|
"Noi suntem aici" în ţara Strămoşilor"
şi vorbim nu numai în felul lor ci şi în
categoriile lor constitutive"
Interviu de Carmen Marinescu cu prof.
Artur Silvestri
Impresii si pareri personale in FORUM
Va apărea în curând o carte
tulburătoare. Ea se numeşte"Nu suntem singuri !" şi cuprinde nouă
interviuri acordate de-a lungul anilor de dl.Prof.Artur Silvestri.
Reproducem şi noi, aici, unul din aceste texte, plin de formulari
memorabile. Stilul profetic al acestui scriitor va pune pe ganduri pe
multi dintre cititorii nostri.
" Instinctiv, ori de câte ori mă aflu într-un spaţiu geografic nou,
paşii mă poartă spre drumuri pietruite sau asfaltate, dar întotdeauna
pline de colbul unor întâmplări deosebite. Atunci simt cum o piatră,
o uşă, o fereastră încadrata întrucâtva ,,altfel" îmi vorbesc despre
prezentul şi viitorul acelei lumi care mi se destăinuie, tainic, prin
ceea ce astăzi, prozaic, denumim, habitat" ori, spus altfel, "spaţiu de
locuire". El se leagă întotdeauna de "noi". Fiindcă poate părea ciudat
unora, dar eu cred că ne naştem exact în acel loc care ne iubeşte, iar
trecerea noastră prin viaţă ţine de aceasta chemare şoptită a
,,pietrei". Niciodată nu am fost eu cea care a ales o casă de locuit sau
un spaţiu de lucru, ci acel spaţiu m-a atras spre opasiune sau alta, pe
care am numit-o fie profesie, fie soţ, fie ,,cetate". Cu dl. Artur
Silvestri am avut mai multe convorbiri de-a lungul anilor, poate cele
mai multe destinate unui "folos public" din cele purtate cu scriitori,
cărturari sau artişti. Una dintre cele mai interesante a avut loc la
puţin timp după ce, la sfârşitul lunii septembrie, s-au acordat Premiile
Patrimoniului Românesc, cu prilejul unei reuniuni deosebite.
Întemeietorul acestor premii (o "floare de aur" la butoniera celor mai
merituoşi cărturari şi români) mi-a vorbit despre ele dar mai ales
despre "soarta noastră în istorie", preocuparea sa de căpătâi, aşa cum a
spus-o adesea."
Carmen Marinescu: Domnule Silvestri, vorbiţi întotdeauna de
cultura unui popor ca despre un spaţiu ce se desfăşoară pe coordonate
din cele mai diverse, dar întotdeauna convergente. Poate părea scos din
context, dar cu prilejul acordării premiilor Asociaţiei pentru
Patrimoniu, cred că s-a trecut cu vederea un aspect esenţial al culturii
unei naţiuni, aspect pe care de altfel îl îndrăgiţi la fel de mult ca pe
celelalte, cel care priveşte "spaţiul nostru de locuire".
Artur Silvestri: "Spaţiul nostru de locuire", cum îl denumiţi, nu
s-a evocat direct şi, deci, nu a constituit "temă" sau "obiectiv" însă,
la drept vorbind, această realitate este prezenta pretutindeni, în
această panoramă de idei fundamentale ce încercăm a schiţa. Întâi de
toate, însăşi noţiunea de "patrimoniu" ar fi de neînţeles fără a se
invoca geografia statornică şi felul cum aceasta se orânduieşte în
reprezentările ce susţin marile colectivităţi. În această materie, noi
avem o realitate cosmică impresionantă şi, până la urmă, un fel de
"puncte ce iradiază" asemănătoare constelaţiilor de pe cer. Când spunem
Hobiţa, spunem Brâncuşi, când spunem Ipoteşti, spunem Eminescu şi este
destul, câteodată, a rosti o denumire geografica unde stau încifrate
idei-forţă, strat ireductibil, aproape de goetheanele "Mume". Căci mai
trebuie alăturat un cât de mărunt adaos când spunem "Voroneţ" sau
"Ceahlău"? De fapt, nu "cuvântul" singur impune ci cuprinsul lui atât de
insondabil prin extensiune şi chiar sentimentul neobişnuit al "altei
limbi", ce ne vorbeşte de la sine şi ne comunică pe un canal atât de
enigmatic încât nici nu mai este nevoie de sens. Totul ne apare ca un
fel de revelaţie. Aceasta însemnează ca noi suntem aici "în ţara
Strămoşilor" şi vorbim nu numai în felul lor ci şi în categoriile lor
constitutive. Dar, în fond, acesta este "Patrimoniul", adică locul de
unde vin Părinţii şi locul unde ei se găsesc acum. Noi nu ne dam seama
decât arareori că, indiferent unde ne-am afla, acesta este "codul nostru
inerent", ce ne defineşte şi care, oricât ne-am strădui, nu îl putem
înlătura căci se cuprinde în însăşi formula noastră de compunere
rasială.
CM: Ceea ce spuneţi este atrăgător dar, poate, prea teoretic. De ce
rezonăm, totuşi, diferit, noi, romanii, indiferent de gradul decultură
pe care îl avem, la un mediu oarecum artificial, la un anumit stil de a
locui?
AS: De obicei, când vorbim despre "romanitate" noi ne închipuim un fel
unic de a ne manifesta şi chiar o atitudine ce s-ar observa în chip
general, nesocotind modurile diverse şi chiar participaţiaindividuală.
Acestea sunt iluzii sau, mai bine spus, "romanităţi de retortă" şi
fiindcă istoria nu se scrie cu "idealităţi" şi cu ficţiune antropologica
este mai cuminte a vedea nu speţa pură (simplă ficţiune) ci înfăţişările
ei, care, totuşi, oricât de complexe şi diferite, se întâlnesc într-un
punct ce însemnează stratul ireductibil. De fapt, aceasta ilustrează
marea noastră întindere de geografie însuşită.
CM: Geografie însuşită?
AS: Întocmai. Noi nu avem doar o realitate de "navigator", precum grecii
sau portughezii, şi nici un fel de a vedea lumea de popor ce nu şi-a
părăsit munţii, precum locuitorii din Tibet; nu ne manifestăm previzibil
în spaţiul fără noutate precum beduinul în deşert şi nici exclusivamente
ocult şi naturist, cum se întâlneşte la "omul de pădure". Geografia, ce
şi-a depus în "omul roman" fenomenala ei diversitate, se traduce
printr-o extensiune de reacţii ce aparţin deopotrivă dacilor agăţaţi de
munţi ca şi omului de codru şi omului de
luncă, spre a nu exclude, totuşi, pe "orăşeanul" recent, în forma lui de
viitura heteroclita.
CM: Vorbiţi despre conflictul clasic dintre "ţăran" şi "orăşean",
"ţăranul" fiind dac?
AS: Nu, nici pe departe. Acesta este un conflict inventat mai încoace,
când, spre a se putea descrie autohtonul în termeni depreciativi s-a
născocit o tradiţie a "ţărănismului" reacţionar, opusă în chip virulent"
orăşenismului" civilizat, socotit a fi, mai mult chiar, un factor de
progres. Dar ieşind din schema ideologică, suntem întâmpinaţi de cu
totul alte realităţi. Noi aveam, la Sarmisegetuza, la Genucla, poate
chiar şi la Petrodava, îndată după ocupaţia "Daciei aurifere" de către
Romani, o civilizaţie orăşenească despre care nu se vorbeşte în chip
intenţionat, căci astfel s-ar răsturna nu doar prejudecăţi ci şi
"versiuni doctrinare" ce nu îşi află, de fapt, cine ştie ce reazem prin
însumare de dovezi. Dar să nu uitam că, acum mai bine de 5.000 de ani,
"cucutenienii" locuiau într-un fel de oraşe.
CM: Dumneavoastră folosiţi adesea noţiuni şi terminologie personală;
acum aţi spus "ocuparea Daciei aurifere". Ce să înţelegem prin asta?
Coperta volumului: Nu suntem singuri
AS: Ceea
ce observaţi la o cât de sumară privire a harţii Daciei de dinainte şi
de după Decebal. Noi ar trebui sa formulăm, în această materie,
concluzii lipsite de prejudecăţi şi de iluzii şi să spunem că
"războaiele dacice", fiind o expansiune tipică, avuseseră drept
etiologie stăpânirea zăcămintelor aurifere, tot atât de atrăgătoare
atunci pe cât este astăzi petrolul arab. Odată ce "El Dorado" este
atins, invazia militară încetează şi îi lasă să pătrundă pe
administratori. De obicei, orişiunde pătrunde, Imperiul aduce nu atât
"veterani" cât funcţionari; face recensământ, spre a cântări "impunerea
la dări", apoi organizează drumuri pe unde perceptorul va calatori ca să
încaseze birul şi zeciuiala, în fine, dacă se aşează mai bine, introduce
"geometria omului în spaţiu", adică, în termen modern, "sistematizează
teritoriul", spre a identifica de îndată sediul contribuabilului ce se
va transforma într-un număr sau în punct de intersecţie de linii
stradale. Acestea sunt desfăşurări de istorie de "Dacie Romană", ce nu
ne definesc, nici măcar în imediatul ocupaţiei, decât parţial. Adeseori,
spre a se arăta "continuitatea elementului local" se stăruie asupra
factorului orogenic, zicându-se că "dacul izolat în munte" s-ar fi
sustras fără efort numărătorii, încasării de taxe şi, deci, nimicirii.
Încheierea este elementară căci o confirmă realităţi ulterioare-şi,
deci, schema de evoluţie specifică-atunci când găsim, în Ardealul Evului
Mediu, "ţări" autonome, izolate pe munţi, ignorate de Stăpânire şi, la
rândul lor, impasibile înaintea veneticului ce se privea de pe creasta
înzăpezită cum evoluează în funduri de vai, ca nişte gângănii minuscule.
Dar această idee, ce s-ar întruchipa în formula "societăţilor
paralele"(fapt indiscutabil!) nu-i esenţială, totuşi, în materia
"ocupaţiei romane". Noi am avut, fără de nici o îndoială, un stat dacic
continuu, trăind în paralel cu "ţara ocupată", ce poate doar
şi-a strămutat capitala, aşezând-o la Petrodava, însă şi-a conservat
muntele sacru care, fiind Ceahlăul, a rămas imaculat. Acum, se va
obiecta că "sursele" nu fac menţiune despre aceasta stăruinţă în
statalitatea autohtonă şi că, deci, fără "izvoare", nu ar fi existat
nimic. Dar atunci când "triumful dacic" s-a prefăcut într-o aproape
modernă suprarealitate propagandistică ar fi fost cu neputinţă a se
înregistra
documentul "eretic" şi informaţia "revizionistă". Bineînţeles că astfel
de examinări nu se fac defel şi nici nu sunt de nădăjduit nici în viitor
căci acelaşi fel de a scrie istoria după directivă se practică şi azi.
De fapt, ca să reiau, noi am cunoscut o tradiţie "orăşenească" cu
vechime, ce va trebui clarificată cândva spre a nu se mai insista în
ideea vieţuirii primitive şi în tabloul, devenit clasic, de "bordeieni"
lipsiţi de civilizaţie, adică de "troglodiţi". Noi avem, în "ţările"
noastre a căror continuitate în evoluţia de termen propriu impune prin
stăruinţă, un fel de a locui de un echilibru aproape clasic, fiindcă în
geometria casei ţărăneşti aflam ceva din secţiunea de aur a templului
grecesc, care, într-un fel, este traducerea în piatră şi în marmură albă
a proporţiilor aproape perfecte ale casei din Carpaţi.
CM: Aţi mai spus, însă, despre "diversitate" în raport de "spaţiul de
locuire" şi acum vorbiţi despre "casa ţărănească", model pentru
templul grec. Nu este o contradicţie?
AS: Nicidecum. Oriunde este geografie cu lărgime şi forme de relief atât
de diferite precum sunt la noi, aparenţa de mod de viaţă diferenţiat
apare dar nu stinge stratul cel mai profund, "lamura", fondul
ireductibil. Noi avem, cu adevărat, om de munte, de şes şi de lunca,
"poienari" ce fondează aşezări omeneşti tăind luminiş în păduri şi poate
chiar atitudine de om de aşezare lacustră, însă mai presus de acestea
stă întocmirea originară. În această ordine a lumii, "romanul
prototipistic" este, fără de nici o îndoială, Brâncuşi.
CM: Să înţelegem că există o "civilizaţie "tradiţională, foarte
puţin cunoscută? Istoric, în ani, am desăvârşit tehnici şi materiale de
construcţie noi, am descoperit principii universale, înscrise în cărţi
citite de toţi constructorii lumii. Cum explicaţi nevoia omului de a
desăvârşi arta construcţiei înaintea altor meşteşuguri ( uneori chiar
simplul scris sau socotit) căci exista, încă, oameni, care îţi fac
locuinţe, sau construiesc poduri sau drumuri fără calcule de rezistenţă?
AS: Aici sunt două tematici ce se întâlnesc într-un punct foarte puţin
vizibil căci, la drept vorbind, ne aflăm în "istoria enigmatică". Ea se
constată numai prin efect şi, pentru cei ce se rezumă doar la
desfăşurările superficiale, se include în categoria "iregularului", a
"miticului" şi, până la urmă, a "hazardului". Dar, bineînţeles, fără să
fie "hazard". Unii, observând desfăşurările sistematice şi previzibile
în urmarea principiilor de logică şi de calcul matematic dobândesc un
simţământ de confort şi de învoială cu o schemă ce reflectă "efortul
uman", adică progresul tehnic, reprezentat în felul unui adaos periodic
de la "primitiv" la "evoluat". De aici provin marile erori de apreţuire
şi de aşezare greşită pe cântar. "Primitivul" rămâne astfel un soi de
"pre-om", un "ur-mensch", şi, ca atare, etapa depăşită şi în mod
definitiv inactivă. Numai "omul evoluat", reieşit din "civilizaţie",
adică din "înaintare tehnică", ar fi de urmărit şi de înregistrat în
istorie iar aceasta devine, fără a se rezema această concepţie pe o
realitate indiscutabilă, "formula canonică de existenţă". Dar aici sunt
cantităţi uriaşe de argumente contrare. Întâi de toate, "revoluţiile
tehnice", despre care se vorbeşte cu insistenţă şi adeseori se
transformă în fetiş şi în cheie universală,explicând totul. Mulţi
socotesc că în afara acestora nu se poate înţelege nimic şi că, deci,
atunci când apare "noul", el se constituie pe cale raţională şi prin
"ştiinţa", deşi nu se explică etiologia acestuia si, mai pe înţeles, cum
apare "noul absolut". Noi, însă, avem, în aceasta materie, un şir de
miracole, ce impresionează atunci când se evocă, măcar pe scurt. Cine a
născocit roata şi, mai ales, din ce motiv? Şi cine a orânduit
întrebuinţarea focului şi "îmblânzirea "lui spre a se preface din stihie
în factor de "punere misterioasă în lucrare"? Acestea ar fi episoade de
neimaginat dacă "omul primitiv" ar fi fost primitiv. Istoria însăşi
cuprinde o taină de nedezlegat atunci când o privim de sus şi fără
sentimentul, dezgustător prin subţirime, că nimic nu trebuie re-văzut
şi, deci, înţeles.
CM: Aşa se explică geniul meşteşugarilor - ţărani care clădesc case şi
poduri fără calcule?
AS: Într-un anumit fel, da, aşa se explică, este evident. Dar, în acest
strat foarte profund şi în-analizat dar analizabil cu altfel de metode
decât "ştiinţa" curentă, prea reducţionistă, există o "realitate
paralelă" care se revelează câteodată şi surprinde fiindcă noi sunt
prizonierii unor prejudecăţi ce ne împiedică sa înţelegem totul mai
distinct. Aceasta este "istoria sub - lunară", socotita a fi "magică"
şi "miraculoasă", când de fapt nu este decât dovada ciclurilor aproape
"budiste", adică uimitor de lungi şi ininteligibile în perspectiva
vieţii noastre, prea scurta ca să căpătam sensul timpului strivitor.
Cândva, pe când eram tânăr, documentasem material divers în ideea de a
face o "teză" privitoare la "revoluţia industrială în ţările Române, în
Evul Mediu"; acestea ar fi fost inventare de civilizaţie aşa-zis
"ţărănească" şi, deci, un tablou de altfel de realităţi, de "lumi
paralele" unde Leonardo da Vinci, dacă o fi existat, este categoric un
anonim.
CM: Aţi scris-o? În ce faza se găseşte?
AS: A ramas un "dosar deschis", în coperţi ce strâng fragmente. Eram
încredinţat ca o voi scrie degeaba şi că nu numai că nu o voi putea
publica, dar şi că voi fi luat în derâdere. Prejudecata curentă, de fapt
"sectarismul evoluţionist", aduce astfel de reacţie descurajată.
Deocamdată rămâne un "document intelectual" care, poate, într-o zi, se
va adăuga la o carte ce o visez şi unde ar fi introduse cele câteva mii
de teme obligatorii, cu neputinţa de a se consuma într-o viaţă de om.
I-am spus "Enciclopedia cărţilor nescrise".
CM: În această carte să înţeleg că poate intra şi răspunsul la
întrebarea privind "arta construcţiei "care apare înaintea "scrierii" şi
"socotitului"?
AS: Ideea este fascinantă, mai cu seamă că se confirmă istoriceşte. Aici
eu am să spun ,însă, o fabulă, lăsând a se înţelege ce se poate din
cuprinsul ei. Într-o tulburătoare "urma" rămasa de la "oamenii
Cucutenilor", un fel de altar din pământ ars, ce se orânduieşte într-o
formă aproape cilindrică, se destăinuieşte forma unei case. Aceasta este
o imagine ori, mai bine spus, o hieroglifă a sufletului. Casa
este "semnul sufletului" şi, înăuntrul ei, este "sufletul casei",
insondabil, nedesluşit. Poate un Înger.
Interviu de Carmen Marinescu
|
