|
Interviu cu un prieten australian:
George Roca
DIMITRIE BĂLAN
SCRIITOR, DRAMATURG, ESEIST
Impresii si pareri personale in FORUM
 |
Dimitrie Bălan (foto stânga):
Ce îl poate lega pe un orădean stabilit la Antipozi, de meleagurile
natale?
George Roca (foto dreapta) : Legăturile cu
locurile natale nu se rup niciodată. Rămân veşnic în suflet. Am
exprimat aceste sentimente în una din poeziile mele numită
„Transilvania”: „Mi-e dor de slană şi pită/ De o stână, de un deal/
De Oradea iubită,/ De o vorbă din Ardeal/... Pe pământuri australe/
M-a cuprins aşa-ntr-o doară/ Dor de gliile natale/ Ce călcam
odinioară!”. Acolo te-ai născut! Acolo iţi sunt îngropaţi părinţii
şi strămoşii! Acolo ţi-au rămas prieteni vechi, cărările copilăriei,
obiceiurile, limba şi tot de acolo se trage esenţa substanţei tale
naţionale. Acolo este locul pe care îl vei numi veşnic „acasă”,
indiferent pe care meridian sau paralelă îţi vei plimba paşii. Cu
toate ca nu m-am născut la Oradea, mă simt orădean get-beget. Era
după război, viaţă grea! Părinţii mei locuiau la poşta centrală din
Oradea. Mama s-a dus să mă nască la bunici, la Huedin.
|
 |
Am revenit după o lună şi astfel au început
legăturile mele cu oraşul de pe Criş. Am locuit în „palatul poştei”
de pe strada Iosif Attila (Porţile de Fier) nr.12, pâna la 14 ani.
Vecinele mele de la numarul 10 erau Doina (Ana Blandiana) şi Geta
Coman. Din când în când, Doina, mai pierdea câte o poezie prin
curtea copilăriei, poezie pe care eu o recuperam şi o piteam într-un
colţ al sufletului, folosind-o mai târziu la modelarea primelor mele
compoziţii lirice.DB: Cum a fost, în vremurile tale, viaţa de elev
şi de student la Oradea?
GR: Vremuri frumoase! Minunate! Primele amintiri... de la vârsta de
5 ani. Gradiniţa poştei din Oradea! Noi copii, cântam zilnic
„Sulico”! Pe un perete mă speriau nişte bărboşi de-alde, Marx,
Engels, Lenin. Dar eu eram fericit! Aveam săndăluţe noi! Jucăriile
erau puţine. Alergam toată ziua învârtind cu un băţ un cerc de
tablă. Singura mea jucărie! Apoi, tata mi-a făcut o trotinetă cu
rulmenţi care făcea un zgomot infernal şi cu care am reuşit să-i
scot din pepeni pe toţi funcţionarii poştei. Primele şapte clase
le-am făcut la vechea şcoală „Oltea Doamna”, apoi m-am mutat la
Liceul Nr.4, tot de pe strada Porţile de Fier. Acolo, am ales secţia
umanistică. La catedra de limbă şi literatura română si la cea de
limbi straine, am avut parte de profesori de elită, precum: Ioan
Labo, Viorica Domuţa, Ioan Chiş, Ioan Baba, Lucian Drimba şi
Gheorghe Grigurcu, cu toţii iluştrii oameni de litere. Încă de prin
clasa a zecea de liceu am început să fac pregătiri pentru a da
admitere la facultatea de regie film, de care nu am avut parte
niciodată, cu toate că am dat de vreo patru ori. Ca să nu fiu luat
în armată, am intrat la filologie, la faimoasa „sorbonica” din
Oradea. Cu toate că gândul meu era tot regia de film, am inceput sa
prind drag de limba şi literatura română. Am avut parte şi acolo de
dascăli minunaţi, acelaşi Lucian Drimba, Mia Vulişici (prof. univ.
dr. Maria Alexandrescu), Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Iosif
Pervain şi regretatul Aurel–Dragoş Munteanu, distins scriitor,
intelectual, om politic şi diplomat (fost ambasador al României la
ONU şi mai apoi în Statele Unite), care mi-a fost şi preparator şi
şef de grupă. Atunci te-am cunoscut şi pe tine, dragă prietene,
Dimitrie Bălan, proaspăt sosit de pe meleagurile olteneşti. Te
invidiam toţi băieţii de la „filo”, deoarece îi făceai curte celei
mai frumoase colege din an, Aluniţa, care mai apoi ţi-a devenit
soţie.
BD: Eşti nostalgic?
GR: Nostalgic ziseşi? Păi, citind rândurile de mai sus, nu se vede…!
Iar îţi răspund în versuri: „Dacă o fi să mor aici/ Pe-al
Pacificului mal/ Sufletul meu să se-ntoarcă/ Tot acolo în Ardeal!”
BD: Înainte de a pleca definitiv din România, ai fost şi actor la
Teatrul de Păpuşi din Oradea, care astăzi se numeşte Teatrul de
Copii şi Tineret „Arcadia”. Mai ţii minte că ai jucat în piesa mea,
scrisă în colaborare cu bunul meu prieten Alexandru Popescu, piesă
care a avut premiera la 1 Decembrie 1968? Ce amintiri te leagă de
acest teatru?
GR: Stimabile, dumitale îţi place să umbli la sentimente! Aceea
perioada a fost epoca de aur a vieţii mele. Plăcându-mi teatru, mă
angajai pe bază de concurs la teatru de păpuşi din Oradea! Director
în aceea vreme era minunatul om de teatru Valeriu Grama, regizor
Petrică Diaconu, scenograf, talentatul Paul Fuchs, directori
muzicali, maeştrii, Danko şi Cozmuţa-Şimonca. Având un director de
calibru mare, un regizor si un scenograf de faimă, desigur
actorii-păpuşari îşi doreau şi piese de valoare. Ţin minte că prima
piesa în care am jucat a fost „O fetiţă caută un cântec”, un
„musical pentru copii” de Alecu Popovici. Mai apoi, prin toamna
anului 1968, ai venit la noi la teatru, împreună domnul Al. Popescu,
şi ne-ai prezentat un scenariu numit „Haiducii”. Pe data de 1
decembrie, a avut loc premiera. Lume multă, personalităţi artistice
ale oraşului, presa... şi mulţi, mulţi adulţi, din care cauză pentru
copii nu mai erau locuri. Distribuţia: Mioara Diaconu, Iţa Dombora,
Suzana Laurian, Constantin Mişcolţi, Ioan Moldovan, Cireşica
Nestorescu, Ioan Oros, George Roca, Catrinel Săndulescu, Vasile
Tomescu, Matilda Vitcu şi alţii. Eu interpretam rolul unui turc
numit Ali Chiorul. Superbă piesă! Spectacolul a avut un succes
deplin. Ba gurile rele spuneau că ar fi cules aceiaşi lauri dacă
s-ar fi jucat pe scena mare. Piesa a făcut parte din repertoriul
teatrului câţiva ani la rând. După un an m-am angajat (tot prin
concurs) la Teatrul de Stat Ploieşti unde am lucrat până în 1971,
când m-am trasferat la Ministerul Turismului. Dece m-am lăsat de
teatru? De supărare! Trebuia să participăm cu o piesă de teatru la
un festival de limba esperanto pe coasta Dalmaţiei. Am făcut toată
vara pregătire, repetiţii şi lecţii de esperanto. Cu o săptămână
înainte de plecare sunt anunţat că nu mi se eliberează paşaportul.
Fără explicaţii! Mai târziu am aflat că „mă turnase” unul dintre
colegi că vreau să rămân în străinătate. Şi sincer, nici prin gând
nu-mi trecuse! În locul meu a plecat nevasta secretarului de partid!
Aşa că m-am supărat şi le-am zis adio! M-am mutat la Bucureşti, unde
mi-am găsit un nou loc de muncă şi unde am locuit până la plecarea
în Australia!
DB: În ce împrejurare ţi-a venit ideia să emigrezi? M-ar interesa,
pentru mine şi cititori, cum s-a derulat „firul roşu” al acestei
acţiuni în care te-ai aruncat cu un curaj deosebit. Cum a privit
familia ta acest lucru? Ce ai simţit când „uşa” patriei s-a închis,
pe atunci, definitiv, în urma ta?
GR: Dragă prietene, dece mă provoci? Vrei să umpli spaţiul acestei
publicaţii cu poveştile mele? La Bucureşti mi-am găsit deci, o
slujbă la Ministerul Turismului. Mă ocupam de îndrumarea şi
coordonarea vânzărilor de mărfuri pe valută de la toate oficiile
judeţene din ţară. După fuga generalului Pacepa, cade ministrul
turismului Nicolae Doicaru. La conducerea Ministerului Turismului,
apare o comisie care incepe sa facă reduceri de personal. Începe cu
nemembrii de partid, printre care eram şi eu. Mă supăr tare şi
împreună cu vre-o douăzeci de colegi rămaşi fără slujbă ne ducem la
miliţie şi ne depunem actele pentru plecare definitivă din ţară.
Grupul nostru face joncţiunea cu alţi colegi din Ministerul
Turismului, precum recepţionerii de la hotelul Parc-Turist şi
şoferii ITIA, aderând la mişcarea post-Goma. Asta se întâmpla prin
luna ianuarie 1979. Eu eram singurul care am cerut sa plec în
Australia. Restul colegilor s-au îndreptat spre Statele Unite,
Canada, Germania şi Franţa. Dece Australia? Vroiam să plec, să mă
exilez la antipozi, la capătul pământului! Fiind mulţi şi uniţi, ni
se dau destul de repede paşapoarte. În decembrie 1979, mă trezesc cu
paşaportul în buzunar. Abia atunci încep să văd realitatea! Unde
naiba să plec? Nici măcar limba engleză nu o cunoşteam ca lumea.
Părinţii mei erau disperaţi! Mi se pune în vedere de către
oficialităţi că trebuie să părăsec ţara. Îmi cumpăr un bilet de
avion pe ruta Bucureşti – Londra - New York - Los Angeles - Auckland
- Sydney şi mă uşurez de toţi banii care mi-i dăduse statul român
„despăgubire” pentru apartamentul meu proprietate personală de la
Foişorul de Foc. Ajung la New York, unde aveam mulţi prieteni şi
colegi şi rămân acolo aproape doi ani uitând de Ţara Cangurului.
Într-o zi mă cheamă cei de la biroul de emigrări şi îmi pun în
vedere că nu îmi vor mai face prelungire de viză deoarece deţin viză
permanenta de intrare în Australia. Şi astfel, cu voie sau fără,
ajung în Kangarooland! După două luni de şedere, mama îmi spune la
telefon că tata este grav bolnav în spital la Oradea. Îmi iau bilet
de avion si plec spre casă. Când ajung la Episcopia Bihor, sunt dat
jos din tren trimis retur în Ungaria. Dece? Pentru că nu aveam viză
de intrare pe paşaportul românesc! I-auzi! Român să aibă nevoie de
viză de intrare în România pe un paşaport românesc valid! Ce să
faaac? Stau la Budapesta cincizeci de zile, bătând zilnic la uşa
Ambasadei Române, pentru a cerşi o viză! O viză la mine în ţară! Nu
mi-au dat-o! Ba culmea, consulul român din acele vremuri era un
orădean câinos, care urla la mine ca nu voi mai vedea Romania
niciodată. M-am întors în Australia. Tata a murit după câteva luni,
iar eu am simţit că mi s-a terminat tinereţea. Era prin toamna
anului 1982. Împlinisem 36 de ani!
DB: Ai pornit la drum ca un căutător de aur de pe vremea „febrei”
preţiosului metal, din Alaska. George, ai găsit aur?
GR: Aur zici? Care aur Mitică? De unde aur? Aurul rămăsese acasă în
România, în imaginea strămoşilor, în inima prietenilor, pe uliţa
copilăriei...! N-am găsit nici un aur! Am descoperit în schimb o
lume pe care nu o cunoşteam, am învaţat multe, am schimbat mai multe
meserii şi cu timpul m-am obijnuit cu viaţa de-aici. Mă simt bine,
dar dacă ar fi să mai fac odată pasul plecării nu l-aş mai face.
Dece? Pentru că rămân traume. Emigritis e o boală grea!
DB: Cum s-a acomodat familia ta în micul continent sudic?
GR: Am încercat să-mi fac aici o mică Românie, aşa că am dat o fugă
la Oradea, m-am căsătorit cu o fată de pe strada mea, am adus-o la
Sydney, mi-a dăruit un băiat minunat, l-am învăţat şi pe el
româneşte şi iată-ne trei pui de daci printre canguri. Clima este
bună, Sydneyul e un oraş minunat, Australia este o ţară democratică
şi foarte tolerantă cu cei care nu sunt de cultură anglo-saxonă,
multiculturalismul prevalează! Şi apoi, dacă mai poţi face câte un
drum „acasă” parcă parcă suporţi mai bine dezrădăcinarea iar
distanţele nu ţi se mai par aşa de mari!
DB: Cum sunt românii din diasporă?
GR: Românii din diasporă sunt identici cu cei de-acasă din România!
Nici o deosebire! Au culoare, temperament, se pupă, se ceartă, se
iubesc, se bârfesc, ce mai? Trăiesc intens şi au personalitate.
DB: Există o anumită solidaritate a românilor stabiliţi departe de
casă?
GR: Cum să nu existe! Poate mai mare solidaritate decât acasă. Dacă
auzi pe cineva vorbind româneşte pe stradă, ai vrea imediat să îl
cunoşti, să ţi-l faci prieten. Desigur există si animozităţi, dar
aceste sunt minore. La necaz, să ştii că ne ajutăm, aplicând
dictonul: „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”.
DB: Vorbeşte-mi, te rog, pe scurt, despre cultura exilului
australian.
GR: Fiecare emigrant aduce cu el un crâmpei din cultura ţării de
origine. Nici românii nu fac excepţie. Au adus cu ei limba
strămoşilor, obiceiurile, tradiţiile şi folclorul locurilor de
baştină. Apoi s-au unit într-o mulţime de societăţi româneşti cu
profil cultural sau caritabil. Acestea organizează mai o petrecere,
mai un bal sau un picnic. Avem biserici, echipe de fotbal, posturi
de radio, televiziune şi bineînţeles publicaţii în limba română.
Sunt foarte mulţi dintre noi care scriu, unii producând literatură
de calitate. Avem cântăreţi, muzicieni, artişti plastici,
recunoscuţi şi apreciaţi nu numai de conaţionalii lor ci şi de
restul cetăţenilor australieni de altă origine. Demn de remarcat
este fapul ca toţii îşi iubesc ţara de unde au venit şi caută prin
toate mijloacele să o promoveze.
DB: Acum vii destul de des acasă? Cum ai găsit România în calitate
de… vizitator?
GR: România mi-e dragă şi îmi va fi dragă întotdeauna. Vin destul de
des acasă, aproape anual. De fiecare dată o găsesc mai frumoasă şi
mai minunată. Desigur mai sunt multe de reparat şi de pus la punct,
dar baza există şi sunt convins ca nu va trece mult şi vom redeveni
şi noi parte integantă a valorilor europene. Avem istorie, cultură,
spaţiu geografic, voinţă şi oameni harnici şi inteligenţi.
DB: Când eşti acasă, participi cu asiduitate la manifestările de
cultură din Oradea. Ce te atrage la ele?
GR: Aşa este! Îmi place să particip şi să-mi aduc aportul la
manifestările culturale româneşti, în special la cele din Oradea.
Întâlnesc acolo, foşti dascăli, foşti colegi de şcoală, prieteni şi
cunoscuţi. Ne împătăşim ideile, ne cunoaştem mai bine şi construim
legături trainice cu ramificaţii chiar şi în afara hotarelor
perimetrului naţional.
DB: Aş dori să-mi vorbeşti despre propriile tale preocupări
culturale, în speţe, în primul rând, literatura.
GR: Am început să mă preocup de literatură încă de când eram copil.
Am publicat în mai multe reviste din ţară şi din străinătate. Cea
mai mare realizare a fost în 1993 când am devenit membru Academiei
de Ştiinţe, Literatură şi Artă de la Oradea. Din anul 2002 am
devenit şi membru al Academiei Româno-Americane. În prezent sunt
redactor şef al revistei „Spirit Românesc”, care apare la Sydney.
Scriu poezii, eseuri, note de călătorie, povestiri şi literatură
pentru copii. Deasemenea mă ocup de publicitate, fotografie digitală
şi editare de cărţi.
DB: Ce proiecte de viitor ai, pe linia împlinirii vieţii tale şi a
familiei tale? Dar pe linie literară?
GR: Proiecte de viitor? Să mai fac un tur în jurul lumii. Să-mi
public toate materialele literare adunate pe parcursul anilor. Să
pot termina dicţionarul virtual al personalităţilor româneşti de pe
internet.
DB: Doreşti ca prin intermediul acestui interviu să comunici ceva
special prietenilor din Oradea?
GR: Desigur! Nu i-am uitat şi mi-e veşnic dor de ei! De câte ori voi
avea prilejul să revin la Oradea am să-i caut pentru a ne împărtăşi
părerile şi ideile şi pentru a demonstra că prietenia nu poate fi
alterată nici de timp şi nici de spaţiu.
DIMITRIE BĂLAN
|
