Ion Măldărescu: Stimate domnule Filip Teodorescu, bine v-am găsit! Vă rog să acceptaţi un preambul, o introducere „romanţată”, aluzie la profesia dumneavoastră: în sensul larg, imaginea „spionului”, a agentului secret este asimilată astăzi cu imaginea celebrului James Bond - agentul 007. Cunoscutul personaj al lui Ian Fleming, interpretat în numeroase seriale de televiziune de actori cunoscuţi: Sean Connery, George Lazenby, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan și Daniel Craig, care i-au creat o aură specială. Agentul secret este prezentat drept super-om, este infailibil, se descurcă în orice situaţie, scapă din orice capcană, culege lauri şi, de ce nu, se simte în largul său în compania femeilor frumoase. Cât adevăr şi câtă „legendă” reprezintă descrierea?

Filip Teodorescu: Daţi-mi voie să vă mulţumesc pentru prilejul ce mi-l oferiţi să mă adresez cititorilor revistei dumneavoastră, în special celor din diaspora românească din Europa şi nu numai. Ceea ce vreau să transmit cititorilor nu este de domeniul fantasticului, ci al realului, activitatea ofiţerului de informaţii înscriindu-se pe traiectoria interesului naţional cu aspectele sale de perenitate (independenţă, integritate teritorială, suveranitate), dar şi al priorităţilor naţionale, politice, economice, de apărare, dintr-un moment sau altul al existenţei statului român. Ofiţerul de informaţii trebuie să aibă o foarte bună pregătire generală, dar şi specifică activităţii sale pentru a putea să se integreze cu uşurinţă în orice mediu, să fie un bun interlocutor, să suscite interesul persoanelor pe care le abordează, dar să fie permanent atent să nu trezească suspiciuni şi să-şi compromită misiunea. Dacă îţi iubeşti ţara şi demonstrezi acest lucru interlocutorilor, evident că vei câştiga simpatia chiar şi a celor mai reticenţi interlocutori. În câteva fraze am dorit să sintetizez esenţa calităţilor necesare unui ofiţer de informaţii care nu este un super-om, dar este un patriot, cu o pregătire deosebită, pentru a desfăşura cu succes o activitate de o deosebită.

I. M.: Bergson afirma: „Democraţia este compatibilă cu libertatea şi cu demnitatea umană, dar are un viciu incurabil - lipsa criteriilor de selectare a valorilor...” Cum vi se pare „democraţia” originală din România deceniului doi al mileniului trei?

F.T.:  O schimbare de regim politic, de mod de abordare a problemelor ce ţin de esenţa existenţei şi propăşirii naţiei române erau necesare şi inevitabile, nu numai pentru ieşirea noastră din punctul mort în care ajunsesem pe plan intern, dar şi pentru integrarea României în sistemul relaţional european şi nu numai. Ceea ce s-a realizat în cei 22 de ani de la schimbarea din decembrie 1989 nu se datoreză, din păcate, inteligenţei şi abordării cu seriozitate a problemelor majore ale poporului român. Şi, nu că România nu ar avea personalităţi care ar fi putut să conducă ţara spre mai bine. Am avut şi avem asemenea personalităţi care, însă, au avut şi au decenţa să nu se amestece în degringolada şi lupta acerbă declanşată de componenţi ai eşaloanelor inferioare ale puterii comuniste pentru acapararea pârghiilor esenţiale de conducere în plan politic şi economic. Cu mici excepţii, au fost impuse, ori s-au autoimpus, personaje mediocre îndeosebi din punct de vedere al caracterului uman, principalul lor obiectiv fiind îmbogăţirea şi lepădarea de statutul de mediocritate nu prin dăruirea pentru interesul naţional, ci prin căţărarea pe trepte social-politice cât mai înalte. Rezultatul este foarte vizibil şi concludent, fiind suficient să urmărim zi de zi confruntările reprezentanţilor ziselor formaţiuni politice. Din tot ce spun aceşti reprezentanţi răzbate dorinţa de a rupe pentru sine o bucată cât mai bună din ce a mai rămas din avuţia naţională. Aceste confruntări sunt edificatoare şi penibile pentru ceea ce este „democraţia originală” din România.

I. M.: După o introducere oarecum metaforică, v-aş ruga să ne îndreptăm  spre tema  de dezbatere. Perioada „războiului rece” a secolulului XX, a abundat în momente cruciale. România a avut de luptat pe cel puţin două fronturi invizibile: Est şi Vest, atât împotriva K.G.B., cât şi împotriva serviciile secrete ale statelor occidentale, şi unele şi celelalte, la fel de ostile României. Creat de Mihail Moruzov, continuat de Eugen Cristescu, serviciul secret român, fie el numit S.S.I., Securitate, S.R.I., S.I.E., a avut rezultate notabile. Se spune că, până la trădarea lui Pacepa, Departamentul Securităţii Statului căpătase o faimă de invidiat printre serviciile similare europene şi americane. În calitate de persoană avizată, v-aş ruga să completaţi notificarea mea cu unele detalii.

F. T.: Mâhnirea mea profundă vis-a-vis de ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă încă în România din 1990 nu trebuie înţeleasă drept pesimism. De felul meu sunt un optimist şi gândesc întotdeauna pozitiv. Această atitudine a fost şi este şi faţă de activitatea serviciului naţional de informaţii al României, indiferent de denumirea pe care a primit-o dealungul istoriei sale ca urmare a hotărârii forţei politice conducătoare dintr-un moment sau altul al istoriei. Legile în baza cărora există şi îşi desfăşoară activitatea, precum şi obiectivele sale principale sunt stabilite de conducerea politică a ţării. Dacă aceste legi şi obiective sunt bune sau rele, răspunzătoare este conducerea politică, serviciul naţional de informaţii este răspunzător dacă nu le aplică aşa cum au fost ele adoptate. Calitatea activităţii şi a rezultatelor obţinute de serviciul naţional de informaţii de-a lungul istoriei sale au fost pe măsura nevoilor României, dar şi a calităţii oamenilor care au lucrat şi lucrează în aceste structuri. Trebuie să precizez că rezultate notabile, recunoscute chiar şi de către adversari, au fost obţinute în special datorită calităţii şi devotamentului ofiţerilor de informaţii, acestea fiind motorul real al succesului în condiţiile în care serviciul nostru nu a dispus niciodată de fonduri care să permită cumpărarea de oameni şi de informaţii, aşa cum procedează numeroase servicii de informaţii care nu au grija banilor şi a dotărilor. Este evident, atât cât transpare public, că şi colegii noştri mai tineri, aflaţi în activitate, au rezultate demne de toată lauda. Când legea va permite abordări mai deschise, fără a prejudicia interesele ţării, fiţi siguri că veţi avea motive de mândrie naţională pentru activitatea ofiţerului român de informaţii.

I.M.: Ofiţerul de informaţii-contrainformaţii se află într-o postură permanent ingrată, statut demonstrat de istoria serviciilor secrete. Cei mai mulţi dintre confraţii domniei voastre s-au „pierdut” într-un anonimat nedrept, dar firesc profesiei. În cazul dumneavoastră, soarta a hotărât să se întâmple altfel. Incontestabil, faceţi parte din elita intelligence-ului românesc al ultimelor decenii. În calitatea pe care aţi deţinut-o - Şef al Direcţiei a III-a de contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului - prin obligaţiile serviciului şi ale regulamentului militar, v-aţi „asumat riscul” de a iniţia, organiza şi/sau executa acţiuni periculoase. Evenimentele anului 1989 au bulversat întreaga planetă, Europa în general şi România în special. În acel decembrie aţi mers în misiune ordonată la Timişoara. Acum, la mai bine de două decenii de la derularea evenimentelor, relatarea, alta decât cea vehiculată în mass-media, a unui personaj avizat, ar fi  relevantă, desigur, în limita în care detaliile pot fi făcute publice, fără a afecta jurământul militar depus şi/sau siguranţa statului român.

F.T.: În decembrie 1989 eram director adjunct al contraspionajului român. Am fost trimis la Timişoara de către generalul Iulian Vlad întrucât în toamna acelui an am condus controlul de fond pe ultimii doi ani ai activităţii Securităţii Timiş, deci cunoaşteam bine situaţia informativ-operativă din zonă. Puteam astfel să contribui la descifrarea acţiunilor antiromâneşti şi antiregim, organizate şi declanşate la Timişoara, având în vedere multitudinea de informaţii existente cu privire la iminenţa declanşării unor acţiuni destabilizatoare în acea zonă. Conştientă fiind de inevitabila înlocuire a conducerii politice a ţării, şefii serviciului naţional de informaţii aveau obligaţia să-şi îndeplinească, cu prudenţă şi fără ostentaţie misiunea de cunoaştere a factorilor şi forţelor implicate în răsturnarea ce urma să aibă loc. Întrucât această temă am abordat-o pe larg atât în volumul „Un risc asumat” publicat în decembrie 1991, precum şi în numeroasele mele apariţii publice, nu voi menţiona aici decât concluzii esenţiale. Serviciul naţional de informaţii român nu a fost surprins de răsturnarea de regim din decembrie 1989. Pe fond, înţelegea şi chiar era de acord cu această schimbare.

- Producerea schimbării a fost stimulată de acţiuni concertate ale serviciilor de informaţii din Vest şi din Est, care au angrenat toate mijloacele de propagandă la îndemână pentru a stimula nemulţumirea justificată a populaţiei din România şi a o folosi ca masă de manevră. Concomitent, au fost infiltraţi, ilegal, instigatori, special pregătiţi şi dotaţi, inclusiv cu arme de foc, dar şi aparţinători ai serviciilor de informaţii interesate. Prezenţa celor aproximativ 20.000 de „turişti” sovietici şi a miilor de „refugiaţi” români returnaţi legal sau ilegal României, după ce fuseseră pregătiţi şi instruiţi în lagăre speciale din Ungaria, au constituit forţele de şoc autoare ale producerii dezordinii, pusă apoi în sarcina demonstranţilor români din uzinele timişorene.

- Din nefericire pentru români puterea, îndeosebi cea militară, a fost acaparată de personaje bine cunoscute ca fiind în slujba sovieticilor, nume cunoscute astăzi de toţi românii. Ei au impus comiterea unui adevărat masacru, după ce cuplul prezidenţial a fost determinat să fugă în mod ruşinos, iar conducerea politică din imediata apropiere s-a comportat pe măsura „valorii” ei.

- Prima grijă a trădătorilor intereselor naţionale româneşti a fost punerea în incapacitate de acţiune a serviciului naţional de informaţii, care ar fi putut să le zădărnicească planurile de repunere a României în subordinea comunismului sovietic. Este cazul să recunoaştem că această verigă importantă a oricărui stat s-a lăsat mult prea uşor şi nejustificat călcată în picioare de neiubitorii României.

- Ce a urmat în primele luni ale anului 1990 este dezonorant pentru România. Lupta dintre diferite grupuri, grupuleţe şi tendinţe, de a acapara o bucată cât mai semnificativă din ţară a fost acerbă, sângeroasă şi cu repercusiuni pe care şi astăzi românii le resimt din plin.

I.M.: La lansarea recentului volum „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale”,  întrebat fiind, „Ce a fost in decembrie 1989?”, generalul brg. (r) Aurel I. Rogojan a declarat: „Este dat cert ca in 1989 s-a parafat încheierea Războiului Rece, [...] eu nu mă refer asupra vreunei revoluţii, ca fapt ori dat istoric, ci la evenimentele din decembrie 1989. Cuantificate juridic sunt, potrivit legilor naţionale, definite drept: acţiuni armate şi alte acţiuni violente care au avut ca urmare subminarea puterii de stat....” În opinia dumneavoastră, ce ar mai fi de adăugat?

F.T.: Ca răspuns la această întrebare, nu cred că mai este ceva de adăugat.

I.M.: „Revoluţiile populare” din unele ţări africane par a fi astăzi o copie fidelă, dar la altă scară, „procesate” cu alt scenariu, a evenimentelor care au modificat harta lumii şi Europa anului 1989, culminând cu baia de sânge din zilele „revoluţiei” decembriste din România. Şi în 1989, şi în 2011  „efectul domino-ului” a lucrat eficient. Scenariul este evident asemănător. Diferă doar „actorii” şi teatrul de operaţiuni. În opinia dumneavoastră, cui datorăm punerea în scenă, cui au aparţinut actorii din 1989 şi ce s-a urmărit? Dar acum?

F.T.: Este ştiut de toţi, chiar şi de cei cu minime cunoştinţe în domeniul relaţiilor internaţionale, că aspectul economic determină toate acţiunile interstate. Lupta între sisteme politice, între ideologii porneşte de la interesul economic. Fiecare stat cu forţă economică şi militară semnificativă doreşte şi acţionează nu numai să-şi menţină poziţia, dar şi să obţină avantaje în detrimentul concurenţilor. De aici au pornit întotdeauna conflicte militare, deşi nu se cunosc situaţii ca un stat să recunoasă adevăratul motiv al intervenţiei sale armate. În anul 1989, când ideologia comunistă îşi epuizase capacitatea de a convinge că este mai bună decât cea capitalistă, a fost simplu şi facil să fie înlăturată nemaiavând adepţi convinşi nici printre conducătorii comunişti. Dacă această problemă a fost rezolvată în mare parte în urmă cu două decenii, în Europa, statele din Orientul Îndepărtat, rămase încă în zona ideologiei comuniste modernizate, sunt „nuci” prea tari pentru a fi sfărâmate prin procedeele aplicate în Europa. Extremismul unor conducători arabi care vor să-şi exprime puncte de vedere proprii, de regulă în contradicţie cu interesele propriilor popoare, nu are nici o şansă de supravieţuire la asaltul intereselor occidentale, cu atât mai mult cu cât acei dictatori, mai mici sau mai mari, scapă din vedere că sprijinul propriilor popoare este esenţial pentru supravieţuirea lor. De regulă, dictatorii pierd noţiunea realităţii înconjurătoare şi devin victime sigure ale intereselor economice externe.

I.M.: În decembrie 1989, odată cu „deschiderea” graniţelor, pe teritoriul României a intrat cine şi cum a vrut. Serviciile speciale străine nu s-au sfiit să-şi trimită „solii”, pe unii dintre aceştia, dumneavoastră, cunoscându-i în tranşeele războiului invizibil. Ne puteţi relata ceva despre cei identificaţi?

F.T.: Desigur că mulţi ne erau cunoscuţi. Ne-am luptat cu adversari profesionişti şi nu ca duşmani personali. Noi, serviciul de informaţii românesc, am fost învinşi în decembrie 1989, nu de adversari ci de conaţionali puşi în slujba străinilor. Şi eu, ca şi colegii mei, probabil că am fi acţionat ca şi adversarii noştri dacă eram în situaţia să ocupăm teritorii ce nu ne aprţineau. Recunosc, am fost învinşi.

I.M.: Vă propun să vorbim în continuare despre Procesul de la Timişoara. Pe parcursul derulării „procesului” de la Timişoara, din 1990, circula o poezioară: „Cel mai mare mincinos/ ştie toată ţara,/ Tribunalul militar/ de la Timişoara.!// Procurori şi generali/ Toată lumea minte/ Şi minciuna vine-n jos/ De la preşedinte//”. Privind retroactiv, ce semnifica la acea dată şi cum o interpretaţi astăzi?

F.T.: Procesul „Lotului Timişoara” a fost o experienţă unică, de nerepetat. A fost încercarea celor care au preluat puterea politică în România să justifice morţii şi distrugerile inutile de după părăsirea puterii de către cuplul prezidenţial. Au mizat pe o reuşită rapidă şi completă, sperând să ne înspăimânte, pentru a ne determina să ne asumăm fapte şi crime comise de alţii, aşa cum au reuşit cu cei patru politruci C.P.Ex.: Manea Mănescu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu şi Emil Bobu, care au acceptat să-şi pună cenuşă în cap, pe baza promisiunii că vor fi puşi curând în libertate. Pentru cititorii revistei ddumneavoastră, precizez că, anterior începerii procesului „Lotul Timişoara”, am trimis două rapoate preşedintelui ţării - dl. Ion Iliescu - în care am explicat că procesul este o înscenare nereuşită, că trebuie găsită o soluţie de neîncepere a lui. Dacă însă este un interes major al ţării ca noi, ofiţerii de informaţii ai României, să preluăm asupra noastră fapte şi crime ce nu ne aparţin, rog să-mi comunice, iar eu şi colegii mei din boxă suntem gata să ne sacrificăm şi să preluăm asupra noastră totul. Trebuia să ştim însă care este acest interes major naţional. Am mai precizat că, dacă până la începerea procesului public, în data de 3 martie 1990 nu voi primi nici un mesaj de răspuns, vom fi obligaţi să ne apărăm, iar noi nu suntem politruci ci ofiţeri de informaţii cu pregătire juridică, capabili să aducem argumente de necombătut.

Nu am primit nici un răspuns şi am procedat în consecinţă. Efectul depoziţiei mele, dar şi ale celorlalţi colegi, a fost devastator pentru completul de judecată care, desigur, estimase o victorie facilă, răsplătită din belşug. Important a fost că timişorenii şi opinia publică au ascultat şi văzut, în direct, depoziţia mea, la radio şi TV. În cele şapte ore cât a durat, s-au lămurit că faptele nu erau deloc aşa cum le fuseseră prezentate de cei interesaţi. Astfel se explică şi atitudinea celor care aşteptau în preajma tribunalului improvizat sosirea criminalilor „Lotului Timişoara”. Dacă în prima zi a procesului ne-au întâmpinat la coborârea din dube cu huiduieli şi înjurături, după depoziţia mea din 7 martie 1990, ne aşteptau cu aplauze, încercau să ne strecoare sticle cu apă, alimente, ziare. Lozinca timişorenilor la sosirea completului de judecată era cea amintită de dumneavoastră: „Cel mai mare mincinos, ştie toată ţara, Tribunalul Militar de la Timişoara”! Când populaţia Timişoarei, dar şi a României, în ansamblu, a început să perceapă adevărurile cu privire la ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, noua conducere politică a ţării nu a mai putut să-şi facă jocurile. Procesul nu a mai putut continua, întrucât chiar martorii acuzării îşi retractau declaraţiile date şi semnate sub ameninţarea procurorilor militari, acuzaţiile din rechizitorii rămânând fără susţinere.

I.M.: Există afirmaţia că în „procesul celor 21”, tuturor vi s-a propus să optaţi pentru unul din două capete de acuzare: „reprimarea populaţiei şi complicitate la genocid” sau „trădare naţională prin încălcarea jurământului militar”. Cât adevăr conţin alternativele menţionate şi cum comentaţi?

F.T.: 9. La procesul „Lotului Timişoara” nu mi s-a propus nici un compromis cu privire la capetele de acuzare. Oricum nu aş fi acceptat.

I.M.: Martorilor nu li s-a permis accesul la proces decât în prima zi, apoi au fost „îndrumaţi” să depună declaraţii la Procuratură. Cum comentaţi această restricţionare a depunerii mărturiilor?

F.T.: Am mai amintit, martori ai acuzării au fost sute, dar cei mai mulţi nu şi-au menţinut declaraţiile luate sub ameninţare de procurorii militari, devenind fără voia completului de judecată, martori ai apărării, datorită tirului de întrebări din boxa acuzaţilor. În faţa publicului din sala de judecată, dar şi a celor care ascultau „în direct” la Radio Timişoara şi postul local TV, completul de judecată nu mai putea să falsifice declaraţiile martorilor, cu atât mai mult cu cât acuzaţii, majoritatea cu studii juridice temeinice, erau foarte atenţi şi cereau consemnarea corectă a depoziţiilor. Completul de judecată a încercat să restricţioneze sau să influenţeze depoziţiile martorilor propuşi în apărare de inculpaţi, dar nu a reuşit. A impus însă limitarea numărului de martori solicitaţi de apărare.

I.M.: Ce a determinat luarea hotărârii preşedintelui instanţei de judecată, colonelul (pe atunci), Cornel Bădoiu, de a muta judecarea procesului de la Timişoara la Bucureşti? Cum aţi interpretat urmările acestei decizii, care a debutat cu „vagonul fantomă” special „amenajat” pentru transportul deţinuţilor?

F.T.: Preşedintele completului de judecată, col. Cornel Bădoiu, de altfel un om inteligent care a reuşit să se descurce relativ bine, punând în seama procuraturii toate erorile şi greşelile din rechizitoriu care nu-i asigura motivaţia unei sentinţe de condamnare a noastră, a hotărât, în vara lui 1990, restituirea dosarului la procuratură pentru completare, dar nu a avut curajul să ne pună în libertate. Reluarea procesului a avut loc în toamna anului 1990, de această dată la Bucureşti, cu un rechizitoriu refăcut ca vai de el. Col. Cornel Bădoiu a motivat mutarea la Bucureşti prin adevărul că sediul Secţiei Militare a Tribunalului Suprem este în Capitală şi nu la Timişoara. Realitatea era alta. La finalul uneia din ultimele şedinţe ţinute la Timişoara, col. Cornel Bădoiu m-a chemat în biroul lui din spatele scenei, pentru a mă asigura că el va face tot ce trebuie pentru evidenţierea adevărului şi să avem răbdare. Între timp şi-a pus chipiul în geanta diplomat, un trenci subţire peste uniforma militară pentru a putea ieşi din clădire neobservat de timişorenii pregătiţi să-l huiduie copios şi să arunce probabil şi niscaiva ouă. Deci, v-am răspuns şi la această întrebare.

I.M.: În acea nefastă perioada de „prizonierat” în propria ţară, aţi întâlnit foşti colegi, medici, „oameni ai legii”, atât Oameni, cât şi imitaţii cu chip de om,.  Doriţi să vorbiţi despre ei?

F.T.: În penitenciarul Jilava, în afara „Lotului Timişoara”, am întâlnit şi câţiva membrii importanţi ai conducerii politice a României, dinaintea lui decembrie 1989. Aş vrea să amintesc câteva nume cu care chiar am discutat. Din lotul celor patru C.P.Ex.-işti, despre care am mai amintit, vă prezint trei cazuri:

Tudor Postelnicu - fost ministru de interne şi anterior, şef al Departamentului Securităţii Statului. Un bigot incult, fără coloană vertebrală, în faţa celor de deasupra lui, dar zbir cu cei de mai jos sau egali cu el în funcţie. Vă amintiţi că la procesul în care a fost implicat a încercat să obţină clemenţa completului de judecată recunoscând că nu are decât 6 clase primare şi, credea el, pe această motivaţie va fi iertat. L-am reîntâlnit în curtea penitenciarului în ora de scoatere la aer a deţinuţilor. A încercat să-l abordeze pe generalul Emil Macri pe care l-am sfătuit să nu-l bage în seamă. Fiind foarte bolnav, generalul Macri s-a aşezat pe singura bancă pe care deja stătea Tudor Postelnicu. După un timp, probabil epuizând subiectele discutatate, Tudor Postelnicu a încercat şi în cele din urmă m-am lăsat acostat de acesta. Nu din respect sau simpatie, ci pentru a-i reproşa atitudinea laşă din timpul procesului, lipsită de orice demnitate, cu adevărat jalnică. Medicii de la comisia de expertiză a I.M.L. m-au întrebat, printre altele, cum de am suportat un asemenea personaj să ne fie şef. De parcă mi-ar fi cerut cineva părerea la numirea lui în funcţie. Am încetat să-i arunc în faţă toate reproşurile acumulate în ani de zile, moment  când a început să plângă.

Ion Dincă - purtătorul supranumelui de „Ion Te-leagă”. Un analfabet grobian care a acceptat, împreună cu ceilalţi trei prolitruci din procesul lor, compromisul propus de procuratura militară: să-şi recunoască vinovăţia, iar ulterior vor fi scoşi din puşcărie sub un motiv sau altul. Nu numai că a acceptat târgul, dar şi-a pus atâta cenuşă pe cap încât a impresionat spectatorii. Vă amintiţi când, public, şi-a exprimat regretul că nu mai există pedeapsa cu moartea pentru că o asemenea pedeapsă merita pentru relele făcute cât a fost „mare şi tare”. În puşcărie, văzând că trece timpul iar procurorii nu-şi ţin promisiunea, a devenit nervos, irascibil, încercând să-şi verse necazul pe generalul Emil Macri, dar nu în prezenţa acestuia care, fiind grav bolnav, nu mai putea ieşi din celulă. Nu am suportat o asemenea mârşăvie şi i-am sugerat, fără ocolişuri, să meargă în celulă când noi toţi eram afară la ora de plimbare şi să se spânzure cu cearceaful pentru a nu mai fi frământat de regretul că a fost abolită pedeapsa cu moartea şi nu a putut fi pedepsit aşa cum merita.

Manea Mănescu - fost prim-ministru, prăbuşit fizic şi psihic. În fiecare dimineaţă când se aducea marmita cu lapte pentru toţi deţinuţii din secţia unde eram încarceraţi (separat de deţinuţii de drept comun), şi se descuiau uşile celulelor, el era primul la marmită. Îşi umplea o oală roşie de trei litri, deşi raţia era de 200 ml. Cei mai mulţi, aflaţi în spatele său se întorceau în celule cu cănile goale. Aceste trei exemple sunt suficiente pentru ca cititorul să înţeleagă „calitatea” unora din foştii conducători politici ai României.

I.M.: „Democraţia” „perioadei de tranziţie” postdecembristă a făcut posibilă crearea unor situaţii tragi-comice: avansarea locotenent-colonelului Gabriel Anastasiu în timpul audierii - în stare de detenţie fiind - ca şi cazul adjunctul Serviciului Român de Informaţii, numit oficial în această funcţie -  dumneavoastră - care vă găseaţi în „custodia statului”. Vreţi să dezvoltaţi acest paradox?

F.T.: Nu le-aş numi situaţii tragii-comice. După momentele de euforie firească, dar iresponsabilă, suprapuse zbaterilor pentru ocuparea poziţiilor cheie în stat, de către cei care credeau că merită şi apreciau că este momentul prielnic să se aleagă cu ceva consistent (slujbe şi vile), când lucrurile au început să se mai aşeze, unii dintre cei ajunşi la conducerea unor importante instituţii, fără a avea pregătirea şi experienţa necesare, au înţeles că nu se pot descurca singuri. Au realizat că trebuie să apeleze la profesioniştii existenţi dar îndepărtaţi cu o uşurinţă condamnabilă. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Într-o pauză prelungită a procesului de la Timişoara, în luna mai 1990, am fost vizitat la închisoare de domnul Profesor Virgil Măgureanu, numit la conducerea nou înfiinţatului Serviciu de Informţii (26 martie 1990). Pe scurt, domnia sa m-a întrebat dacă accept să-mi reiau activitatea ca adjunct al său. În glumă, i-am arătat că sunt în zeghe şi tuns zero şi nu voi putea ieşi din penitenciar în această stare, dar că accept să-mi reiau activitatea dacă este nevoie de mine. M-a asigurat că într-o săptămână voi fi eliberat şi mă pot prezenta la lucru la sediul central din str. Povernei. Mi-am exprimat scepticismul având în vedere căile întortocheate ale justiţiei române şi opoziţia celor ce aveau de răspuns în legătură cu faptele lor din decembrie 1989, în situaţi în care un vinovat de serviciu era scos din cauză. A trecut mai mult de un an până când am fost pus în libertate, la solicitarea expresă şi publică a procuraturii militare. Am părăsit penitenciarul Jilava în data de 28 iunie 1991, iar în 29 iunie 1991 m-am prezentat la sediul S.R.I., luându-mi slujba în primire.

I.M.: Conştient de faptul că „obiectul muncii” vă era de cu totul altă factură, despre cei care „s-au dat de ceasul morţii” să-şi fabrice un trecut de disident, asemenea aşa-numiţilor ilegalişti de altădată, am convingerea că ştiţi mai mult decât ceea ce se spune public. Aceşti profitori ai evenimentelor din decembrie 1989 au „buzunărit” statul român de multe miliarde, sub o formă sau alta, au beneficiat sau beneficiază încă de poziţii-cheie în instituţii ale statului, care permit accesul la dosare, implicit la acte de şantaj, de pe urma cărora au ajuns veritabili moşieri.  Cunoaşteţi vreun personaj autentic ce poate fi etichetat ca disident? Dar unul „fabricat”?

F.T.: Nu m-am ocupat niciodată de problema „disidenţi”, dar am avut cunoştinţă de câteva nume, în perioada când am fost în conducerea contraspionajului românesc. De ce? Pentru că, întotdeauna, serviciile de spionaj adverse cultivă şi sprijină nemijlocit asemenea atitudini. În ultimii 2-3 ani care au precedat anului 1989, astfel de activităţi erau prioritare pentru adversarii noştri. Voi da câteva exemple pe care le-m cunoscut datorită responsabilităţilor mele profesionale:

Mihai Botez - un om onest, matematician de înaltă clasă, cu perspective evidente de a ajunge o personalitate a domeniului, nu numai în România. A fost stopat în ascensiunea sa profesională de un confrate mai mare, care ocupa o funcţie administrativă importantă. Nu-i dau numele, pentru că este în viaţă. Toate încercările lui Mihai Botez de a se realiza profesional s-au izbit de zidul creat de personjul „fără nume”. Nici în plan personal nu era mai fericit, având o căsătorie formală, cu o femeie inteligentă, dar mult mai în vârstă şi lipsită de farmec feminin. Pe acest fond, văzându-şi viaţa compromisă, a solicitat plecarea din ţară. Am fost unul dintre cei care l-au suţinut înţelegându-i drama.  S-a încercat, de către cei interesaţi, să-l prezinte ca „disident”, dar el, niciodată nu a făcut nimic, nici în ţară nici în străinătate, împotriva României sau a conducerii acesteia. Nici chiar împotriva aceluia care i-a distrus cariera.

Doina Cornea - am cunoscut mai îndeaproape cazul acestei doamne în primăvara anului 1989, când am condus controlul de fond al activităţii pe ultimii doi ani, la Securitatea Cluj. Am cerut şi am răsfoit dosarul cu materialele ce se refereau la domnia sa. Nu am găsit nimic care să justifice atenţia ce îi era acordată de serviciul de informaţii român. Chiar dacă era frecventată de reprezentanţi ai unor servicii de spionaj adverse, scopul acestora era tocmai de a fabrica o „disidentă”. Alt interes nu prezenta, pentru că nu era deţinătoare de secrete de stat, nu activa în domenii sensibile pentru siguranţa statului, nu desfăşura activităţi care să pună în pericol existenţa statului. Starea sa de nemulţumire era generată de probleme de sănătate, probleme de familie (deşi locuiau sub acelaş acoperiş, trăia şi se gospodărea, separat de soţul său), fiica plecată în Franţa, fiul nerealizat profesional, nemulţumiri la locul de muncă (Universitatea din Cluj, catedra de franceză unde nu reuşise să promoveze cum şi-ar fi dorit). I-am chemat pe şeful de serviciul şi pe şeful Securiăţii şi le-am spus concluziile la care am ajuns propunându-le, ca primă măsură, să găsească o altă misiune miliţianului postat în faţa casei doamnei Doina Cornea, din documentele existente în dosar nerezultând că aceasta ar fi un pericol public. Cei doi m-au informat că au primit ordine exprese de la Direcţia centrală de profil (Informţii interne). La întoarcerea în Bucureşti am abordat problema Doina Cornea cu şeful Direcţiei de profil, dar şi cu şeful D.S.S. Am înţeles că era o intervenţie a decidenţilor politici şi nu se putea face mare lucru.

Mircea Dinescu - un poet din generaţia tânără. Îi citeam cu plăcere şi amuzament poeziile. Erau altceva decât cele obişnuite. Mai zglobii, în raport direct cu firea autorului. Un răzvrătit, non-conformist, slobod la exprimare şi comportament.  Tragedia sau şansa vieţii sale a fost să se căsătorească cu fiica a doi bine-cunoscuţi de către contraspionajul român, ca agenţi ai K.G.B. În ultimii doi ani dinaintea lui decembrie 1989, când serviciile de spionaj din Vest şi Est şi-au dat mâna în efortul comun de a-l înlătura pe Nicolae Ceauşescu, la poarta casei unde locuia şi Mircea Dinescu, au început să apară diplomaţi occidentali. Aceştia făceau tot ce era posibil pentru a atrage atenţia, veneau însoţiţi de reporteri şi cameramani străini, pentru a face publicitate cu privire la „îngrădirea dreptului de exprimare a unui scriitor disident”. S-a exploatat din plin măsura neinspirată de a posta în proximitate, la vedere, o maşină cu filori „pentru intimidare”. Rezultatul a fost, ca şi în cazul Doina Cornea, un ajutor nesperat de a fabrica „disidentul”.

Paul Goma - fără a avea o tangenţă directă cu domnia sa, mult mai târziu m-am documentat asupra acestui caz. Totul a început de la conflicte cu membri ai breslei scriitoriceşti, un domeniu în care un serviciu secret de informaţii nu trebuie să se amestece. Dar cum în România socialistă politicul era prezent peste tot, atunci când nu reuşea să se descurce, apela şi impunea intervenţia serviciului secret de informaţii. Din câte am înţeles, Paul Goma nu a fost niciodată acceptat de colegii de breaslă şi nici chiar în prezent nu este agreat. Nu mă interesează şi nici nu abordez motivele. Important pentru România a fost şi este că Paul Goma, datorită supărărilor personale, multe justificate, a ajuns în situaţia să se dezică de propria-i ţară şi să refuze orice conciliere, chiar şi astăzi.

I.M.: Abwehr, NKVD-KGB-FSB, MI5, SIS, Mossad... Deşi configuraţia politică şi socială a lumii s-a schimbat radical, în ultimele decenii, un stat modern nu poate supravieţui fără un serviciu special. Ca profesionist, cum apreciaţi activitatea Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii Externe - pentru a le numi pe cele mai importante - la nivelul anului 2011? Rapoartelor prezentate de instituţiile numite li se acordă importanţa cuvenită, sau deciziile politice ignoră valoarea informaţiilor puse la dispoziţie?

F.T.: Întrebarea dvs. este directă, dar răspunsul nu poate fi decât al unuia aflat în afara sistemului. Sunt convins că cei care au preluat munca vechilor ofiţeri de informaţii îşi fac datoria cu conştiinciozitate şi devotament faţă de interesele majore ale patriei române. Este evident şi inevitabil că ei acţionează în concordanţă cu legile actuale ce le reglementează competenţele, precum şi cu priorităţile stabilite de conducerea politică a ţării. Altfel nu se poate. Dacă valoarea informaţiilor puse la dispoziţia decidenţilor politici este bună, firesc este ca aceasta să se reflecte în măsurile adoptate de conducerea politică spre binele ţării şi prosperitatea cetăţenilor săi. Cititorii revistei dvs. trebuie doar să urmărească rarele ieşiri în public, aşa cum este şi firesc, ale conducătorilor celor două instituţii nominalizate în întrebarea dumneavoastră, pentru a găsi răspunsurile corecte.

