Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

GEORGE ROCA- ÎNCĂ O VALOARE VIE ORĂDEANĂ

Lucian MUNTEANU

(interviu neconvenţional)

 

 

Se zice despre oamenii pe care îi simţi foarte apropiaţi, că nu este tocmai uşor să îi descrii. Sunt convins ca de la aceasta regula nici macar George Roca nu face excepţie. Doar că, după ce te-ai gândit la el şi i-ai mai căutat şi numele pe motorul de cautare Google de pe internet, lucrurile se încheagă şi ideile se înşiră aproape de la sine, ca mărgelele pe aţă…

 

În fond, cine a fost, cine a devenit, cine este şi ce face prietenul nostru oradean stabilit la Antipozi? Pe cine slujeşte? Nicidecum în sens slugarnic, ci în sensul sacru, chiar dacă aprecierile de care se bucură, desfid într-un fel preceptul arhivehiculat că nimeni nu este profet în ţara lui.

 

Poet, prozator, eseist, critic literar şi nu în ultimul rând animator cultural al limbii române, prezent mai peste tot unde se face literatura românească de bună calitate, George Roca, îşi asumă sarcina nobilă – practicată neabătut încă de la prima sa apariţie – de a mai aduce pe podium (în revistele cu care colaborează), fără exagerare, şi personalităţi autohtone cu extindere europeano-australiană. Am specificat „fără exagerare” pentru că şi pe mine ca român, mă deranjează păguboasa şi nejustificata modestie funciară a unora care ne împiedică să ne afirmăm valorile autohtone înainte ca acestea să treacă Stixul. Dar care ne determină (ce pedeapsă divină!) să acredităm duşmanii de neam ca să ne reprezinte „în cele străinătăţi…”. Mă raliez părerii unui cvasi-patriarh al cafenelei orădene, care afirma că nu trebuie să ne temem de a ne şoca interlocutorii, căci asta îi stimulează, ba chiar îi obligă, să gândească!

 

Şi dacă Beethoven afirma, pe bună dreptate, că muzica are în conţinutul său mai multă filozofie decât tomurile gânditorilor…, pe noi (mai modeşti, dar nu mai neavizaţi), totul ne justifică să considerăm poezia lui George Roca, mustind de adevăruri patriotice simţite până la suferinţă: „Ziua de Crăciun 1989/ Ne-a adus puţină revoluţie,/ Mulţi, mulţi morţi,/ Multă durere în suflet,/ Multe speranţe/ Şi a aflat lumea de noi/ De R-O-M-Â-N-I-A !/ (Ţara mea, 1990); sau „Pe pământuri australe,/ M-a cuprins aşa-ntr-o doară,/ Dor de gliile natale/ Ce călcam odinioară!/ (Transilvania, 2001); şi nu în ultimul rând remarca sa poetică pentru eternitate: „Dacă o fi să mor aici/ Pe-al Pacificului mal/ Sufletul meu să se-ntoarcă/ Tot acolo în Ardeal!”/ (Ardeal, 2002).

 

Aderenţa deopotrivă sentimentală şi raţională la meleagurile natale, nu este, în poezia lui George Roca, singura modalitate de afirmare a românismului său. Iată cum îşi imaginează, el poetul, apariţia lui Mihai Eminescu, în peisajul Patriei: „Într-o dimineaţă, Dumnezeu s-a sculat vesel şi binedispus!/  A închis vântul în cămară, a alungat norii, a scos din priză fulgerele, a oprit cutremurele şi valurile şi a stins focul sub cazanele vulcanilor!/ În ziua aceea nu se făceau războinici, nici terorişti, nici mercenari…/  Dumnezeu avea nevoie de linişte şi pace!/  Venise vremea să împartă meseriile la români!/ (…)/ Spre seară, la lumina luceferilor,/ pentru a-şi desăvârşi lucrarea, a creat poetul,/ pe Eminescu!/ (Eminescu, 1991)

 

Dar iată ce ne relevă autorul despre peisajul şcolar, familial, cultural şi social în care a trăit şi s-a format la Oradea şi mai apoi prin lumea largă:

 

GR: Norocul meu a fost ca am copilărit în oraşul Oradea! Am avut acces la şcoli de prestigiu, precum „Oltea Doamna”, unde am fost elev în primele şapte clase, după care am urmat Liceul Nr. 4, şi mai apoi la faimoasa „Sorbonica” de pe „rive gauche” al nu mai puţin faimosului „fluviu” Peţa, transformată ulterior în „Marea Universitate din Oradea”. Peste tot am avut profesori de valoare, profesori de modă veche, catapultaţi în era comunistă, împreună cu bunul lor simţ, cultura şi învăţămintele de dinainte de război. Apoi am avut parte de centrul oraşului, cu galeriile lui de artă, cu faimosul teatru, cu biblioteca, cluburile... care mi-au imprimat aceea educaţie şi conduită pe care mulţi o numesc „ardelenească”. Dar cei mai mult m-au marcat oamenii, localnicii, cu sinceritatea lor, cu bunul lor suflet, cu setea lor de cultură! Nu pot să zic că perioada de 14 ani cât am locuit în Bucureşti nu mi-a afectat intelectul. Acolo am întâlnit o cultură mai modernă poate, mai alertă, destul de diferită de „clasica şcoală ardeleană”. Cu un mixaj între cele două am rămas în minte şi suflet până în zilele noastre. Cu acest amalgam cultural m-am fluturat pe trei continente.

 

LM: Grei au fost cei trei paşi pe care i-a făcut George Roca până să-şi găsească terenul care i-a facilitat fertilizarea personalităţii. Grei, pentru că ei erau nu numai în exclusivitate intercontinentali din punct de vedere geografic  ci şi al moravurilor.

 

GR: Am cunoscut binişor Europa, unde am vizitat peste 20 ţări. Am locuit vreo doi ani la New York, după care de aproape douăzecişişase de ani m-am stabilit la Sydney în Australia. De peste tot de pe unde am călătorit am încercat să adun câteceva la bagajul de cunoştinţe cu care am venit de acasă. Parcă o aud pe doamna Emilia Greavu, fosta mea profesoară de geografie de la „Oltea”: „Copii, Pământul este o planetă mică, uşor de cucerit! Trebuie să o cunoaşteţi! E atât de frumoasă...” 

 

LM: Întâi a păşit din lagărul socialist în Europa. Apoi a traversat Oceanul Atlantic, unde a găsit „altceva decât se vede din afară!”

 

GR: Când am plecat din România am stat foarte puţin în Europa (vestică). Saltul cel mare a fost la New York, oraş care m-a fascinat, dar m-a şi făcut să înţeleg adevăratul sens al capitalismului. Acasă învăţasem că dacă „ai carte, ai şi parte!”, la New York am realizat că dictonul în limba engleză sună altfel: „who has money, has the honey!”. Totuşi, acomodarea nu a fost aşa „de-a naibii” de grea  cum se zice. Am făcut de toate, am bătut oraşul zgârie-norilor cu pasul, în lung şi-n lat. Ba, să-mi încerc curajul şi din lipsă ... de bani de autobuz, am traversat într-o noapte pe jos înspăimântătorul Central Park, fapt care echivalează cu o intrare în cuşca cu lei. Am lucrat ca ospătar, barman, vânzător şi manager într-un magazin de băuturi. Am fost am văzut spectacole pe Broadway, la Metropolitan, muzee faimoase de alde Guggenheim, expoziţii, magazine le lux de pe Fifth Avenue, unde un ceas Girard Perregaux se vindea cu peste o sută de mii de dolari. Cel mai mult m-a marcat acolo, moarte lui John Lenon. Pe 8 decembrie 1981 când a fost împuşcat eram la muncă, la magazinul de băuturi „Ehrlich's Wine & Liquor Store” de pe Amsterdam Avenue de lângă West Central Park. Lucram foarte aproape de „Dakota Building” unde locuia celebrul Beatles. Unul dintre clienţi ne-a anunţat vestea tristă! M-am dus şi eu acolo din curiozitate... L-am văzut cu greu prin mulţimea adunată, nemişcat, întins pe caldarâmul din faţa sumptuasei porţi a clădirii..., mort, cu Yoko Ono şi cu o droaie de poliţişti în jurul lui. Îi ştiam pe soţii Lenon, deoarece veniseră de câteva ori să cumpere băuturi de la magazinul unde lucram. Tot acolo, la „Ehrlich's” i-am conoscut pe Charles Bronson şi pe Paul Newman şi am schimbat impresii cu actriţa Elena Caragiu, care îşi avea domiciliul prin apropiere. Am locuit vreo două luni deasupra unui bloc cu 46 de etaje, într-un penthouse, construit sub forma unei case de la ţară, locuinţa unei milionăriţe care plecase să se distreze la Paris şi care m-a lăsat babysitter la un câine, o pisică, o capră alpaca şi vreo patru broaşte ţestoase. Contracost desigur! De-acolo de sus mă uitam în zare, doar, doar oi zări turnul primăriei din Oradea! N-am avut norocul! Poate era prea lat Atlanticul!     

 

LM: Abia al treilea pas i-a adus ce şi-a dorit din totdeauna: o toleranţă aproape religioasă faţă de cei din jur, dublată de un respect, la fel de nefisurat de invidii subliminale, faţă de valorile reale indiferent de provenienţa lor etnică…

 

GR: Ajungând în Australia, la Sydney, m-am adaptat destul de repede cu ozii (aussies), cum le place australienilor sa se alinte. Singurele impedimente erau: unu, că stăteam veşnic cu capul în jos şi nu vedeam orizontul de-acasă, doi, îmi era frică să nu cad cumva in Antarctica şi trei, că de Crăciun avem mereu parte de peste treizeci de grade Celsius (plus!) la umbră! Am dat aici şi de români, oameni de treabă de-ai noştri, intelectuali, scriitori, poeţi, sculptori, pictori, cuoscuţi şi recunoscuţi de societatea multiculturală australiană. Aici poţi să produci orice după datina, gândirea, chipul şi asemănarea ta. Tot timpul se găseşte cineva care să aprecieze ceea ce faci, să-ţi spună o vorbă bună „Good on you, mate!”. Ba pe desupra poţi vorbi cât de tare vrei româneşte pe stradă că nu vine nimeni să te tragă de mânecă că le spurci „urechili”, precum la nemţi sau la franţuji!

 

LM: Recunosc, nu mi-a fost uşor să-l oblig pe cel despre care facem vorbire, să „colaboreze” la evidenţierea activităţii sale. Are un fel foarte subtil de a-ţi da de înţeles că nu-i este la îndemână să-şi expună meritele şi talentul pe tarabă… În fond ce-ar mai valora umorul fără rafinamentul care-i dublează impactul: auto-ironia? Urmează să aflăm cât recunoaşte, animatorul şi armonizatorul de opinii ale diasporei româneşti, George Roca, din tot ce a reuşit să facă pentru cunoaşterea şi acceptarea valorilor noastre culturale în lume, fără nici o fărâmă de asezonare a intereselor politice meschine, la metodele sale de lucru.

 

GR: Am simţit ca este necesar să pun şi eu umărul la propăşirea limbii şi literaturii romăneşti în Ţara Cangúrului, aşa că am pus mâna pe peniţă şi mai apoi pe-o maşină de scris şi gata... iată-mă corespondent pe la vreo câteva reviste româneşti din Sydney şi Melbourne. La revoluţie, am trecut la poezie, ca să demonstrez că tot românul s-a născut poet şi ... patriot, apoi am scris eseuri, critică literară, studii istorice, de heraldică, comentarii, interviuri şi literatură pentru copii. Cel mai mult m-a marcat însă relaţia care am avut-o cu intelectualitatea orădeană, cu membrii ASLA şi cu mentorul ei, Ioan Ţepelea. Ori unde ne-am afla pe planeta Pământ, suntem într-o oarecare măsură răspunzători de promovarea, conservarea şi salvarea limbii române. Nu o facem numai noi românii, ci oricare alt popor civilizat. A-ţi uita limba, sau a încerca să o uiţi, a o da la o parte, a o inlocui definitiv cu alta, este o trădare, un afront adus strămoşilor şi substanţei noastre naţionale.

 

LM: În geometrie, ca şi în fizică, conţinutul este menit să umple un volum, care, la rândul său, este delimitat de un număr de suprafeţe, asemenea faţetelor unui diamant şlefuit. Dar, pentru că nu există diamant cu o singură faţetă, este normal să ne întrebăm, cine este omul ale cărui haruri le-am „incriminat” până acum? Aici chiar că „autorele” (cum îi place să se auto denumească persiflativ) nu ne poate fi de mare folos. El nu are cum să aprecieze, decât subiectiv, reflectarea valorii lui în ochii celorlalţi. Nici noi, aparent din afară, nu suntem mai puţin subiectivi (până şi inteligenţa a dobândit – în accepţia modernă - accepte emoţionale!), dar – cel puţin – această subiectivitate ne aparţine în exclusivitate. Acelaşi personaj, de cafenea – pomenit mai sus, dar de loc virtual! - ne avertiza să nu ne lăudăm prea acerb şi prea frecvent cu obiectivitatea noastră. El spunea că numai instinctul este obiectiv în orbirea lui animalică. Omul, înzestrat cu raţiune, are alte criterii de evaluare a celor ce se întâmplă în jurul său. „Priviţi înaintea voastră – zicea el – şi spuneţi-mi câţi contabili sau economişti au mânat sau au favorizat înaintarea socială? Tot ce a persistat în istorie este opera poeţilor, a artiştilor, a filozofilor de orice fel. Nu a analiştilor, ci a visătorilor!!! Să nu vă temeţi să judecaţi cu inima. Ea are propriile ei raţiuni, chiar dacă mintea noastră nu le poate înţelege. Şi tocmai de aceea, pentru  că  nu le poate înţelege –  nu are nici dreptul  să le desfidă!”. Din nefericire spaţiul (cel tipografic, nu cel geografic!) nu ne permite consideraţii cu privire la calităţile native ale lui George Roca: spontaneitatea, jovialitatea, optimismul, satisfacţia comunicării; ca şi a celor pentru care majoritatea celorlalţi sunt obligaţi să le dobândească prin laborioase procese educaţionale: punctualitatea, discreţia, dorinţa de a produce zâmbete în ochii celor din jur, promptitudinea răspunsurilor - calitate esenţială şi foarte apreciată între cei care recurg la serviciile urmaşilor lui Guttenberg. Îmi aduc aminte că în urmă cu mai bine de 10 ani, am participat impreună la un salon naţional de carte organizat de ASLA (Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte – Oradea). Printre invitaţi, mulţi oameni de seamă a literaturii române contemporane. După terminarea lucrărilor, festivitatea de închidere s-a transformat ca de obicei, într-un cenaclu literar, unde fiecare dintre participanti a prezentat o producţie literară proprie. Majoritatea au fost sobri, unii pesimişti, sau chiar monotoni, recitând poezii cu tentă baudelaireiană. Atmosfera era destul de tristă! Poate că „poezia  suferindă” o fi la modă în zilele noastre! Sau poate oamenii erau destul de necăjiţi şi traumatizati din cauza necazurilor şi incertitudinii create de tranziţie. George Roca a recitat însă două fabule-parodii, vesele-vesele, care au restabilit buna dispoziţie, fact care i-au adus aplauzele celor prezenţi. În urmă cu câteva luni, la emisiunea „Dănuţ SRL”, prezentatorul Dan Bitman şi invitatul său Cristian Ţopescu, s-au delectat deasemenea, recitând două poezii optimiste din ciclul „Exerciţii de dicţie” scrise tot de orădeanul nostru. L-am mai întrebat pe interlocutorul meu care i-au fost cele mai mari realizări de când a plecat din Oradea! Mi-a enumărat mai multe!

 

GR: Prima, că m-am însurat cu o fată din Oradea. Leneş am fost, şi bine am făcut că nu mi-am luat nevastă din altă parte, ci de pe aceeaşi stradă (strada Eminescu n.a.), la numai două case de cea  părintească! Mi-am învăţat copilul să vorbească şi să scrie literar româneşte! Şi crede-mă, că încă de la 11 ani îmi face concurenţă în domeniul scrisului! Am devenit membru al ASLA (Academia de Ştiinţe Literatură şi Arte) Oradea şi ARA (Academia Româno-Americană). Am redactat trei reviste literare personale pe internet: „Rexlibris”, „Paradox” şi „Prolibris”. Păcat că toate au sucombat din motive tehnice! Am în proiect punerea pe picioare a unei noi reviste virtuale numită „Expresia”. Sloganul meu este: „Age Quod Agis”, adica „Fă bine ce faci!”. Munca de de redactor la revista „AGERO” îmi aduce o mare satisfacţie, cu toate că mă ţine ocupat tot timpul... Dar plăcerea e de partea mea şi (sincer!) încerc să o fac cu pasiune!

 

 LM: Ce lucrări a publicat George Roca? Scrie şi în alte limbi decât cea maternă?

 

GR:  Am publicat peste o sută de articole în peste cincizeci de periodice de pe trei continente. Am colaborat la două antologii de poezie („Orizonturi albastre”, 1993 şi „Dincolo de orizont”, 1995). De curând a văzut lumina tiparului la Bucureşti, o nouă carte a mea, de data aceasta cu tematică istorică: „Dezvoltarea arhitecturii în timpul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt” (Editura Carpathia Press, 2006). Am editat mai multe cărţi: o plachetă despre ilustrul scriitor ieşean, Alexandru Husar, o lucrare de jurnalistică a tânărului scriitor sibian Adrian Bugariu („Tehnici de manipulare prin radio”, 2004), o carte a veteranului militar Petre Abrudan (Torentele vieţii, 2006) şi de curând o antologie de versuri a 16 poete din Timişoara (Daruri de Crăciun, august 2007). Mă ocup în prezent de publicitate şi de design. Vorbesc încă „binişor” româna! N-am uitat-o precum au făcut alţii după şase luni de stat în străinătate! Apoi engleza, maghiara, italiana, franceza, germana şi rusa, dar nu scriu decât în limba română şi din când în când în engleză.

 

LM: Mai ai puţin până să-l egalezi pe un alt român care se definea ca fiind „…poetul care ştie şapte limbi şi ruseşte”: Spune-i te rog pentru cine scrii, carui segment de cititori te adresezi? După ce reguli scrii?

 

GR: Să ştii că aşa o fi... cu rusa! Chiar dacă nu mi-a plăcut în liceu, mi-a folosit deseori ca mijloc de comunicare aici în Australia! Locuiesc într-un cartier de ruşi! Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rând! Îmi place să îmi citesc şi să-mi recitesc lucrarea, să o admir, să o critic, să o cresc ca pe un copil drag şi abia apoi să o prezint cititorilor mei. Şi astfel simt că trăiesc, că pot să comunic cu lumea, că pot să fac cunoscut ceea ce simt, ce gândesc, că pot să fac ceva util pentru oameni. Caut să promovez limba română, dar să nu marginalizez cultura altor popoare. Doresc să îmi influenţez cititorul în a gândi benefic, prezentându-i lucrări care îl liniştesc, îl bucură şi îl fac cointeresat.

 

LM: Spunemi te rog despre ce scrii? Ce idei îţi place să promovezi?

 

GR: Despre ce scriu? Despre ceea ce cunosc şi ştiu! Cultiv idei şi prezint cititorului fapte care mă frământă şi pe mine, fapte care mă fac să îmi pun întrebări, sau fapte care îmi prezintă un interes deosebit. Dar nu zic că nu am şi hobby-uri, plăceri sau bucurii care aş dori să le exprim în scris.

 

LM: Am înţeles că faci parte din mai multe organizaţii academice care promovează limba şi literatura română. Totuşi poţi preciza la ce curent literar te-ai putea afilia?

 

GR: Mi s-a mai pus această întrebare şi încerc să îţi răspund tot în aceeaşi manieră! Din ce curent literar, „şcoală", grupare, direcţie, crezi că aş putea face parte? După câte ştiu, un curent literar este o mişcare aparţinând unei anumite perioade istorice şi reunind scriitori care împărtăşesc principii estetice similare. Eu, fiind departe de România, nu mă pot implica întrutotul în şabloanele clasice, contemporane, sau la modă şi nici nu sunt atât de curajos precum Tristan Tzara, sau Florentin Smaradache (un om pe care îl apreciez mult!), ca să-mi inventez propriu-mi curent sau mişcare, precum dadaismul sau paradoxismul. Practic sobrietatea şi buna-cuviinţă, dar şi ghiduşismul şi parodia. Sunt influenţat totuşi de realism, de nonconformism, de modernism, dar cel mai bine mă definesc printr-o apartenenţă la mişcarea naivo-optimistă (există oare?), mişcare ai căror membrii văd întotdeauna paharul pe jumătate plin!

 

 

Dr. Lucian MUNTEANU (foto)

Scriitor, Membru ASLA

Grafica de Roca

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)