|
Eugeniu Coşeriu
- In memoriam (I)
Interviu realizat de
Angela Furtună
(foto)
Scriitoare,
publicistă,
membră
a Uniunii Scriitorilor din
România
Despre
marele geniu al lingvisticii româneşti,
ce s-a stins la Tübingen, dar care a stat alături
de Noam Chomski la baza revoluţiei
filosofiei lingvisticii şi
filosofiei culturii în
secolul trecut: savantul EUGENIU COŞERIU,
născut
în Basarabia
şi foarte legat
în ultimii săi
ani de Bucovina universitară
şi de Moldova.
 La
7 septembrie 2005, într-o nedreaptă uitare şi tăcere, s-au împlinit 3
ani de la dispariţia uluitorului geniu al României şi al
Basarabiei, cel mai strălucit reprezentant al culturii române în planul
ştiinţelor omului, lingvistul care a dominat alături de Noam Chomsky
lumea lingvisticii mondiale a secolului trecut şi a înfăptuit o
adevărată revoluţie copernicană în domeniul lingvisticii ca nucleu al
ştiinţelor culturii, revoluţionând în acelaşi timp filosofia limbajului
şi filosofia culturii: EUGENIU COŞERIU. În semn de omagiu,
re-public acest interviu realizat de mine pe 20 octombrie 2001, când
l-am revâzut pentru ultima oarâ pe marele savant, ce părăsise pentru
câteva zile Tübingen, pentru a se întâlni cu românii şi basarabenii în
ţară, ştiut fiind faptul că Bucureştiul, conform propriilor mărturisiri,
nu l-a prea iubit, iar revenirea lui în ţară după 1990 s-a făcut mai
ales datorită sprijinului Institutului Cultural Român precum şi
Centrului condus de Profesorul Mircea Borcilă de la Cluj.
Deja mai bine de patru ani s-au
scurs de la acest minunat dialog şi emoţia lui nu mă va părăsi
niciodată. Eugeniu Coşeriu a fost propus pentru Premiul Nobel, în
aceeaşi zi, în cadrul lucrărilor Colocviului Internaţional de Ştiinţe
ale Limbajului de la Suceava.
Angela
Furtună (foto stânga
sus), în dialog cu
Eugeniu Coşeriu
 „Lipsa
de critică, pe de o parte, dar şi atitudinea hipercritică faţă de
valorile româneşti, pe de altă parte, au adus mereu mari prejudicii
culturii şi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai
mari inamici pe termen lung şi cu consecinţe incalculabile pentru
cultura românească”
„Când li se cere, acum, să nu mai
facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în
unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de
istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot
desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor”
Angela Furtună: - Veniţi, cu interes şi cu bucurie, pentru a cincea
oară, la lucrările Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului
de la Suceava, al cărui „mentor spiritual”(conform prof.univ.dr. Ion
Horia Bîrleanu, decanul Facultăţii de Litere de la Suceava) aţi devenit
deja, după ce aţi dat curs, cu mulţi ani în urmă, invitaţiei prof.
univ.Mihail Iordache, iniţiatorul acestui renumit eveniment cultural ce
a atras atenţia şi participarea universitarilor şi specialiştilor din
toată lumea. Universitarii şi oamenii de cultură suceveni, dar nu
numai, au, astfel, şansa ca, deşi plasaţi oarecum excentric (în
condiţiile în care conceptul nou de „localism creator” pare să anuleze
eternele dispute centru vs. periferie), să aibă în Domnia Voastră un
mentor de avengură, în care, bunăoară acad. Iorgu Iordan (şi nu numai,
deşi atît de tîrziu!) vedea pe „cel mai erudit contemporan”. Ce v-a
determinat să vă asumaţi această cale regală faţă de tinerii lingvişti
şi cercetători din această parte a lumii?
 Eugeniu
Coşeriu: - Mai întîi, vă fac o confesiune....Să ştiţi că nu e vorba
numai de Suceava; „mentor spiritual” al universitarilor din Suceava: da,
dar nu numai...Eu am avut norocul şi bucuria, în acelaşi timp, de a fi
considerat, mai mult sau mai puţin, mentor în foarte multe centre de
cultură, nu doar la Suceava, tot aşa şi la Chişinău, şi la Bălţi (oraşul
în care am urmat eu liceul), şi în alte oraşe din România, înaintea
Sucevei (cronologic vorbind), la Constanţa, la Craiova, la Cluj, apoi,
mai tîrziu, la Timişoara, la Sibiu, adică aproape peste tot unde există
universităţi. Şi intenţia mea este să ajut, în măsura posibilităţilor
mele, în toate eforturile şi bunele intenţii spre o lingvistică, sau,
mai complex spus: spre o ştiinţă într-adevăr fondată şi bine
informată...Iar faptul că se întîmplă, iată, la Iaşi sau la Suceava, sau
(recent) la Galaţi, nu are, în realitate, nici o importanţă specială, nu
este o referinţă numai pentru Suceava. Pe de altă parte , poate că am,
într-adevăr, unele preferinţe pentru unele locuri din România. Suceava a
fost, totuşi, Cetatea de Scaun, aşa că ea va avea întotdeauna în ochii
mei o mare importanţă, mă va determina să mă concentrez pe discipolii de
aici, pentru a trimite către viitor o şcoală ce aminteşte de o glorie
din vremuri realmente înfloritoare şi din punct de vedere ştiinţific. Pe
de altă parte, Bălţi este oraşul copilăriei, unde am urmat şcoala.
Liceul „Ion Creangă” de la Bălţi este o perioadă fericită pentru mine,
este instituţia de învăţământ unde am fost elev şi de unde am amintirea
unui liceu cu adevărat excepţional, unul din cele mai bune din toată
ţara. (Să nu uităm cum am plecat eu de aici, căci este o întreagă
poveste de copil aruncat de istorie în aventura vieţii şi a morţii...
Plecarea mea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu că am
plecat la timp. De aceea spuneam mereu că îi sunt recunoscător tatei
care în a treia sau a patra zi după ultimatumul istoric de tristă
amintire, întorcându-se din sat, mi-a spus: "Tu nu poţi rămâne aici,
trebuie neapărat să pleci în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi". Şi,
într-adevăr, tata m-a însoţit până la Prut, am trecut podul desculţ la
Ştefăneşti şi aici, din ultimii bani pe care îi mai avea, bietul tata
mi-a cumparat o pereche de sandale… Asa am plecat eu spre Truşeşti,
judetul Botoşani, unde aveam un prieten, fără să ştiu nimic despre
viitorul ce mă aştepta). Chişinău este capitala Basarabiei şi a fost de
două ori capitala românismului, deci se înţelege că pentru fiecare din
aceste oraşe am câte un motiv de preţuire şi de sensibilitate ce urcă
din biografia mea.
 A.F.
- În Basarabia natală, românofobia ruşilor a fost sancţionată prompt de
Domnia Voastra, atunci cînd aţi afirmat tranşant că „ a promova sub
orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din
orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o
fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o
absurditate şi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a
identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, prin urmare, un act de
genocid etnico-cultural”. Atitudinea aceasta, afişată de Domnia Voastră
– „cel mai mare lingvist român în viaţă” (cf. prof.univ.dr. Emil
Constantin, rectorul Universităţii „Dunărea de Jos”) -, vine să sprijine
decisiv eforturile românilor de ambele părţi ale Prutului de a-şi apăra
limba şi cultura. Ce cale consideraţi că este apropriată pentru a se
merge mai departe în acest sens şi care trebuie să fie argumentele şi
strategiile lingviştilor în această chestiune? Lingviştii pot să
înfluenţeze politicul?
E.C. - Dacă ne-am afla în condiţii normale, şi istorice normale, dacă ar
fi numai un grup de nesăbuiţi care ar lupta acolo (în Basarabia, n.n.)
cu tot felul de trucuri şi de tertipuri împotriva limbii române,
răspunsul meu ar fi acela că trebuie să ne dedicăm pur şi simplu
ştiinţei, să vorbim ştiinţific despre limba română, că nu e nevoie să
apărăm noi limba română, nici să criticăm sau să luăm în discuţie alte
păreri contrare şi absurde. Sau, după cum spun eu elevilor mei, nu căuta
să demonstrezi că doi şi cu doi fac patru celui care spune că doi şi cu
doi fac trei sau fac cinci. Cel care spune o absurditate ar avea în
realitate obligaţia să demonstreze de ce afirmă ceea ce afirmă, desi
absurd. Pentru că nu putem, mereu, fără întrerupere, să repetăm toate
adevărurile evidente şi să luptăm pentru ele, să le demonstrăm celor
care afirmă neadevăruri evidente.
Dar, din nefericire, nu ne aflăm în condiţii normale. De aceea, şi
lingviştii, şi toti ceilalţi oameni de cultură, sunt angajaţi într-o
luptă care e politică şi noi nu putem duce altfel lupta decît prin
argumente ştiinţifice. Concluzia? Trebuie să repetăm, deci, mereu
evidenţele, să arătăm mereu adevărul, să arătăm că toate citatele sînt
falsificate, că atunci când ei spun, de exemplu, că şi Iorga ar fi spus
că Basarabia este a altora ş.a., acolo nu e decât un fragment scos
dintr-un context. Iorga spune, de fapt, cu totul altceva. Trebuie să
luptăm mereu în acest stil. Se observă, însă, că astfel ne pierdem, în
parte, forţe importante şi esenţiale, prin acest fapt de hărţuire, care
nu întâmplător este dirijat împotriva noastră. De aceea, mă gândeam că
soluţia cea mai buna şi strategia cea mai corectă şi utilă ar fi ca
oamenii de ştiinţă să se concentreze asupra unei categorii: anume, aceea
a profesorilor de limba română şi de literatura română şi a
învăţătorilor, recomanându-le cu prioritate lor să facă apărarea; ei,
adică, să fie,mai întâi, convinşi, şi să înţeleagă care este adevărul şi
să apere apoi limba, să apere cultura, să afirme această cultură, pe
care întâi trebuie să şi-o asume ca fiind cultura lor naţională...În
acest mod s-ar putea permite oamenilor de ştiinţă să ducă ştiinţa mai
departe, fiindcă altminteri, dacă oamenii de ştiinţă nu mai fac decât
apărarea limbii române, rămânem, dintr-un punct de vedere, pe loc. Dar
noi nu trebuie să rămânem pe loc, pentru că ştiinţa avansează, creează
mereu idei noi, moduri noi de a pune problemele. Iar noi trebuie să
adăugăm, în aceste condiţii, când suntem forţaţi să ne risipim şi cu
apărarea limbii române, multă muncă. Spunea însuşi Goethe, undeva,
despre poezie, că aceasta reprezintă unu la sută inspiraţie şi nouazeci
şi nouă la sută transpiraţie. Asta aş vrea să adaug şi eu, extrapolând,
despre cariera universitară în lingvistică şi în general în ştiinţă,
căreia i se dedică astazi un universitar cu pretenţii, anume că ea este
o carieră ce se întemeiază pe răbdare şi pe muncă. Pe multă răbdare şi
pe multă muncă.
Deci, soluţia, strategia propusă de mine este educaţia culturală. Cred
ca ea s-a făcut deja, mai mult sau mai puţin indirect, în Basarabia, în
această privinţă, şi prin învăţători şi prin profesori de limba română.
La ora actuală profesorii de limba română nu mai acceptă (chiar dacă li
se spune că limba oficială este, prin Constituţie, limba moldovenească)
decât termenul de „limba română”. Când li se cere, acum, să nu mai facă
Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în
unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de
istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot
desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor.
Speranţa mea este că
această generaţie, care este generaţia bolnavă din Basarabia şi
generaţia incultă din Basarabia, se va stinge biologic.
Îi va lua locul o nouă generaţie,
una care nu va mai putea fi înşelată. Să ştiţi că mulţi dintre cei de
acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt de-a dreptul de bună
credinţă atunci când sunt convinşi că unele falsuri istorice sunt
adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi manipulare, s-a îmbolnăvit.
 „Toată
discuţia mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o
discuţie ruşinoasă şi infamă. S-a creat un fel de anti-mit,
pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaţie
mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel
mit şi să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, ,în
realitate, împotriva lui Eminescu.”
A.F.: - Ultimul congres la care aţi participat (se pare, dacă
informaţiile verificate de mine vor fi fost complecte, că a fost chiar
ultimul din viaţa domniei sale, n.n.) a fost cel de Limbi Romanice de la
Salamanca. Ce aspecte noi v-au reţinut atenţia ?
E.C.: - Nu au fost aspecte noi, cum îndeobşte se întâmplă în lumea
lingviştilor, unde evoluţiile spectaculoase nu sunt nici măcar
presupuse, căci ele ar fi o anomalie, iară nu regula. În congresele
internaţionale actuale este foarte greu să se prezinte, în realitate,
noutăţi. Se prezintă mai mult sau mai puţin bilanţul celor ce s-au făcut
până acum (şi acesta numai parţial). Este un fel de experienţă sau de
purgatoriu folositoare tinerilor, care încep să se afirme şi prezintă
câte ceva în congrese la debutul vieţii lor ştiinţifice şi universitare.
În realitate, progresele se fac la universităţi şi apoi, când e vorba de
congrese, se fac la congresele mai reduse ca tematică, ori la
simpozioane – acestea având o tematică mult mai specifică şi nu privesc,
de fapt, (ca în cazul Salamanca) toate limbile romane şi toată
problematica limbilor romane, şi care este şi problematică generală. În
realitate, nu pot fi afirmate prea multe noutăţi. Pe de altă parte, la
un congres mare, nu se poate şti, înainte de a fi publicate toate actele
congresului, tot ce s-a comunicat în toate secţiunile paralele, care
sunt cel puţin zece la număr şi la care este imposibil să fii prezent.
Poţi fi prezent numai la puţine şedinţe plenare, unde de obicei
auditoriul este foarte avizat. Bilanţul îl facem, mereu, după, după ce
s-au publicat actele, şi apoi se pot urmări mai întâi rezumatele (deşi
adesea şi acestea pot lipsi, fiind prezente numai titlurile, ceea ce
face ca efortul ulterior de documentare şi informare corectă să se
prelungească mult).
 A.F.:
- La o recentă masă rotundă, pe tema multiculturalităţii, care a avut
loc tot la Universitatea din Suceava, un punct de vedere (pe care nu
l-aţi respins) se referea la faptul că, actualmente, dilema noastră
culturală nu se mai pune în termenii Cultură şi/ sau Limbă majoră vs.
Cultură şi/ sau Limbă minoră, ci în forma omologării. În condiţiile în
care Europa culturala i-a asimilat cu promptitudine pe unii români
(Tristan Tzara, Panait Istrati, Eugčne Ionesco, Mircea Eliade, Emil
Cioran, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, George Enescu, Eugeniu
Coşeriu), de ce credeţi că există atâtea bariere în calea asimilării/
omologării egale atât a culturii, cât şi a limbii române ?
E.C.: - Nimeni nu poate cunoaşte toate limbile importante. Avem senzaţia
că este vorba de ignorarea limbii şi culturii române, de necunoaşterea
lor. În realitate, suedezii ar putea spune acelaşi lucru. Cine ştie
suedeza, între toate celelalate limbi? Cine cunoaşte poezia suedeză
actuală? Sau cine cunoaşte poezia croată actuală?
Prin urmare, mulţi s-ar putea
plânge că sunt ignoraţi. Deci fiecare ţară ar trebui să încerce să-şi
afirme valorile, mai întâi să decidă care anume îi sunt într-adevăr
valorile, şi cele de tradiţie, şi cele actuale, care se pot ridica la un
nivel internaţional. Pentru
aceasta trebuie, mai întâi, să fie înţelese aceste valori şi în ţările
respective. Trecând în România, am văzut cu toţii ce s-a întâmplat cu
Eminescu. Toată discuţia mai recentă din jurul lui Eminescu a fost
într-adevăr o discuţie ruşinoasă şi infamă. S-a creat un fel de
anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în
circulaţie mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi
creat acel mit şi să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat,în
realitate, împotriva lui Eminescu. S-a ajuns să se publice, în reviste
care păreau serioase, lucruri într-adevăr înjositoare, să se critice
modul în care poetul se îmbrăca, şi figura lui personală, felul cum
arăta, că era mic de statură...Altcineva, în altă parte, critică
poeziile lui spunând numai că nu îi plac, dar recunoscând în acelaşi
timp că nu le-a citit !!! Şi astfel de lucruri se publică şi se acceptă
în ţara lui Eminescu...Este de necrezut !!!
 A.F.
– Pentru că există acum, în cultura română, în literatura română, poate
din snobism, sau poate dintr-o necesitate compensatoare a absenţei unui
veritabil proces politic al comunismului în ţarile est –europene, un
curent al revizuirilor care pune o falsă problemă, creează o falsă
problemă, devenită veritabilă crispare contemporană: revizuire de dragul
revizuirii...Este, inevitabil?, un proces de sanitate, pe cât de
indreptăţit politic, pe atât de nedrept din punct de vedere al valorilor
autentice...
E.C.: - Da. De exemplu, s-a încercat această revizuire – Cazul Eminescu
– dar nu în sens într-adevăr critic, şi s-a afirmat că Mitul Eminescu
s-ar fi născut acum, de curând, iar cei ce susţineau asta nici nu erau
măcar sumar informaţi, nu citiseră ce scria, de exemplu, prin 1922 deja
Ilarie Voronca, ce scria Fundoianu, care nu erau suspecţi de a fi
naţionalişti, fiindcă erau amândoi evrei. Să vedeţi ce scriu ei despre
Eminescu şi cum îl înţeleg ei tocmai ca geniu poetic şi de ce spun ei că
Eminescu este un geniu poetic. Şi acum vin alţii şi pretind că nu, că
s-a creat un nou Eminescu mult mai târziu! Este vorba, fără îndoială,
despre multă ignoranţă. Nimeni dintre cei care au aderat la această
teorie nu a citit ce scrisese Voronca sau Fundoianu despre Eminescu...
 „De
aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai
pentru că sunt mode şi sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund
într-adevăr eticii culturale, iar dacă nu suntem convinşi nu trebuie să
le acceptăm”
A.F.: - Cu ocaza celui de al doilea Colocviu Internaţional de Ştiinţe
ale Limbajului de la Suceava, regretatul profesor şi prieten al Domniei
Voastre, Mihail Iodache (memoriei căruia aţi dedicat conferinţa
susţinută în ziua de 19 octombrie 2001) afirma că, „legat de
perspectivele pe care Colocviul le oferă cercetătorilor noştri, la
Suceava s-a constituit un nou centru al semioticii româneşti”. Astăzi,
la atâţia ani distanţă (erau, la vremea aceea , şapte ani deja, n.n.) şi
cunoscând evoluţia calităţii şi prestigiului ştiinţific al manifestării,
consideraţi că profesorul Iordache a avut „gura aurită”?
E.C. : - Da, cred că da. Eu vreau să explic de ce am crezut că e necesar
să dedic şi acea conferinţă din 19 octombrie, precum şi alte aspecte ale
activităţii mele de la Suceava, memoriei domnului Iordache. Profesorul
Iordache îmi era necunoscut înainte de a fi eu invitat la Colocviul de
la Suceava. El mi-a devenit prieten după aceea, fiindcă mi-am dat seama
de entuziasmul care îl mişca pe acest om, ca şi de sacrificiile pe care
le făcea, chiar în sens fizic, pentru a ridica Suceava ca centru care să
aibă un anumit profil, care să aducă ceva bun şi nou în cultura
românească. Ceva nou, interesant, actual şi care se putea pune la
acelaşi nivel al unor aspecte ale culturii occidentale. Am înţeles,
ulterior, că aici se făcea cu multă seriozitate ceva nou şi realmente
serios şi actual, fiind vorba atât de contribuţii la cultura locală, cât
şi de contribuţii la cultura românească , dar şi de contribuţii la
cultura universală. De aceea, am participat la toate colocviile
următoare, în afară de unul, când eram prea departe, în America de Sud.
Cu aceeaşi dorinţă am venit şi acum, deşi nu mă aflu în condiţii normale
de sănătate.Sora mea îmi spunea să nu vin, să nu mă joc cu sănătatea,
dar uite că totuşi am venit, pentru a revedea Suceava şi cercetătorii de
aici, jucându-mă, totuşi, cu sănătatea.
A.F.: - Prof. univ.dr. Mircea Borcilă consideră că sunteţi „ cel mai
strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor
omului”, atribuindu-vă şi rolul de „adevărat întemeietor al disciplinei
centrale a umanioarelor, cel care a pus bazele conceptuale ale
ştiinţelor culturii în general”. Din această perspectivă, domnule
Eugeniu Coşeriu, aţi înfăptuit o „adevărată revoluţie copernicană în
domeniul lingvisticii ca nucleu al ştiinţelor culturii”. În acest sens,
există o cheie de evaluare şi valorizare pe care recomandaţi să o urmeze
cercetătorii şi elevii dumneavoastră, cei ce se vor aşterne la lucru pe
calea noii semantici perspective istoric- culturale şi a poeticii
culturale pe care aţi deschis-o?
E.C.: - În general, ştiinţa şi epistemologia nu oferă o „cheie” şi ar fi
foarte periculos să ofere „chei”. Singurul fapt care se poate sublinia
aici este acela că în cultură avem anumite tradiţii pe care trebuie să
le dezvoltăm, că în toate activităţile culturale oamenii, toate fiinţele
umane implicate, sunt active ca agenţi ai culturii, şi că, deci, toţi
înţeleg şi cunosc ce este cultura, în toate formele ei, ce este arta, ce
este limbajul, ce este ştiinţa, în toate formele ei, chiar dacă nu fac
ei înşişi multă cultură, ştiinţă, artă s.a. În cultură lucrurile se
petrec diferit faţă de ştiinţele naturii. Cu adevărat, în ştiinţele
naturii trebuie să ştim ce s-a stabilit ca valabil până la noi, plecând
tocmai de la acel adevăr. În ştiinţele culturii, avem tradiţii ce ne duc
foarte departe. Trebuie să identificăm cum s-au dezvoltat aceste
tradiţii, precum şi în ce direcţii vom continua a le dezvolta. Deşi s-au
făcut greşeli, devieri, trebuie să înţelegem că fiecare a vrut să spună
ceva cu privire la ceea ce ştia, pentru că omul, prin natura sa, ştie ce
este cultura ca activitate a omului. Deci, dacă se poate semnala ceva
care nu este o cheie, ci este un sens, un principiu, ar fi acest
principiu al tradiţiei şi al noutăţii în tradiţie, ca dezvoltare a
tradiţiei. Se înţelege că trebuie să cunoaştem tradiţia şi este foarte
greu să cunoaştem toată tradiţia, să mergem mai departe de tradiţia
limitată pe care o poate avea cultura unei ţări. Peste tot poţi găsi
alte rădăcini, alte căi pe care le înţelegi tocmai pentru că eşti fiinţă
umană. În acelaşi timp, aceasta implică, referitor la tot ce se face
astăzi, principiul pe care eu îl numesc principiul antidogmatismului,
adică să nu spui niciodată că cineva nu are dreptate pur şi simplu, ci
să te întrebi mai întâi în ce sens poate are dreptate, fiindcă toţi
oamenii de bună credinţă care îşi propun să atingă ceva cu privire la
ştiinţele culturii pleacă în mod necesar de la o intuiţie care este
sigură sigură - intuiţia pe care o poate avea omul cu privire la
propriile sale activităţi - şi că, deci, e posibil să apară pe parcurs
anumite devieri; în acest sens, e necesar să se vadă întotdeauna care a
fost intuiţia ce a suferit apoi devieri, alterări etc. sau, cum spunea
altcineva şi susţin şi eu, nici o greşeală – în ştiinţele culturii – nu
e numai greşeală, ci fiecare greşeală – ca greşeală a unei persoane de
bună credinţă – trebuie să conţină un sâmbure de adevăr pe care suntem
datori a-l căuta.
 A.F.:
- Aţi afirmat, la sesiunea omagială din 9 mai pe care v-a dedicat-o
Academia Română cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, că
evenimentul acela avea pentru dumneavoastră semnificaţia „acceptării
unui sens al doctrinelor ştiinţifice care trebuie să se bazeze pe un
principiu deontologic al culturii, pe o morală a omului care face
ştiinţă”, furnizând prin aceasta „ nu o restrângere a libertăţii, ci o
asigurare, asumare a ei”. Despre acest veritabil model
„neotradiţionalist”(cf. acad. Iorgu Iordan) pe care-l oferă lumii
personalitatea dumneavoastră umană şi ştiinţifică, aş afirma că el trage
un semnal de alarmă asupra nevoii actuale acute de deontologie, de
morală, fără de care lumea, incluzând aici şi spaţiul valorilor, ar
putea sucomba. De ce credeţi că această instituţie a modelelor clasice
se clatină astăzi? Este oare nevoie de noi mari tragedii ale limbilor şi
ale culturilor pentru a o revigora ?
E.C. – Răspund mai întâi la ultima parte a întrebării, şi spun: Nu, nu
cred că e nevoie nici de o prăbuşire şi nici de o criză a culturilor.
Trebuie să înţelegem, însă, mai întâi, următoarele două lucruri
esenţiale: că, în general, nu numai în cultură, există, începând cu
Hegel, această identitate între a fi şi a trebui să fie. Prin urmare,
atunci când vorbim de esenţa ştiinţei, de esenţa artei, de esenţa
limbajului ş.a., vorbim de fapt întotdeauna de cum trebuie să fie,
pentru că aceasta este adevărata fiinţă, cum trebuie să fie. Cum facem
când definim omul: dacă definim omul ca fiinţă raţională şi ni se spune
că da, dar sunt unii oameni iraţionali, noi spunem, da, într-adevăr,
sunt oameni cărora le lipseşte ceva. Îngroşând puţin şi extrapolând,
când analizăm acest lucru în plan fizic, dacă cineva e şchiop, nu putem
spune că oamenii nu mai au două picioare, nu putem susţine că specia
umană nu mai este bipedă...Să înţelegem, mai întâi, că există această
deontologie, acest a trebui să fie în cultură. Al doilea principiu:
această deontologie înseamnă că, din punct de vedere al agentului
culturii, implică o etică a culturii, o etică a omului de cultură care
trebuie să corespundă acestui a trebui să fie al culturii. Deci, trebuie
să ne opunem ideii – prezentată ca idee liberală şi foarte democratică
şi care, în realitate, este reactionară – anume că aceste activităţi ar
fi activităţi libere, în sensul că ar fi activităţi cu totul arbitrare,
adică oricine să vorbească numai cum vrea, oricine să picteze cum vrea
ori să facă ştiinţă cum vrea...Nu! Nu se poate! fiindcă activităţile
libere nu sunt libere în sensul că ar fi capricioase. Activităţile
libere sunt libere în sensul filosofic al cuvântului liber, anume sunt
activităţi al căror obiect este infinit. Şi, când eşti agent al unei
activităţi libere, îţi asumi şi responsabilitatea de a realiza acest
obiect în sensul în care trebuie să fie, în sensul deontologiei, şi nu
fiindcă se impune prin altceva, ci fiindcă ţi-ai asumat angajamentul.
Atunci, aceste activităţi au o etică obligatorie, nu în sensul că ar fi
o etică impusă, o constrângere, ci în sensul pe care-l avea cuvântul
obligatio în limba latină, însemnând legământ, adică angajament. Când
începi orice activitate în acest sens, te angajezi. Dacă vorbeşti, te
angajezi să vorbeşti cum trebuie, să vorbeşti ca lumea, dacă pictezi, te
angajezi nici să nu mâzgăleşti, nici să nu corespunzi numai gustului
publicului care poate fi unul fără educaţie estetică. Toţi artiştii
adevăraţi şi care simt această morală, această etică a artei, spun „aşa
se pictează”, adică înţeleg că ei au responsabilitatea subiectului
universal. Adică „pictez aşa pentru că aşa trebuie”, iară nu „pictez aşa
pentru că altfel nu pot vinde”. Cel ce pictează numai în maniera ca să
poată vinde nu mai este o fiinţă morală, nu mai respectă etica artei.
Tot aşa şi în ştiinţă, trebuie să opereze etica ştiinţei. Înţeleg, deci,
că, în realitate, toţi oamenii de cultură serioşi, atât cei care produc
cultură, cât şi cei care trasnmit cultură, ştiu că există o deontologie
a culturii şi că, din punct de vedere al fiecărui subiect, asta înseamnă
că există o etică a omului de cultură.
Acestea sunt principiile pe care încerc să le afirm oriunde m-aş afla...
Am spus mereu, în diferite ocazii, diferitelor personalităţi cu care am
avut onoarea să stau de vorbă: există o etică particulară a ştiinţei şi
a omului de ştiinţă. Eu cred că dacă este ceva de imitat în ceea ce am
făcut eu, poate nu sunt exact faptele pe care le-am stabilit şi, poate,
uneori, nici ideile, în sensul în care le-am formulat eu, ci această
atitudine etică în raport cu ştiinţa: să spui întotdeauna adevărul,
numai adevărul chiar dacă acest adevăr este periculos şi plin de
riscuri. Să respecţi întotdeauna părerile celorlalti, aşa cum v-am mai
arătat,în măsura în care sunt păreri sincere şi fundamentate; să vezi,
până şi în fiecare eroare, care este sâmburele de adevăr, să nu
asupreşti pe nimeni cu adevărul tău, ci să stai de vorbă şi cu adevărul
celuilalt ş.a.m.d. Deci, această atitudine etică este, cred, lucrul cel
mai important. Fără îndoială, se ajunge mai târziu la anumite înălţimi,
prin desăvârşire profesională şi morală, ceea ce presupune forţă
profesională, ştiinţifică şi morală pe măsură; cu această atitudine,
însă, poţi dobândi ulterior o pozitie mult mai solidă, numai şi numai în
condiţiile în care nu ai căutat-o şi numai dacă n-ai încercat să o
atingi prin neadevăr, sau prin escrocherii şi potlogării ştiinţifice,
cum îmi place mie să desemnez speculaţiile şi plagiatul, care, şi ele,
există, iar din câte se pare, există pe scară prea extinsă şi rafinată,
din păcate.
Deci atitudinea etică este faptul fundamental. Eu cred că, în ceea ce mă
priveşte, şi această atitudine etică era răsădită de acasă.
A fost educată, este adevărat,
în Italia, iar, apoi, şi în alte ţări unde care am trăit, unde am
lucrat, unde am creeat si prin contactele pe care le-am avut. Dar am
convingerea că se trage şi din tradiţia noastră din Moldova de nord, din
anumite cutume şi obiceiuri, tradiţii şi deprinderi morale care există
încă şi astăzi şi care s-au păstrat acolo. Dintotdeauna am susţinut că
nu este un fapt întâmplător că tocmai în Moldova de nord s-au născut
Eminescu şi Creangă, Sadoveanu şi Iorga, George Enescu şi Ciprian
Porumbescu, sau pictorul Luchian, Hasdeu, Stere, şi atâţia alţii.
Prin urmare există cu certitudine
anumite tradiţii, există acolo o atmosferă aparte care le menţine încă
active. Probabil că asta urcă şi vine şi din anumite legături mai vechi
cu restul culturii europene, care au avut loc în trecut, cu şcoala
latină din Polonia, de exemplu. Au fost , în număr semnificativ,
moldoveni la Universitatea din Cracovia, şi acest fapt mi-a atras mereu
atenţia, chiar de la inceputurile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, este
foarte adevărat, şi nu s-au realizat, dar câte ceva din acel spirit a
rămas ca tradiţie, ca o matrice transmisă cel puţin pe cale orală.
Principiile acestea etice ale omului de cultură eu le afirm mereu…
 A.F.:
- Cu strălucire şi cu multă perseverenţă, instituind prin atitudinea
Domniei Voastre un veritabil model...
E.C.: - De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite
mode numai pentru că sunt mode şi sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele
corespund într-adevăr eticii culturale iar, dacă nu suntem convinşi, nu
trebuie să le acceptăm. Nu trebuie să mâzgălim, când suntem pictori, şi
nu trebuie să afirmăm lucruri arbitrare, dacă suntem oameni de ştiinţă
ş.a.m.d.
Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să
şi-o însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără
şi de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de
această cultură”
A.F.: - În cadrul procesului actual de lărgire a globalizării şi
extindere a multiculturalităţii, la care a subscris din punct de vedere
politic şi România, vor apărea (dar de ce să nu remarcăm că, deşi
camuflate, ele deja există) inevitabilele conflicte între limbi şi între
culturi. Teza coşeriană aplicată acestei chestiuni suprinde trei
atitudini ce pot apărea între limbile majoritare şi limbile minoritare:
naţionalismul lingvistic sănătos (pe care-l consideraţi „ politic
justificabil, rezonabil şi pozitiv”), şovinismul lingvistic şi
colonialismul lingvistic (apreciat de Domnia Voastră drept „cel mai
agresiv, negativ şi inacceptabil”). În ce poziţie – eventual de
conflicte lingvistice şi culturale – anticipaţi, chiar şi ipotetic, că
s-ar putea trezi cîndva românii, cu limba şi cultura lor, în contextul
unei viitoare Românii membră deplină a Uniunii Europene şi a NATO, şi ce
argumente ştiinţifice trebuie să-i însoţească şi să-i lumineze pe
viitorii noştri (mai buni, mai înţelepţi) politicieni ?
E.C.: - După cum ştiţi, eu nu fac politică şi politica mea este doar
politica deja implicită în ştiinţă şi în activitatea ştiinţifică şi
pedagogică de transmitere a culturii şi a ştiinţei. Însă, dacă pot să-mi
permit să dau un sfat politicienilor, este să fie ei mai întâi culţi, ca
să poată apăra cultura românească, în diferitele ei aspecte.
Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să şi-o
însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără şi de
ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de această
cultură. Aici sunt două atitudini la care eu mă opun, în general cu
foarte puţin succes, pentru că nu pot participa la toate discuţiile şi
la lupta actuală din România: două atitudini care îmi par, ambele,
reprobabile. Una, este atitudinea aşa-zisă pozitivă excesivă care
consideră valorile româneşti ca valori absolute şi le consideră la
acelaşi nivel pe toate. În acest sens, s-a format o adevărată ideologie:
se citează, spre exemplu, autori români din străinătate, şi se pun la
acelaşi nivel valori net diferite, dar toţi sunt numiţi „genialul
cutare..., genialul cutare..., genialul cutare...”. E discutabil,
evident, dacă sunt geniali cu toţii, sau dacă nu sunt geniali, iar în
cazul în care ar fi geniali, oare sunt la acelaşi nivel?...De exemplu,
Panait Istrati este un scriitor minor, deci nu vom exagera să spunem că
„noi îl avem pe Panait Istrati, care este o valoare universal㔺.a.
Cioran este un filosof de valoare relativă. Marele nostru geniu din
străinătate a fost Eugen Ionescu, care este la cu totul alt nivel decât
Cioran...Deci nu putem spune, iată, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Panait
Istrati...ci, pentru fiecare din aceste trei nume, trebuie obligatoriu
să distingem trei nivele diferite. Contează aici valorificarea valorilor
naţionale, evident, dar cu simţ critic şi având în vedere scara
valorilor. Când spuneam asta unui discipol al meu, el mi-a răspuns „da,
dar vedeţi cum sunt românii, ei şi despre dumneavoastră exagerează acum,
că sunteţi cel mai mare de pe glob, şi tot aşa...” Eu i-am răspuns că
asta şi pe mine mă supără, într-adevăr.
Dacă o spune cineva care ştie şi
care, astfel, poate judeca, mă măguleşte. Dar dacă o spune toată lumea,
şi cei care nu ştiu nimic, atunci e mai bine să se abţină să mă laude.
Cine nu cunoaşte şi alţi lingvişti nu poate să spună despre mine că sunt
„marele lingvist”. Numai într-un singur caz accept toate aceste laude,
şi anume în cazul nefericitei Basarabii, fiindcă acolo am devenit un
simbol de luptă naţională. Acolo nu pot, în consecinţă, să îmi permit să
spun „ nu mai exageraţi în privinţa mea, lăsaţi-mă în pace cu asta”...
Pentru ei am devenit o armă, şi eu înţeleg că este datoria mea să
servesc ca armă şi ca simbol acestui nefericit popor.
Cealaltă atitudine este,
dimpotrivă, atitudinea hipercritică privitor la tot ce este românesc.
Atrag atenţia, din nou, asupra acelei discuţii publice infame şi
ruşinoase cu privire la Eminescu.
...Ce români au fost propuşi pentru premiul Nobel şi nu l-au luat?
Pentru a reveni la critica primului tip de atitudine. Nichita Stănescu,
da. Partizanii atitudinii pozitive excesive au spus: cum? Alţii, da, şi
Nichita Stănescu, ba? Eu zic. Dar, într-adevăr, merita, oare, Nichita
Stănescu? Cunoaşteţi care este nivelul altor poeţi din alte ţări pentru
a susţine că s-a făcut o injustiţie cu nepremierea românului Nichita
Stănescu? Eu unul spun că nu i-aş fi dat premiul. Poate că i l-aş fi
dat, deşi comportarea politică nu l-a onorat, lui Sadoveanu, de exemplu,
pe care îl consider la alt nivel. Iar, dacă lucrul ar fi fost posibil, i
l-aş fi dat, fără îndoială, lui Eminescu. Concluzia este că trebuie să
fim lucizi în ceea ce priveşte valorile noastre şi să nu exagerăm. Eu
recomand să fugim de atitudinile exagerate, hiperbolizante, mai ales ce
vin în absenţa bunei cunoaşteri atât a valorilor noastre, cât şi a
valorilor universale deja consacrate, la care raportăm mereu şi adăugăm
judecăţile de valoare. Vorbind despre premiul Nobel şi literatura
română...necesitatea recuperării simţului realităţii este urgentă...Să
luăm, de pildă, romancierii Americii de Sud. Să vedem diferenţa, cât
sunt de mari, şi cum întrec cu mult valoarea maculaturilor scrise şi
publicate în limba română !
Cât despre atitudinea hipercritică, ea produce o umilire în faţa
Occidentului, o umilire lipsită, şi ea, de critică. Adică tocmai
valorile noastre, încă necunoscute şi, de aceea, şi neapreciate
deocamdată la un nivel corespunzător, sunt respinse fără drept de apel
şi se exagerează, în schimb, dintr-un tradiţional şi păgubos snobism, cu
tot ce apare mai ales în Franţa, dar şi în America sau restul Europei,
fără să se înţeleagă că şi acele valori nu sunt toate la acelaşi nivel
şi că există şi valori româneşti realmente superioare lor. Bunăoară,
referitor la cazul meu chiar, într-un fel de enciclopedie a lingvisticii
apar o mulţime de termeni propuşi de nişte necunoscuţi străini care nu
au nici o valoare şi care nu rămân şi care nu sunt apreciaţi în
străinătate, dar nu apar nici măcar termenii fundamentali pe care i-am
introdus eu şi care sunt recunscuţi peste tot şi deja utilizaţi peste
tot în mod curent. De ce nu apar aceşti termeni? Tocmai pentru că i-am
introdus eu, adică un român. Sau, uneori, idei ale mele, recunoscute în
străinătate foarte bine, apar ca idei ale altora, care nu recunosc că în
multe afirmaţii ale lor mă citează, de fapt, pe mine.
În concluzie, lipsa de critică, pe de o parte, şi atitudinea
hipercritică faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, sunt respinse
de mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române,
iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi
cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească.
Se înţelege că acest lucru este contingent... adică şi din cauza
informaţiei foarte fragmentare, dar şi datorită, mai mult sau mai puţin,
hazardului, fiecare a aflat (în România) ce s-a putut afla de către el
de peste graniţe, crezând, la un moment dat, că una sau alta ar fi marea
doctrină răspândită în străinătate. În străinătate se poate întâmpla la
fel. Bunăoară, Sorin Alexandrescu publică o antologie stilistică în care
singura lingvistică textuală ce este total ignorată este tocmai
lingvistica mea textuală, iar, în mod absolut regretabil şi chiar
scandalos, această antologie apare ca fiind ...actuală !
În străinătate se produce o revoluţie în lingvistica textuală, iar în
România mulţi aşteaptă mai întâi să vadă ce se spune acolo, pentru a
urma apoi această cale, prin imitaţie! „Dacă e apreciat în străinătate,
atunci îl putem aprecia şi noi”, se gândeşte în ţară. Dupa ce am închis
această mică paranteză, trebuie să reafirm că discuţia aceasta vine,
deci, din mai vechea discuţie din jurul cauzelor care menţin cultura
română şi limba română în statutul de marginale. Culturii româneşti,
atât cât o stăpânesc eu, îi lipseşte simţul critic şi, în acelaşi timp,
cel autocritic. Adică,
înteleg prin aceasta, simţul critic în alegerea modelelor şi în
cunoaşterea culturii în general. Noi, în România, am considerat
întotdeauna Franţa şi, în parte, pe bună dreptate, ca izvor al culturii
universale în general şi ne-a lipsit o panoramă mai vastă cu privire la
restul culturii europene. În particular, mai ales în ceea ce priveşte
critica. Dar experienta mi-a atras atenţia asupra faptului că, în
Europa, ţări critice cu adevărat sunt Italia şi Anglia, şi mult mai
puţin Franţa. Asta e valabil
şi în lingvistică, dar şi în alte domenii. Or, noi, aici, din motive
istorice arhi-cunoscute, ne-am limitat în general la Franţa, numai la
Franţa, fără să avem şi simţul valorilor şi al diferenţelor de nivel,
acestea din urmă, de altfel, nefiind măcar recunoscute în Franta, nici
în general şi nici în ceea ce ţine de cultura franceză ca atare.
Cât priveşte afirmaţia dumneavoastră cu Academia Română, în realitate au
fost anumite lucruri subterane, care poate nu au fost remarcate în
răspunsul meu. Nu sunt deloc mulţumit de repercusiunea concepţiei mele
şi a activităţii mele în România, unde s-au urmat tot felul de orientări
mai mult sau mai puţin trecătoare şi nu s-a înţeles, în realitate, care
este sensul activităţii mele. Singurul care a pătruns foarte serios în
toată concepţia şi activitatea mea a fost profesorul Borcilă de la Cluj,
cel care a şi creat acest centru de lingvistică integrală ce acum deja
produce ceva în sensul acestei lingvistici. Bucureştiul, în schimb, până
acum a fost surd. La Academia Română, se spune, şi aţi citat şi
dumneavoastră, da...există cutare sau cutare afirmaţie despre mine şi
care ar fi importantă pentru că ar fi spus-o Iorgu Iordan. Dar trebuie
să ne întrebăm: pe plan internaţional, Iorgu Iordan se află la acelaşi
nivel cu Eugeniu Coşeriu? Şi se poate spune, în consecinţă, că îl
apreciem pe Eugeniu Coşeriu fiindcă a spus-o Iorgu Iordan? Nu cumva ar
trebui să spunem contrariul, adică poate că îl apreciem pe Iorgu Iordan,
fiindcă a spus-o Eugeniu Coşeriu?
 A.F.:
- Totusi, se pare că Profetul se întoarce în ţara lui şi începe să fie
Profet şi în ţara lui...Eu vă doresc să aveţi înainte timpul , sănătatea
şi energia, ca acum, clocotitoare, ca să mai puteţi creşte o generaţie,
două, de lingvişti...
E.C. : - Dacă va da Dumnezeu şi Maica Precista...
„Dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveţi problema Basarabiei,
poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu "Ia
mai lasaţi-mă în pace cu Basarabia asta!", de parcă Basarabia ar fi o
ţară îndepărtată şi necunoscută, străină de România...”
A.F.: - Vă asigur că, la rândul nostru, dar , desigur, nu atât cât
Domnia Voastră, facem şi noi ce putem şi cât putem pentru Basarabia,
necontenind a afirma interesele Basarabiei.
 E.C.
: - Vă voi relata, fără plăcere, o întâmplare care a devenit emblematică
din punct de vedere al atitudinii: am fost foarte supărat la un
eveniment din Bucureşti, o lansare de carte, când mă aflam între
invitaţi, şi, imediat după ceremonii, s-a spus şi mi s-a spus şi mie :
„aşa sunt basarabenii ăştia, mereu vin cu Basarabia, Basarabia”, la care
eu am replicat ca este normal aşa, se înţelege că basarabenii vin cu
problema Basarabiei în România, şi „dumneavoastră, ca români, ar trebui
să aveţi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o
înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu "Ia mai lăsaţi-mă în pace cu
Basarabia asta!", de parcă Basarabia ar fi o ţară îndepărtată şi
necunoscută, străină de România”...
 A.F.:
- Da, este o atitudine foarte periculaosă, cu consecinţe istorice şi
culturale, pe termen lung, de o mare gravitate... Un gest de
spălare pe mâini, prin care
ţara–mamă nu îşi apără în nici un fel copilul propus spre
sacrificare...Eu am văzut discursul Domniei Voastre de la Academia
Română şi nu pot uita legătura de suflet pe care aţi făcut-o, la acea
ocazie, cu un eveniment politic important nu numai pentru Basarabia, ci
şi pentru evoluţia conceptului de democraţie în zona aceasta a lumii...
E.C. : - Da, am spus, în acele
împrejurări, în faţa onoratei asistenţe de la Academia Română: „ Sunt
foarte fericit că această zi coincide cu ziua când a fost eliberat Ilie
Ilaşcu”...
Angela Furtună
Scriitoare, publicista,
membră
a Uniunii Scriitorilor din
România
Departamentul Dialog al
revistei Hyperion
|
Comentarii de la cititori |
|