I.M.: ... Întrebarea directă a primit un răspunsul abil al profesionistului, dar să continuăm. O societate modernă se defineşte prin grupul de valori în care crede şi care conduce către o anumită tipologie colectivă. În actuala conjunctură, ce este de făcut? Mai există speranţa restaurării intelligents-ului românesc? Cum priviţi statutul, menirea şi eforturile unui serviciu modern de informaţii în în contexul globalizării agresive?

F.T.: Nu există societate modernă sau mai puţin modernă, conducători de state puternice sau mai puţin cunoscute, care să nu-şi dorească un serviciu secret de informaţii, care să-i pună la îndemână datele necesare pentru orientarea corectă a paşilor ce trebuie să-i facă în plan intern sau în relaţiile cu alte state. Ca profesionist al domeniului urmăresc cu atenţie tot ce se întâmplă, mă bucur sincer când colegii mai tineri au succese şi mă întristez când observ că factorii politici încearcă să subordoneze activitatea acestora unor interese de grup sau chiar personale. Este necesar ca nimeni să nu se amestece, în interes personal, în activitatea serviciilor secrete, motiv pentru care cred că legislaţia în domeniu trebuie pusă în concordanţă cu cerinţele etapei în care se află România.

I.M. : Stimate domnule Filip Teodorescu, conştient că instruirea, experienţa şi practica atâtor ani v-a facilitat adaptarea rapidă la orice situaţie, acum, aproape de încheiere, o întrebare oarecum delicată care vă vizează personal: aţi fost propus pentru acordarea gradului de general. Aţi refuzat categoric. A fost o decizie emoţională, una „profesională”, calculată sau o reacţie adversă la nedreptatea comisă?

F.T.: Întrucât, de regulă, nu las întrebări fără răspuns, deşi problema aceasta nu m-a afectat niciodată, am să explic pe scurt. În noiembrie 1991 când, de facto, eram prim-adjunct al directorului S.R.I., dl. prof. Virgil Măgureanu - de bună credinţă - mi-a spus că m-a aşteptat un an să-mi reiau activitatea. Nu a făcut nici o propunere de acordare a gradului de general, deşi existau câţiva care meritau. Acum, că am revenit, este cazul să prezinte preşedintelui ţării propuneri, cap de listă urmând să fie Filip Teodorescu, urmat de câţiva dintre şefii de direcţii. I-am mulţumit pentru gândul bun şi corect, dar am adăugat că nu ar fi bine să apară decretul prezidenţial de acordare a gradului de general lui Filip Teodorescu, atâta timp cât secţia militară a Tribunalului Suprem nu a pronunţat hotărârea în procesul „Lotul Timişoara”. Domnul prof. Virgil Măgureanu a fost de acord cu observaţia mea şi s-a angajat să vorbească cu preşedintele completului de judecată - col. Cornel Bădoiu - pentru a cunoaşte stadiul redactării şi publicării hotărârii. După două-trei zile m-a informat că a discutat, dar col. Cornel Bădoiu a condiţionat publicarea hotărârii instanţei de primirea stelei de general. Dl. prof. Virgil Măgureanu l-a informat pe preşedintele ţării despre această pretenţie. Acesta i-a sugerat să mă întrebe dacă voi fi deranjat de acordarea gradului de general col. Cornel Bădoiu. Am răspuns, fără ezitare, că nu mă deranjează deloc, col. Cornel Bădoiu jucându-şi cu pricepere şansa vieţii sale. Dar, neîncrezător într-un succes atât de facil, col. Cornel Bădoiu a amânat publicarea hotărârii în dosarul „lotul Timişoara” până după ce a apărut în Monitorul Oficial decretul prin care primea dorita stea de general. Nu m-a deranjat deloc manevra, dar aceasta a declanşat nemulţumirea unora dintre şefii de direcţii, doi dintre aceştia reproşându-mi direct că nu au primit gradul de general, din cauza refuzului meu. La următorul „1 Decembrie” nu a mai fost cazul întrucât în septembrie 1992 am cerut expres şi irevocabil, din motive personale, trecerea în rezervă şi ieşirea la pensie, deşi nu aveam decât 53 de ani.

I.M.: ... Un dialog bogat în elemente de noutate, din păcate subiectul este inepuizabil. Vă mulţumesc pentru amabilitate de a-i fi dat curs, rugându-vă să încheiaţi cu un exerciţiu de autodefinire, conectat la personalitatea domniei voastre, eventual un mesaj adresat românilor

F.T.: Sper ca răspunsurile la întrebări să fie mulţumitoare, atât pentru dvs., cât şi pentru cititori. Dacă va fi nevoie, vă stau la dispoziţie pentru a dezvolta temele deja discutate, ori pentru a aborda altele.

I.M.: Domnule Filip Teodorescu, profesionistul nu se dezminte, a lăsat loc mesajului solicitat, într-o o viitoare întâlnire. Vă mulţumesc, încă o dată, în numele cititorilor noştri.

A consemnat, Ion Măldărescu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL