„Precum în cer, aşa şi pe pământ”

Acad. Florin Constantiniu

La Editura  Compania, Bucureşti, 2011 a apărut Albumul de Fotografie „Precum în cer, aşa şi pe pământ” - „On earth as it is in heaven”. A photo journey into the Romanian Eastern Orthodox realm. Autoarea albumului, editat în ediţie bilingvă (română-engleză), Cristina Nichitus Roncea, ne prezintă o splendidă călătorie în imagini prin lumea ortodoxă românească girată de preţiosul „Cuvântul Înainte” al acad. Florin Constantiniu - adevărată lecţie de istorie a creştinismului românesc.

Adresa site-ului cărţii: http://precum-in-cer.ro/ iar la adresaunde puteţi viziona şi un scurt video-clip de prezentare a albumului.

http://www.youtube.com/watch?v=7mlip0-5zYw&context=C3130772ADOEgsToPDskKMIc4fH4qC_rsuWQcf1JNq  (Redacţia Agero)

Un album care ne înalţă într-o lume purificată

Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea oferă o imagine mai puţin obişnuită a vieţii ortodoxe din România. De obicei, lucrările de acest fel stăruie asupra valorii artistice a ctitoriilor - mănăstiri sau biserici de mir - din ţara noastră şi a comorilor de artă şi cultură - icoane, obiecte de cult, manuscrise, cărţi - păstrate între zidurile lor. De astă dată însă, obiectivul fotografic a urmărit altceva: trăirea întru Domnul a celor care au căutat mântuirea prin desăvârşire, dar şi legătura lor cu lumea credincioşilor, în mijlocul cărora continuă să trăiască. Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească - monastică, în primul rând - coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor. Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic - ţar, rege, mare cneaz - a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam. În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat - episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul. Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect - dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor. Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege - am fost mereu „în calea răotăţilor” - numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui. Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală. Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.

Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte - ora et labora! -, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect. Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată. Cartea de faţă este, deopotrivă, o sursă de inspiraţie şi o chemare la împărtăşirea unor valori de esenţă divină. Indiferent de opţiunea celui care o va lua în mână - credincios sau ateu - cartea îi va fi de mare folos.”

Acad. Florin Constantiniu

Pasul de furnică dintre idee, şi inimă

Cuvântul Editurii Compania

„Unul şi acelaşi fotograf poate face zeci de feluri de poze. Uneori, cu unul şi acelaşi aparat. Poate răspunde unei comenzi de reportaj; poate imortaliza cunoştinţe, situaţii, locuri; se poate mira, bucura, înduioşa pe cont propriu, acumulând poze „pentru sertar”; poate „fura” nostalgii, ezitări, aşteptări, înălţări şi uniri colective de care imaginea dă seama mai bine decât propria lui judecată; poate declanşa ca să-şi asigure o amintire plată şi poate obţine… un miracol. S-au aşezat în acest album peste 210 cadre ca să spună povestea unui fel de a fi din interiorul ortodoxiei românesti, aşa cum arăta ea în ultimii doi-trei ani (2008-2011). Cristina Nichituş Roncea şi-a deschis aici arhiva de mirean care fotografiază în biserici şi mânăstiri, în atelierele şi bucătăriile lor, în chilii şi prin munţii în care călugării se duc «la pustie». A avut şansa de a fi acceptată şi îngăduită cum puţini sunt, graţie unui firesc şi unei simplităţi inspirând linişte şi încredere. Sentimente justificate din ceea ce se poate vedea în album: o priză directă a evenimentului, iar nu punerea lui în scenă; bucurii mari şi sărbători ale inimii, nu o antologie a fastului; momente de meditaţie autentică şi altele de muncă la fel de adevărată, care ţin laolaltă viaţa spirituală şi întruchiparea ei materială, cerul şi pământul existenţei, iar nu plăsmuiri eterice asociate cu cine ştie ce abstracţii. Pentru cei care vor să-şi cureţe sufletul, ca şi pentru cei care nu cunosc această anume Românie sau pentru străinii care n-o cunosc deloc, invitaţia la călătorie prin ortodoxia răsăriteana de la noi are gustul fermecat al tradiţiei trăite chiar la timpul prezent. Printr-un noroc, obiectivul proaspăt al aparatului de fotografiat s-a mutat de pe monumentul de arhitectură mereu pus în ramă, pe omul în rasă neagră care mătura împrejurul lui, pe cel care aprinde candela, coase veşminte preoţeşti, duce vitele la păscut şi îngrijeşte de bătrani! O mică deplasare de accent: pasul de furnică dintre idee, şi inima.”

Adina Keneres - Editura Compania

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumănien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumănien)