * Şi italienii l-au împuşcat rapid pe Musolinni * Au existat terorişti şi simulatoare * Gadaffi ameninţa public, la t.v., că împuşcă 1o.ooo de români din Libia * Pe Iliescu l-a apucat frica * Cum să tragă în ei, când acolo erau şi şefii lor, securiştii? * Acelaşi scenariu a fost  peste tot, şi la Hunedoara *

 

Eugen Evu:

Dragă Mircea, tu mi-ai scris încă din anii primelor tale cărţi, autografe măgulitoare, ne-am cunoscut încă de la debutul tău în „Luceafărul”, cu elogiosul gir al lui Fănuş Neagu, apoi al altora, într-un consens total: erai meteoritul anului! În acei ani, dincolo de toate, vocea poeziei a răsunat în cetăţi, era o formă de  a rezista, aici Manolescu are şi el dreptate! Pe „La dispoziţia Dumneavoastră”, de exemplu, îmi scrii: „Poetului Eugen Evu, poet de înaltă clasă, omului  cu suflet de mătase, prietenului drag, toată preţuirea mea” Desigur, am ceva, cred că zestrea din  părinţi, adaos un anume har, talentul... inclusiv  un foşnet de mătase, în cuvinte, dar Ion Mircea spunea că eu sunt o „lebădă cu gâtul străpuns”, iar Doinaş că sunt mare poet, ceea ce aveam să lupt a confirma mereu! Foarte greu, continuu, parcă fără sfârşit. Aflu despre mine şi azi, din puncte cardinale diferite, că într-adevăr… multe mai sunt şi eu! Tu eşti, eu sunt, noi, voi, suntem. Poate vom fi aşa cum am trecut în operă, dacă opera e vie, dacă arta noastră e una trăită, ci nu altceva. Nevoie de iubire, ci nu de luare-n stăpânire, nu de putere, prin artă.

 

Mircea Dinescu:

Cred că  ţi-am scris aceste cuvinte adevărate prin 1979? Toamna eram şi eu mai romantic pe vremea aia, dar asta am scris, e-adevărat. Nu mă dezic. Am fost aicea, la voi, de mai multe ori, mă chemaţi şi eu veneam la Hunedoara, Deva, Brad, Orăştie… Ardea aici o poezie  nouă! Cu nea Chirica, parcă…

 

Eugen Evu:

Nea Chirica s-a dus, l-am înmormântat anul trecut. Soţia lui a fost necăjită că la USR nimeni n-a dat un necrolog, măcar la TV. Eu i-am telefonat lui Ulici, dar aşa sunt cele de după noi, umbre lungi!

 

Mircea Dinescu:

Păcat, era un om cumsecade...

 

Eugen Evu:

Şi Dan Constantinescu s-a dus, a murit în exil, în Germania, la Freiburg. Sa- mai dus pe la el dl. Martinovici, care era preşedinte al revoluţionarilor hunedoreni, a fost repetat la el, eu nu l-am mai văzut niciodată (soarta face ca la reluarea acestui interviu cu M.D., ultima carte în proiect a eminentului poet şi traducător, să fie la mine pe masă…Mi-a fost încredinţată de soţia sa, Lucia, spre a edita un volum omagial „Sfera de lumină”. Manuscrisele lui se află şi la Biblioteca Română din  Frieburg, n.a). O vreme am denumit cenaclul tineretului „Dan Constantinescu”, dar cenaclul s-a destrămat după plecarea mea de la instituţia culturii. Mircea, eşti oltean, sau ce eşti tu, de unde eşti?

 

Mircea Dinescu:

Prin origine sunt transilvănean. Da, e-adevărat, bunicul meu dinspre tată era din Sibiu şi maică-mea e originară din satul Soareş, de lângă Bobâlna.

 

Eugen Evu:

Dacă ai fi rămas în Slobozia natală, să trăieşti acolo, erai oare tot…cel ce eşti azi, Mircea Dinescu poetul?

 

Mircea Dinescu:

Sigur că-nţeleg ce-mi spui. Că provincia te toceşte „Dar acolo am început să scriu poezie. Nu-mi reneg obârşia, dar nu mă omor după ziua aia. Am deci multe motive, unul e că mi-au dărâmat nenorociţii ăia casa. Nu mai am nici un motiv să văd blocuri la Slobozia, locul unde m-am născut. Acum s-a făcut acolo o alimentară.

 

Eugen Evu:

Ar fi culmea să pună acolo o placă „aici s-a născut ...” etc.  Am văzut recent la Bucureşti că s-a dat numele lui Nichita Stănescu unei săli de sport! Dragă Mircea, azi (n.red. anul 1997). Atât în România,cât ţi în alte ţări,conmdiţia poetului, aia de militant, de luptător, cea mai potrivită, care ar fi după tine ?Orfeu, Don Quijote,ori Hamlet ? Cărui model crezi că-i eşti mai apropiat ?

                                                           

Mircea Dinescu:

Da, deci nu mi-am găsit un model cum ar fi fost mai uşor de aflat în politică, cea capitalistă şi industrială, nu, deşi s-a vorbit ba de modelul suedez. Ba de cel francez, cu atât mai greu că în literatură se poate purta un model. Ne iluzionăm că putem intra în pielea bâtrânului Orfeu, ca să mai îmblânzim cu stihurile noastre, fiara comunistă, sau capitalistă, azi…

 

Eugen EVU:

Eu cred că modelul este în fiecare din noi, unic, doar că el ar fi ideal să ţâşnească, să radieze şi să se facă vizibil, să fie adică luminător.

 

Mircea Dinescu:

În ceea ce priveşte atitudinea lui Hamlet, sigur că asta depinde de structura fiecăruia, dacă vrei, nu? şi poate găsim gesturi hamletiene şi la un tip ca Bacovia, retras, care mergea în umbra zidurilor, care era un luptător singuratic, se juca de-a Hamlet. În fine, Don Quijote cred căi in naştere, avem în noi puţină sămânţă de donquijoţi (a se citi donquihoţi). Aşa, şi inevitabil  că-n meseria noastră în care umblăm toată viaţa să vânăm mori de vânt (semnificaţia) - de fapt nu reuşim! Măcar el avea cel puţin iluzia, convingerea că atinge ceva concret cu lancea sa!

 

Eugen Evu:

Modelul, modelele astea, le-am ales ca semnificaţii profunde, dar eu ştiu că în profunzime suntem Sisif şi, unii, Prometeu! Modelul – condiţie a celui ce scrie, în societate, în lume, probabil că va dăinui inclusiv mesianic, ori luciferic. Dar parcă, totuşi, cel mai frumos era al lui Orfeu, fiul lui Apollo. Eu am fost catalogat de mai mulţi critici ca fiind un apollinic.

 

Mircea Dinescu:

Noi lucrăm de fapt, cu abstracţiile astea, cu morile de vânt…Cavaleri ai Tristei Figuri... Care sunt şi cuvintele şi după fiecare carte de-asta pe care o edităm, redevenim nişte inşi lipsiţi de operă. Fiindcă în momentul în care ţi-a apărut cartea, nu-ţi mai aparţine. Şi  te apucă spaima că trebuie să scrii ceva, din  nou, nu?

 

Eugen Evu:

Blaga spunea că „o boală învinsă e orişice carte”

 

Mircea Dinescu:

Da, orice carte, da, da…

 

Eugen Evu:

Eu cred că dintre cei trei, tu eşti cel mai aproape de Hamlet. Acuzi ceva foarte grav, crima care s-a înfăptuit în cetate, dar pentru asta iei ipostaza claunului, pe care Prinţul a luat-o, inspirat din durere, deznădejde, simţ moral insuportabil,   de la claunul Curţii…A face pe nebunul, ca să poţi spune Adevărul acasă la tine, între ai tăi, într-o Danemarcă putredă. Sigur, aici e geniul lui Shakespeare, căci el s-a proiectat, geniu semiotician, în personajul cheie Hamlet. Arma ta, arta ta, este zeflemeaua, poate un pic şi a la maniere de Caragiale Însă tu eşti tu, cred că aşa vei fi mereu. O armă-artă care taie-n carne vie, care şfichiuie, doare, iscă pandalii între pacienţi. Atacă răul în structurile sale adânci, îl întărâtă, îl stârneşte, aşadar te face vulnerabil la răzbunări. Circaşii sunt tot mai mulţi, iar a face circ, poate să le dea imunitate, mă tem că a lua în răspăr eşuează în derizoriul suprasaturaţiei. Dar este ceva tragic în chiar satiră, nu? Căci eu zic că umorul este tot o dimensiune a tragicului! Crezui că te-ai schimbat ca poet, ca om, în aceşti ani de după loviluţie?

 

Mircea Dinescu:

Nu ştiu dacă m-am schimbat mult. Am îmbătrânit cum ar veni vorba şi chestia asta îţi ia puţin din inconştienţa cu care scrii versuri în tinereţe. Respiraţia e mai mare într-un fel când devii un nume, răspunderea vreau să zic, pe urmă oboseala, plictiseala asta la un moment dat. Te-apucă şi sentimentul lehamitei şi al inutilităţii, dacă vrei. Cum ziceai, al efectului „morii de vânt”. Al meseriei acesteia, aflată aproape la marginea ridicolului, undeva, nu?

 

Eugen Evu:

Crunt, dar de-o vreme am şi eu această spaimă, că sunt la marginea ridicolului, mă expui mereu unei himere colective, abstracte, dar care te muşcă, de respinge, te renegă, concret. Ce zădărnicie ecleziastică simţi atunci! Nici fratele nu ţi-o poate înţelege, atunci cine? Dar Baudelaire, îţi zici, consolator, definea astfel: „Tu, cititor făţarnic, tu, semenul meu, frate”. Iar noi, remember, suntem urmaşii spiţei lui Cain, căci Abel a fost ucis, din gelozie, spre a-i face pe plac Tatălui. Ceva s-a răsturnat atunci în lume, însuşi mitul cosmogonic şi antropogonic al Gemenilor, fratricidul…

 

Mircea Dinescu:

Sentimentul lehamitei şi al inutilităţii, dacă vrei. Dacă e să fim cinstiţi, cum altfel să fim? Eu sunt deja un personaj…

 

Eugen Evu:

Fiecare ne suntem personajul nostru principal!

 

Mircea Dinescu:

Un personaj cum ar fi un luptător, pamfletar, în fine, deci mi-am cucerit un loc între personajele care contează acum. Dar dacă eu sunt un simplu un poet, cu talentul atât cât îl am, cine ştie unde dracu’ aş fi fost? Nebăgat în seamă, poate…nu eram Mircea Dinescu!

 

Eugen Evu:

Cărţile tale de dinainte, unele cenzurate crunt, altele, în fine întregi, nu se prea găsesc! Înainte le smulgeam pe sub tejghea, ori le primeam ca privilegiaţi prieteni, după ce marea parte din stoc ajungea la politruci, pentru „studii”, ori la ăia de agoniseau biblioteci la metru liniar…

 

Mircea Dinescu:

Nu mi-e ruşine de nici o carte a mea, ba dimpotrivă, sunt mai mândru de cele dinainte, decât de cele de „după”!

 

Eugen Evu:

Ce părere ai despre destinul tragic, personal, al celor ca aparţin generaţiei 60, poate Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Sorescu. Dincolo de unele salturi fără plasă, destinul s-a vădit tragic, nu ca al Blandianei, ori al lui Păunescu, deşi... Eu însumi, sunt al  promoţiei ’70, dar mă situez în bucla de timp interferentă şi cu optzeciştii! Tu eşti tot al grilei lui Ulici „promoţia ’7o! Şi Doinaş aşa ne-a considerat!

 

Mircea Dinescu:  

Au fost generaţiile astea, chiar şi optzeciştii. Literatura multora e perisabilă acum, dacă reciteşti, ieri părea că... hă, hăăă! Multe dintre ele erau fumate. Generaţia lui Virgil Teodorescu, anii ’2o, Gelu Naum, Caraion, poate Stelaru, ei au fost marii poeţi! Ce întrebi tu… da! Ion Gheorghe, Fănuş Neagu! Erau oameni talentaţi, unii foarte talentaţi şi dar a căror evoluţie sigur că e ciudată, unii dintre ei au fost numai lipsiţi de inteligenţă artistică, adică n-au ştiut ce să facă prin şi cu talentul lor. Ăsta-i şi cazul lui  Ion Gheorghe, săracul, care acuma publică nişte prostioare. Poezii despre Emil Constantinescu, jalnică, alta despre Miron Cosma …jalnic, rămâi mască ! El era  un  foarte talentat, pe vremea cărţii „Vine iarba”, da! Ioan Alexandru la fel, era un poet genialoid, în volumele lui prime!

 

Eugen Evu:

Într-adevăr, Ion Gheorghe era mare, în volumul său „Vine iarba”, rar poet român aşa mare! Şi rămâi stupefiat, el dedică cel mai mare poem din  carte partidului comunist! Tot aşa Nichita, cu al său „Roşu Vertical”, care năuceşte prin văcsuială, duplicitate, probabil ştia că e ruşinos, dar a dat cezarului anume moneda, amăgindu-se că-i „ortul popii”! Ioan Alexandru, cred, e cel mai la vârf, în „Infernul discutabil”. Poate că destinul de care te-ntrebai, vine cumva din interiorul operei lor, eu văd aici ceva gnostic, ezoteric.

 

Mircea Dinescu:

Da! E parcă al treilea lui volum, da! Era genialoid acolo! P-ormă  chestia aia mistică, prin care a trecut el, a făcut o industrie mistică. Ori misticismul nu ţine de industrie. (Mircea, tu spui că eu am suflet de mătase. Dar mătasea o fac genialoizii chinezi, de tare demult, din gogoaşele viermilor de mătase, din micile sarcofage). Mamă, ce subiect mi-ai dat, însă pentru mai târziu.

 

Eugen Evu:

Ioan, căruia ardelenii îi ziceau şi Şandor, am fost bun prieten cu el, ca un frate, cum îmi scrie pe „Imnele Transilvaniei”, poetul care muri după o paralizie cumplită, în spitalul german. I-am scris şi mi-a răspuns pe o ilustrată, dar a scris sora medicală pentru el. Mai bine tac istorioara asta! În parlament, Ioan Alexandru, cu crucea…

 

Mircea Dinescu:

Nu! El a fost sincer, el îmi era foarte simpatic şi ca personaj. Aşa teribil cum era. Dar ce s-a întâmplat cu el? Boala, paralizia, la cărucior, e foarte trist! Toate astea erau, prefigurau, demonstrau că Ioan Alexandru era făcut să stea retras, el voia să se retragă într-o chilie. A tot cântat pustnicia!

 

Eugen Evu:

 Vămile pustiei!

 

Mircea Dinescu:

Poate rămânea sănătos, era sănătos dacă scria în singurătate, în pustnicie, versurile. A ajuns politician la tribună şi uite… Da! Pe urmă, unii sunt loviţi de alcool, cum e cazul lui Fănuş Neagu, ne place sau nu ne place, asta e! Adică a fost! În prozele lui scurte este extrem de talentat şi-acum a devenit un manufacturier ca băbuţele alea aflate în faţa porţii. Da?

 

Eugen Evu:

Eu insist să afirm că asupra generaţiei acesteia a plutit  malefic un soi de stigmă, ceva tragic, poate umbra dedublărilor de diverse procentaje, care pe unii i-a marcat de adâncime, le-a modificat Fiinţa! Eu am lucrat ca specialist cultural, metodist şi referent  principal, 2l de ani la cultură, am fost cel mai performant, cel mai  bun, iartă-mi ne-modestia, e adevăr probatoriu prin CV şi mii de martori încă vii. Dar viaţa mea încă nu e pentru unii clară, ei sunt mulţi şi  au motive să mă marginalizeze subtil, ori făţiş! Presa din judeţ se teme să aducă măcar vorba despre lustraţie! Se ştie de ce! Mi-e, vorba ta, LEHAMITE!  Îmi aştept pensionarea, ca să am timp a scrie. Şi între timp să sperăm că mai avem şi de trăit, aşa, ca oamenii încă teferi, normali, iubitori de viaţă şi de valorile ei, ale noastre. Iartă-mi patosul, te atenţionez că unele pasaje din acest interviu le voi păstra la „sertar”, poate voi reda integral  acest dialog mai încolo. Am trăit dramatic şi încă nelămurit public, repercursiunile, ştii că mi-am luat de la Arhivele Secului (CNSAS), mostre din cele peste 4oo de file ale dosarelor mele, încă din 2oo3! Văd, vedem că larma turbată şi aiurea continuă şi azi, oricât v-aţi zbătut acolo, voi, pledanţii cauzei generale ale multora care scriu! Domnul Onişoru (?) mi-a aprobat ce am cerut, însă în copiile mele, o parte sunt aşa-zis „anonimizate, cu scop protector pentru nişte amărâţi care mi-au otrăvit  viaţa, turnaci plătiţi, spăimoşii ori şantajabilii. Aici, am stârnit ciudate (sic) reacţii, când am publicat câte ceva, inclusiv în revista fondată de mine! Colegii, ca să vezi, m-au apostrofat, deoarece atrag asupra revistei (lor!!!), consecinţe! Frica face politica, nu Adevărul! Frica de propriul lor trecut! Mi-au influenţat în rău mare parte din destin… Care destin? Generaţia 6o, poate şi ’7o, a fost sub stigma aia tragică, poate determinată, destinele unora s-au prăbuşit iremediabil, tragic. Unul care va fi în mare parte şi al operei lor, e o dialectică aici, de la Democrit citire, că doar nu de la analiştii noştri, mai toţi breji şi încă treji! Dar s-o lăsăm pe-aldată, e destul de dureros şi parcă nu se mai termină. Despre Nichita?

 

Mircea Dinescu:

Nichita era şi el geanialoid, tot timpul şi-n vorbire, poezia lui era tot vorbire …

 

Eugen Evu:

Categoric, avea aşa-numitul geniu oral, precum bunăoară şi Petre Ţuţea!

 

Mircea Dinescu:

O vorbire, de fapt, el nu scria,el dicta. Le dicta unora care-l însoţeau admirativi. (Eu zic fetişizanţi, E.E.) - Un fel de cult …

                                                          

Eugen Evu:

Aproape mistic şi mulţi poate, au fost, fără să conştientizeze, un pic complici la distrugerea sa, eu aşa cred. O făcuseră, alţii, şi cu Labiş şi cu Marin Preda. E greu să fii idol „pe viu”!

                   

Mircea Dinescu:

El le dicta  comesenilor, boemilor ăştia, tot ce vorbea era luat drept poezie. Ştii cum, avea geniu oral şi de-aici şi pericolul. Al unei bune părţi din poezia lui care este vorbită, de fapt şi se vede .Dar din când le nimerea şi rămâne MARE. Nichita! Râmâne mare!

 

Eugen  Evu:

Eu adaug că e un joc cumplit, ca finalitate, cu psihicul nostru uman, creativ, care pe urmă se răzbună, ceva modifică creierul, funcţiile carteziene, ori poate mult mai adânc. E ceva alienant. Stihialul ăsta scormonit peste limite, se răzbună. Labiş o numea „pasărea cu clonţ de rubin” De parcă era vreo piesă himerică, din ceasul lumii (ad. 2006).

 

Mircea Dinescu:

Geo Dumitrescu, că m-ai întrebat, ce mai face! Îl văd destul de des, e iarăşi înjurat acum, dar este un poet foarte important. E retras acasă la el, îl văd săptămânal, (între timp a murit! n.n. – a.c.) A fost foarte dărâmat, bolnav, în 1998. În 1989 îşi făcuse casă  la Otopeni. A căzut de supărare, făcuse cancer, dar l-a fost depăşit şi-acuma stă retras, trăieşte împreună cu mama sa, care are 95 de ani. (obs. ibidem,n.a .)

 

Eugen Evu:

Foarte mulţi poeţi români îi datorează lui Geo Dumitrescu. După ani, l-am regăsit în lecturi cu substrat bine zidit. ca nucleoid, în  textele unor Sorescu, mai ales, dar care nu se revendica de la el. O fi fost iniţial Sorescu fascinat de Geo, chiar el mi-a spus la Deva, în anii 75 - ’76, că el era „singur printre poeţi”, în sensul că el este un tragic, dar va ieşi în lume parodiind, ca atitudine. Şi aşa a făcut! Dar şi când a ajuns ministru al Culturii, tot tragic a fost, era, cum avea să zică hâtru, olteneşte, „văr cu Shakespeare” sau poate cu Hamlet! (ad. Ibidem.n.)

 

Mircea Dinescu:

La Geo merg odată pe săptămână, îi cumpăr cele necesare, pâine, cartofi, ce mai are nevoie. Deci el este o mare figură, de fapt, mulţi au ciugulit din el, cum bine spuneai!

 

Eugen Evu:

Ce crezi despre viitorul imediat al Uniunii Scriitorilor?

 

Mircea Dinescu:

N-am mai trecut  pe-acolo deloc. Nu mă mai interesează.

 

Eugen Evu:

Nu vor găsi o altă formulă, cel puţin una sindicală, pentru a sprijini cumva viaţa solidară a scriitorilor români?

                             

Mircea Dinescu:

Eu sunt rupt de ei. Problema pensionării scriitorilor am rezolvat-o, a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut, când eram preşedinte...

 

Eugen Evu :

Da, şi mie mi-ai comunicat că, în fine sunt membru definitiv al USR, după ce ani mulţi, deşi îndeplineam condiţiile cu brio, am fost ţinut stagiar, datorită curvelor securiste şi activiste din „spaţiul natal”! Cu pensionarea, după ani buni, pentru mine e încă o mare nedreptate, dar lasă, aşa a fost să fie. Sau, a fost (ca) să fie! Ce părere ai despre minerii Văii Jiului, după tot ce a fost?

 

Mircea Dinescu:

Eu sunt, ca şi tine, copil de muncitor, de lăcătuş mecanic, am o mare stimă pentru oamenii care muncesc din  greu, dar mineriadele, căci despre astea mă-ntrebi, e clar că au fost manevrate! Au crezut că fac o chestie formidabilă, că salvează ţara de…, şi-au bătut intelectuali, au bătut la-ntâmplare prin capitală, au fost marea nenorocire a României, căci atunci, când e vorba de noi, de pildă-n Germania, stai sa vezi tot timpul la televiziune imagini brutale, buf-buf! Sigur că nu vin inVestitorii, „ce dracu’, venim pe-acolo, ne-aleargă ăia pe câmpuri…”. Degeaba le spui „staţi domnule, c-a fost un accident, de fapt o nebunie! Greu ne vor vedea altfel.

 

O voce din sală: 

Dar despre împuşcarea în halul ăla a lui Ceauşescu, ce spuneţi?

 

Mircea Dinescu:

Păi cum!? O împuşcare mai suavă? (râsete ) Trebuia proces de-a adevăratelea, da, dar, s-a crezut, s-a spus că „n-o să mai tragă teroriştii” Şi italienii l-au spânzurat rapid pe Musolinni… Ce să cred? Din pricina lui Ceauşescu au murit mulţi, ei nu mai pot vorbi. Femei gravide, pe masa de operaţie, bătrâni care nu erau luaţi de salvare, că erau ca pe moarte, bestial, nu? Limita pentru asta era cea de 7o de ani, cea biblică, ce vreţi mai mare cinism? Au murit foarte-foarte mulţi oameni cu zile. Şi acum e aproape tot aşa. Dispreţul faţă de om, de semeni.

 

Altă voce din sală:

Dar terorişti au existat?

 

Mircea Dinescu:

Au existat, da! Există! Eu am văzut şi simulatoare electronice, astea erau împânzite în tot Bucureştiul, erau planuri vechi, pentru eventualitatea unor invazii, atacuri, etc.

 

Eugen Evu:

Acelaşi scenariu, peste tot unde s-a tras în oameni. Şi la Hunedoara, jur că s-a tras asupra mea, eram în faţa Poştei, cu o doamnă de la sindicate… Urma, gaura de glonţ vidia, alături de una normală, a stat mult timp în geamul intrării poştei, s-a tras asupra mea, eram de mult urmărit de securişti şi de unii de la miliţie, care mă arestau periodic, m-au anchetat şi penal, căci îi scrisesem lui Ceauşescu şi nu am vrut să recunosc! (ibidem,n.2006) În actuala Hunedoară, o biserică cu hramul martirilor prin împuşcare (şase la număr), stagnează de ani buni fără fonduri a se isprăvi. Pare un stigmat. Predicile se aud în oraş unele sunt de-a dreptul patetice, cu apeluri disperate, dar enoriaşii n-au bani, iar cei ce au nu prea se-apleacă. (ibid).

 

Mircea Dinescu:

De când erau în Cehoslovacia... Simulatoarele imitau mitralierele, soldaţii trăgeau uşurel, cu gloanţe în infraroşu, eu am văzut, erau împuşcaţi numai în frunte, aşa: în C.C., în întuneric! Numai acolo-ntr-o oră au fost împuşcaţi şaişpe inşi. Numai pe lumină stinsă, în frunte, doar erau profesionişti, erau băieţi care… aveau arme speciale cu lunetă! A existat şi o echipă specială care-l păzea pe Ceauşescu şi erau Arabi. Erau de-ai lui Araffat. Erau libieni, care au fost arestaţi de ai noştri, dar în acea vreme lucrau în Libia lui Gadaffi vreo zece mii de români. Ăla, terorist de rang mondial, a ameninţat că dacă nu li-se dă drumul imediat, ne împuşcă compatrioţii! A apărut şi la televiziunea lor, se ştie... Vă daşi seama ce ieşea? Şi le-a dat drumul înapoi, şi gata.

 

Eugen Evu:

Iau mărturia ta ca pe una esenţială, fie peste timp, când sperăm se vor clarifica lucrurile, dacă va fi dreptatea adevărului (ibid ,n.)

 

Mircea Dinescu:

Pe urmă, Iliescu a zis: „Gata”! A făcut pace, a bătut palma cu …, l-a apucat frica, şi... „garda pretoriană”, ca la Roma aia antică, s-a subordonat noului împărat!

 

Eugen Evu:

Prietene, revista „Provincia Corvina” îţi va păstra mărturia şi îţi mulţumesc în numele cititorilor noştri. Privitor la acele lupte, jertfe, să zicem şic că „aşa a fost să fie”, deşi nu e răspunsul, nu acesta este adevărul. În pielea lui, Iliescu, n-o mai fi avut ce să facă, doar el era „emanatul” revoluţiei, care… Dar va trebui să ştim adevărul, deoarece nu-i vorbă-n vânt a eclesiei: „doar adevărul vă va face liberi!” De nu, vom  continua să îndurăm consecinţele, pe termen mai lung decât cel previzibil, căci eu spun: „acolo a fost Păcatul Originar”, peiorativ vorbind „Cine a fost Şarpele cel viclean?”

 

Mircea Dinescu:

Au venit băieţii, au făcut „drepţi”, gata, Iliescu era noul împărat. Îi era frică lui Iliescu, că aveau ai lui Gadaffi de gând să-i împuşte pe românii de la ei, ar fi căzut pata pe Iliescu, pe cine nu dă înapoi teroriştii. S-a temut că-l împuşcă şi pe el, era sub reflectoarele de la balconul C.C., era lumină… N-au tras? Cum să tragă, când acolo erau şi şefii lor, securiştii? Repet, n-au tras la lumină, doar cu infraroşii din dotare, în întuneric. S-au găsit aşa, un fel de ecrane mari cu ţintă. Cei mai mulţi, pe urmă, s-au înţeles cu toţi, greu, dar s-au înţeles. Nu se ştia cine ia puterea, era totul confuz, instabil. Veneau unii din securitate, şeful era un tip deştept, voia puterea, de-aia l-au arestat la urmă, Iulian Vlad! Hai să ne gândim şi acum: ei luau puterea întotdeauna, aşa a fost şi la ruşi, cu Gorbaciov! Fusese şef la NKKB (ulterior KGB). Ăla dinaintea lui la fel, Andropov, Cernenko la fel. În Germania Democrată, jocurile le-a făcut şeful, „Stassi” (securitatea nemţilor comunişti), după modelul ruşilor! Şi la noi era tot modelul ruşilor, la o adică!

 

Eugen Evu:

Mulţumesc, Mircea! Cred că la 16 ani, „after the day”, Iliescu şi ceilalţi ar trebui să-şi asume măcar partea de laşitate care are legătura cu foamea de putere, cât şi cu pactul monstruos cu diavolul, care, iată, ne costă pe toţi încă şi azi! Eu am încredere statornică în tine şi în ipostaza aia de la C.N.S.A.S., şi am încredere şi-n cei ce azi, destul de târziu, vor să iasă la suprafaţă, adevărul! Drăcoveniile securiştilor pretinşi mai patrioţi decât poporul, decât scriitorii acestuia, continuă să facă ravagii în consecinţă, de unde interminabile lupte intestine, dezbinări, suspiciuni, victime… Eu unul m-am săturat de meteahna asta, a  obscurilor, de a practica faţă de valorile culturii noastre, curentul pe care-l numesc „post-mortemism”.

 

Te rog să primeşti ca un semn de preţuire reciprocă, acest interviu uşor restaurat, căci îl consider foarte-foarte de preţ, proba unei mari conştiinţe de om şi de scriitor român, chiar dacă acest interviu l-ai acordat undeva, în Provincia Transilvanica, la noi acasă-n Hunedoara lui 1997, scriitori de azi, sunt sigur că şi cei ce vin, te vor iubi şi mă mândresc c-am stat de vorbă cu tine, într-o revistă liberă, cum visai tu, un „ziar care ar face să se simtă în lume o mireasmă de vanilie înflorită”. Recent, speram să te revăd la un moment al actriţei Maia Morgenstern, fără Mel Gibson, la „o beţie cu Marx”! Incredibil, dar n-am avut voie să fac poze, iar ea, cu toate că mi-a promis, a plecat în vreun turneu, ori fiind cadorisită de un mare pictor, cum se face, a fost sfătuită să  fie atentă cu ardelenii ăştia! Recitalul ei m-a cutremurat. Află despre noi că, cel puţin atât, aici, am scăpat de „mireazma” cocsochimică şi de zăpezile roşii „d’antan”. Altora memoria le stagnează!

 

Eugen EVU

Hunedoara

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)