Efectele divorţului asupra copiilor

 Interviu cu dr.Mihai Şuiu-medic primar neurologie şi psihiatrie pediatrică.

Beatrice Cioba

Majoritatea cuplurilor care divorţează şi au copii sunt foarte îngrijoraţi de reacţiile ulterioare ale micuţilor şi de consecinţele pe termen lung ale unei asemenea decizii fundamentale în viaţa unui cuplu.În mod special adulţii vor să ştie dacă micuţii vor creşte sănătoşi şi fericiţi.La această întrebare dar şi la multe altele legate de această problemă ne va răspunde în cele ce urmează dl.dr.Mihai Şuiu-medic primar neurologie şi psihiatrie pediatrică.

Domnule doctor este divorţul părinţilor atât de impactant asupra copiilor, pe cât se spune?

Societatea românească este într-o perioadă de tranziție și familia care trebuie să se adapteze societății suferă și ea o schimbare. Din cauza dificultățiilor tranziției, nevoia psihosocială majoră a familiei – susținerea membrilor săi – a devenit mai importantă ca niciodată. Cea mai mica unitate a societații, care suferă schimbări, trebuie să-și mențină continuitatea pentru a crește copii care nu vor fi “străini pe un pământ străin”, ci vor avea rădăcini destul de solide pentru a se adapta și dezvolta. Creșterea dramatică a ratei divorțului în ultimii ani în România, lipsa sau caracterul fragmentar al cunoștiintelor referitoare la consecințele psihologice pe termen mediu sau lung al acestui eveniment de viață asupra copiilor proveniți din asemenea famili, m-au determinat să efectuez un studiu în cadrul unei teze de doctorat. Pe un lot de peste 2000 de copiii proveniți din divort, s-a demonstrat o creștere a riscului apariției a numeroase tipuri de afecțiuni psihopatologice.

Efectele divorţului se pot manifesta diferit, de la copil, la copil în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi de exemplu vârsta copilului dar şi multe alte repere despre care vă rugăm să ne vorbiţi puţin...?

În studiul menționat s-a stabilit că 11,88% din copii au prezentat tulburări psihice la un interval de 2 ani de la despărțirea părinților, fapt pentru care au fost aduși la o consultație de psihiatrie infantilă. În copilărie și adolescență fiecare noua etapă de vârstă se caracterizează prin particularități psiho și neurofiziologice proprii, printr-un nou fundal motivațional și noi necesități relaționare. În funcție de vârsta se schimbă tipul de reacție al sistemului nervos față de varietatea stimulilor interni sau externi, realizându-se totodată, pentru fiecare etapă, o receptivitate diferită și pentru diverse stresuri emoționale sau organice. Profilul morbidității a fost diferit în funcție de vârsta copilului:

-în grupa de vârstă 2-6 ani predomină: Teroarea de somn, Balbismul, Enurezisul

-în grupa de vârstă 7-11 ani predomină: Tulburarea de Hiperactivitate, Tulburarea Opoziționismului provocator

-în grupa de vărstâ 12-16 ani predomină: Anxietatea de Separare, Tulburarea de Conduită, Tulburarea de somatizare.

Vulnerabilitatea maximă la trauma divorțului parental, în condințiile existenței într-o familie monoparentală este plasată în perioada de vârstă 2-6 ani. Băieții sunt mult mai afectați decât fetele, aceasta datorându-se diferențelor temperamentale binecunoscute și a importantelor sarcini de dezvoltare a căror îndeplinire cu succes necesită prezența constantă a tatălui ca factor afectiv-educațional echilibrator.

Sunt mai dificili copiii care provin din familii monoparentale? În ce constă diferenţa de fond dintre copiii care provin din familii formate din doi părinţi făţă de cei care cresc doar cu un singur părinte?

Dezvoltarea psihică și tulburările ce pot să apară la copil și la adolescent au în mare parte drept suport triunghiul relațional mamă-tată-copil. Una dintre cele mai mari temeri ale copiilor este schimbarea. Prin divorț se produc modificări în responsabilitățile intrafamiliale. Copiii trebuie să se adapteze unor noi activități casnice, unui nou program de alimentație și de odihnă. Ei nu mai pot să acorde același timp pentru intălnirile cu prietenii și rude. Copiii sunt atașați de părinți, frați, surori sau animale. Orice schimbare intervenită în realizarea contactului cu aceștia poate fi cauză de stres. De asemenea, schimbarea camerei proprii și a obiectelor personale poate creea tensiuni.

Pierderea unuia dintre părinți poate determina la copii teama de a-l pierde și pe celălalt. Copiii se învinovațesc pe ei înșiși, se simt neiubiți sau în nesiguranță. Trăiesc de asemenea cu teama și nesiguranța în ceea ce privește persoana care îi va îngriji.

Tensiunile între părinți îi fac pe copii să se simtă vinovați, nemulțumiți și singuri. Încercarea părinților de a-i atrage pe copii de partea unuia sau a celuilalt sau folosirea copiilor ca element de presiune asupra celuilalt părinte, în scopul rezolvării conflictului, creează confuzie și anxietate în psihicul copiilor. Reacțiile copiilor la stres pot îmbrăca diverse tulburări care cuprind tristețe, teamă sau anxietate. Semnele stresului suferit se reflectă în cuvintele și în activitățile lor.

Există studii care atestă că :

 - solicitarea asistenței psihiatrice este mult mai crescută la copii proveniți din familii destrămate

 - delicvența juvenilă este accentuată la băieții ce locuiesc cu mamele și la fetele ce locuiesc cu tații prin absența modelului de identificare.

Ce pot şi trebuie să facă părinţii pentru ca separarea lor să afecteze copilul într-o cât mai mică măsura?

Terapeutul familial este din ce în ce mai frecvent consultat în ultimul timp de cupluri aflate în curs de separare sau în plin divorț. Familia este un sistem socio-cultural deschis care trebuie continu să facă față nevoilor de schimbare. O „familie disfuncțională” este un sistem care răspunde acestor cereri interne sau externe, de schimbare printr-o rigiditate a funcționării sale, care devine stereotipă.Scopul terapeutului familial este de a ajuta pacientul identificat și familia, transformând sistemul familial. Acest proces cuprinde 3 etape principale:

- terapeutul intră în structura familiei luând o poziție de lider

- el forează în structura familială subdiacentă și o evaluează

- creează condiții care permit transformarea acestei structuri.

În cursul unei terapii reale aceste 3 etape sunt inseparabile. Se apreciază că numărul ședințelor necesare pentru o intervenție eficientă într-o familie aflată în divorț este între 6-15 sedințe ce au loc cu copilul și unul sau ambii părinți. Obiectivul acestor intervenții este de a sfătui, informa și cauta modalitățile de rezolvare a problemelor, alternativelor comune și tulburările emoționale implicate în procesul divorțului. Problema nu trebuie privită exclusivist, ca o perturbație numai a relației intrafamiliale, ci mult mai complex, în acest angrenaj un rol important jucându-l și societatea. Poziția socială, protecția socială, religia, existența structurilor specializate în a asigura suport terapeutic reprezintă tot atâția factori ce pot accentua sau ameliora tulburările ce apar ca urmare a disfuncționalităţii triunghiului mamă-tată-copil.

Cum aţi sesizat că se schimbă copiii în momentul în care părinţii lor divorţează? Care ar fi principalele simptome ale unor viitoare tulburări pe care cei mici s-ar putea să le dezvolte?

Divorțul reprezintă un factor perturbator al dezvoltării psihice a copilului și adolescentului. Nu orice stres psihosocial determină cu certitudine îmbolnăvirea, dar studii științifice minuțioase au dovedit că destul de frecvent consecinţa stresului social este, dacă nu o afecțiune majoră, cel puțin apariția unor tulburări psihosomatice.

Trauma este un eveniment incontrolabil. Natura evenimentului este în afara scopului obișnuit al experienței umane, fiind o întâmplare rară. Există teorii care sugerează că o consecință imediată a evenimentului traumatic este capacitatea individului de adaptare prin eliminarea substratului traumei și procesarea ulterioară a informației odată cu reinstalarea stării de echilibru emoțional. Mai tărziu, reluarea informației este susceptibilă de a dezvolta la unii subiecți o reacție post-traumatică.

Pentru a exemplifica acest model vom da următorul exemplu. Considerăm situația în care există un copil unic care trăiește sub „falsa” impresie că părinții săi se înteleg bine impreună.El este securizat atât timp cât nu este implicat în relația interpersonală stric parentală. Într-o zi el este informat că părinții săi vor divorța. Din acest moment situația scapă de sub control, părinții consideră că nu mai este necesar să-și controleze comportamentul și incep să se agreseze în prezența copilului. Acest exemplu este un model de traumă în urma căreia copilul poate experimenta simptome de stres. În primul rând incidentul a fost neașteptat și neprevăzut. În al doilea rând se adaugă un alt element stresor – agresivitatea interparentă.

Pentru copii derularea divorțului este în afara controlului lor. Întreaga procedură poate fi de luni sau ani de zile. Derularea divorțului este neprevăzută, începând cu primele certuri, când copilul adesea nu întelege ce se intâmplă, continuând cu întreaga procedură a divorțului care necesită modificări rapide în procesul de întelegere a copilului și culminând cu decizia finală care poate fi surprinzătoare. Există o mare diversifitate de răspunsuri individuale la stres în timpul copilăriei începând cu irascibilitatea, opoziționismul accentuat până la tulburarea de somn și dezinteresul școlar.

Cum trebuie să se comporte şi să relaţioneze pe mai departe părintele care va rămâne în continuare cu copilul?

Divorțul reprezintă o experiență extrem de traumatizantă pentru echilibrul familiei. Dacă această destrămare se petrece într-un moment în care modelul atașamentului nu este complet dezvoltat există o mare probabilitate ca dezvoltarea tipului de atașament securizant să fie redusă. Limitele gândirii preoperaționale fac dificilă întelegerea divorțului de către preșcolari. De fapt, datorită gândirii lor egocentrice, copiii se acuză adesea pe ei înșiși de cele întâmplate. Copiii preșcolari cărora li s-a explicat că părinții lor s-au despărțit din cauza supărărilor ivite între ei și faptului că nu se mai iubesc, percep supărarea ca fiind echivalentă cu despărțirea. Copiii se întreabă dacă în aceste condiții părinții îi mai iubesc și pe ei și dacă nu sunt ei oare cauza acestor supărări. În aceste circumstanțe este important de a se explica copiilor că ei nu sunt răspunzători de ceea ce se întâmplă între părinți și că nu are importanță ce simt părinții unul față de celălalt, pentru că iubirea lor față de copii este veșnică.

Implicarea tatălui în creșterea copilului și după divorț, chiar dacă acesta este în custodia mamei, reprezintă un element pozitiv pentru echilibrul existențial al copilului.

Divorțul nu este niciodată ușor pentru copil, dar cu ajutorul părintelui/ părințiilor, acesta poate determina o tulburare continuă sau numai una pasageră.

Cât timp îi ia copilului să se acomodeze cu noua lui situaţie familială?

Nu există o vârstă anume la care copilul să poată suporta mai ușor experiența unui divorț al părinților. Divorțul petrecut în perioada de tranzitie sau la începutul adolescenței poate afecta mult mai sever copilul. În timp ce copilul de vârstă mai mică este afectat în perioada imediat următoare divorțului, copilul de vârstă mai mare percepe efectele divorțului în timp.

Băieții percep mult mai puternic despărțirea părinților prin divorț decât fetele, ei devenind mai agresivi în comportamentul lor de acasă și de la școală. De fapt, conflictele între mamă si băieți sunt mult mai prezente în primii 6 ani după divorț, decât între mamă si fete. Aceasta se datorează fie pur și simplu faptului că băieții sunt mult mai vulnerabili la psihotraume în timpul copilăriei ori în mod specific datorită lipsei unui model masculin cu care să se identifice. Studii recente au dovedit că băieții se adaptează mai ușor situației postdivort, dacă tatăl este părintele ce are custodia.

Este imperios necesar mersul la un psiholog cu copilul, în momentul traversării unei astfel de experienţe?

Divorțul este adesea un proces în urma căruia rezultă un învins și un învingător. Adevăratul învins într-un proces de divorț este copilul. Există un program educațional al copiilor cu părinții divorțați, înființat ca urmare a numeroaselor dileme ce apar în urma acestui proces, care cuprinde:

- respectul profund și permanent al relațiilor interumane

- recunoașterea schimbărilor semnificative care au loc în urma divorțului și îmbogățirea experiențelor existențiale pentru toți cei implicați.

- necesitatea înțelegerii că părinții reprezintă persoane extrem de puternice în ochii copiilor lor

- credința că, copiii au dreptul la o creștere și o dezvoltare normală

- înţelegerea faptului că programul educațional recomandat de instanța judecătorească are un efect pozitiv pentru familiile și copiii care nu beneficiază de o alta asistenţă.

Ce sfaturi daţi adulţilor în momentul în care încep să se gândească serios la divorţ ?

Într-o societate dezvoltată și în funcție de socio-cultură, prezența terapeutului familial este determinantă. Uneori, după ce au reușit să exploreze dificultățile lor, partenerii decid să se despartă, pentru ei devenind clar că obiectivele lor maritale sunt incompatibile. Consilierea familiei este din ce în ce mai cautată de cuplurile aflate în divorț, ca o alternativă la desfașurarea juridică a procesului de divorț.Astfel s-au identificat 12 etape în cursul consilierii familiei:

-       solicitarea

-       punere în temă/orientare

-       evaluarea situației materiale

-       reconcilierea nevoilor materiale

-       inventarierea bunurilor

-       identificarea obiectivelor partenerilor

-       aprecierea deznodământului

-       aprecierea gradului conflictului

-       identificarea opțiunilor

-       negocierea

-       redactarea contractului între părți

-       consultarea cu avocații

Este clar că lista mai sus menționată a etapelor acestui proces impune mai mult decât o înțelegere a dinamicii familiei și a comunicării, terapeutul familial având nevoie să-și diversifice noțiuniile din domenii colaterale activității sale pentru a o eficientiza.

Beatrice Cioba